Orice cultură din lume, indiferent de epoca în care a existat, s-a format şi s-a dezvoltat în jurul ideii de divin. Oricât de departe ne-am întoarce în trecut, divinul, conceput în forme diverse, a fost şi a rămas marea temă a culturii omeneşti. Urmând acelaşi principiu, cultura europeană s-a zidit ȋn jurul revelaţiei lui Hristos, revelaţie care s-a exprimat iniţial în limbajul culturii ebraice, dar a fost primită ulterior ȋn sânul culturii greco-latine, creştinismul prezentând un Dumnezeu moral, purtător al dreptăţii kenotice. Pe această temelie s-a edificat apoi morala creştină. În pofida denigratorilor ei mai noi sau mai vechi, revelaţia lui Hristos este cea care fundamentează realizările culturii europene, iar morala creştină este cea care stă la baza civilizaţiei bătrânului continent, ȋn ciuda stângăciilor reprezentanţilor ei. Astfel, se poate identifica ȋn cultura şi civilizaţia Europei o dependenţă ȋntre Hristos, religie, morală, cultură, civilizaţie şi om civilizat, o înlănţuire cauzală esenţială pentru supravieţuirea acestei culmi a realizărilor omeneşti.

Asemenea multora dintre noi, urmăresc şi eu desfăşurarea invaziei ruseşti din Ucraina, distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti, lucruri a căror valoare a depăşit limita calculabilului încă din momentul în care primul om şi-a pierdut viaţa. Dezastrul este pe măsura şi după calapodul infernului, care este adevărata lui cauză şi călăuză. Fără îndoială, nu este în totalitate misiunea mea aceea de a spune altora ce se întâmplă acolo şi, cu atât mai puţin, ce se va întâmpla în continuare, dar îmi revine totuşi datoria, aşa cum revine oricărui creştin, să contribui cu puţinul celor cinci pâini şi doi peşti ai mei la bunăstarea turmei lui Hristos şi chiar a celor care îşi amintesc de Dumnezeu doar în astfel de momente.

Pentru că am discutat aici despre iubirea de Dumnezeu cu toată puterea, adică despre compasiunea faţă de aproapele nostru, lăsând deoparte acţiunea morală, despre care am vorbit deja, ne asumăm sarcina de a spune câteva lucruri şi despre ceea ce s-ar putea numi lucrarea lui Dumnezeu în lume, o lucrare care determină sensul şi noima acţiunii creştine. Urmărind această intenţie, întrebarea la care încercăm să răspundem în eseul acesta este cea privitoare la existenţa creştină comunitară, un subiect pe care l-am împărţi în două secţiuni, una privitoare la viaţa interioară a comunităţii, iar cealaltă referitoare la relaţiile ei cu societatea necreştină.

Despre iubirea de Dumnezeu cu toată puterea

Viaţa duhovnicească a creştinului dedicat evangheliei, după cum am văzut în eseurile scrise deja pe această temă, poate fi şi trebuie organizată în jurul structurii iubirii noastre de Dumnezeu. Mântuitorul ne-a învăţat că Legea, adică partea şi contribuţia noastră la viaţa spirituală, se poate rezuma la practica iubirii de Dumnezeu,[1] desigur, fără a simplifica lucrurile şi fără a trece cu vederea detaliile. Am văzut, de asemenea, că această iubire este de trei feluri – iubirea cu inima, iubirea cu mintea şi iubirea cu puterea – toate acestea compunând împreună iubirea de Dumnezeu cu tot sufletul. Iubirea cu inima este componenta preponderent afectivă, a cărei culminare este extazul mistic, în timp ce iubirea cu mintea este efortul constant de a înţelege transcendenţa şi raporturile ei cu imanenţa, un efort a cărui desfăşurare constituie calea înţelepciunii. În contextul acesta, iubirea cu puterea rămâne să fie iubirea cu fapta. Iubirea cu inima şi cu mintea sunt componente lăuntrice ale vieţii duhovniceşti, în timp ce iubirea cu puterea implică manifestarea acestei vieţi în exterior.

Evanghelia după Ioan, cea mai adâncă dintre cele patru evanghelii ale Noului Testament, şi-a câştigat acest renume din pricina valorii duhovniceşti şi teologice a învăţăturilor pe care le cuprinde. Ea nu este o biografie a lui Isus, ci o teologie narativă a periplului Logosului prin lumea noastră. Această lucrare de căpătâi a creştinismuluise împarte în patru părţi principale. Există, mai întâi, o parte introductivă – capitolul unu – în care găsim prologul, mărturia lui Ioan Botezătorul şi chemarea ucenicilor. Urmează apoi aşa-numita Carte a semnelor – de la capitolul doi până la capitolul doisprezece – în care găsim lucrarea publică a lui Isus. Această parte este organizată în jurul câtorva semne pe care Mântuitorul le face şi a căror semnificaţie duhovnicească şi teologică o explică el însuşi în discursurile sale. De la capitolul treisprezece şi până la capitolul şaptesprezece, avem ceea ce se numeşte Cartea gloriei, în ea cuprinzându-se învăţătura tainică a lui Hristos, destinată în exclusivitate comunităţii credinţei. Lucrarea se termină cu prezentarea marelui eveniment de la Golgota şi a urmărilor sale, această parte finală a Evangheliei acoperind capitolele de la nouăsprezece la două zeci şi unu.

Cine sau ce este Dumnezeu? Aceasta este cea mai grea şi cea mai importantă întrebare pe care un om şi-o poate adresa. Totuşi, încercarea noastră de a-i răspunde nu trebuie motivată de aroganţa teoreticianului, ci de nevoia căutătorului. Mulţi oameni discută problema existenţei lui Dumnezeu, dar prea puţini înţeleg că problema identităţi sau a naturii sale divine este anterioară, pentru că nu putem discuta despre existenţa sau inexistenţa unui lucru, fără să-i cunoaştem anterior natura.

Printre consecinţele metanoiei, alături de purificarea sufletului şi a minţii, şi ulterior acestora, se numără şi înţelepciunea. Curăţirea inimii de iubirile ei incompatibile cu valoarea reală a lucrurilor, la care se referă Augustin, şi despărţirea minţii de convingerile ei materialiste legate de identitatea noastră cu trupul, cum ar spune Plotin, pregătesc, de fapt, locul pentru primirea darului înţelepciunii. Spiritul desprins de frustrările cărnii pătrunde în lumina prezenţei sapienţiale a lui Dumnezeu; el urcă pe o treaptă şi pătrunde într-un univers al bucuriei descoperirii lucrurilor sfinte, de unde nu va mai coborî niciodată pe deplin în lume. Pentru el, lumea nu mai poate fi acum decât o cameră obscură, un apendice al conştiinţei intenţionale. Privind din locul acesta, din pragul înţelepciunii, spiritul înţelege că universul dohovnicesc este mai real decât lumea firească, iar balanţa intereselor sale va înclina în această nouă direcţie. Creştinul nu fuge de realitate, ci către realitatea vieţii. Acum înţelege el cu adevărat porunca iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul. Este o formă a iubirii, deoarece e de natură transformativă, şi este a cugetului, întrucât mintea este cea care îşi continuă transformarea. Metanoia e momentul în care mintea se orientează transformativ către Dumnezeu; noesis este înaintarea transformativă către Divinitate.