„UNDE ESTE DUMNEZEU…?”
Asemenea multora dintre noi, urmăresc şi eu desfăşurarea invaziei ruseşti din Ucraina, distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti, lucruri a căror valoare a depăşit limita calculabilului încă din momentul în care primul om şi-a pierdut viaţa. Dezastrul este pe măsura şi după calapodul infernului, care este adevărata lui cauză şi călăuză. Fără îndoială, nu este în totalitate misiunea mea aceea de a spune altora ce se întâmplă acolo şi, cu atât mai puţin, ce se va întâmpla în continuare, dar îmi revine totuşi datoria, aşa cum revine oricărui creştin, să contribui cu puţinul celor cinci pâini şi doi peşti ai mei la bunăstarea turmei lui Hristos şi chiar a celor care îşi amintesc de Dumnezeu doar în astfel de momente.
Urmărind ştirile pe internet, atenţia mi-a fost atrasă, la un moment dat, de un titlul care suna cam aşa: „Unde este Dumnezeu…?” M-a prins curiozitatea şi am citit primele câteva rânduri, în care am descoperit uluirea unei tinere domnişoare din Ucraina, al cărei portret, alături de o valiză şi o plasă de plastic, era reprodus într-o imagine alăturată. Stătea aşezată undeva pe bordura unei străzi. Tânăra domnişoară mărturisea, în textul respectivei note informative, că a strigat după ajutorul lui Dumnezeu în repetate rânduri, dar nu s-a întâmplat nimic. Dumnezeu nu s-a prezentat şi nu a răspuns solicitărilor ei. El nu s-a înfăţişat cu promptitudine şi nu şi-a arătat braţul eliberator, ca să o scape din pericol nici pe ea, şi nici pe cei din familia ei. Dumnezeu nu a oprit nici şuieratul gloanţelor şi nici explozia bombelor.
Mărturisesc că, citind aceste cuvinte, am fost mişcat în lăuntrul meu de suferinţa acestei tinere, dar în acelaşi timp – iertat să-mi fie – m-a cuprins şi indignarea. Oare cine ne-a învăţat pe noi că Dumnezeu ar fi sluga neroziilor noastre şi robul a cărui misiune este accea de a ne scoate din tocătorul istoriei ori de câte ori noi înşine ne aruncăm în el? De la cine am moştenit erezia conform căreia Dumnezeu este duhul din borcanul lui Aladin, al cărui destin unic este să ne îndeplinească nouă toate mofturile, iar atunci când din pricina lor ajungem la ananghie, să ne scoată din suferinţă, ca şi cum el ar fi vinovat de nenorocirile pe care noi înşine, în lăcomia şi pofta noastră de putere, le-am atras asupra noastră? S-ar putea ca, date fiind condiţiile, aceste cuvinte să pară aspre, dar să nu uităm că Europa, occidentală şi răsăriteană, în aceeaşi măsură, a avut parte de Hristos, de prosperitate, de libertate, de o mare cultură şi de o imensă putere, dar a folosit toate aceste lucruri pentru a se destrăbăla, pentru a asupri şi pentru a întoarce spatele lui Dumnezeu. Noi înşine, români situaţi aici spre Răsăritul continentului, am avut parte de toate aceste daruri. După căderea comunismului, ne-am bucurat de treizeci de ani de bunăstare; am călătorit unde am vrut, am câştigat câţi bani ne-a dus mintea să câştigăm şi ne-am desfătat în belşug şi pace. Oare în toţi aceşti ani, câţi dintre noi, cei de aici sau din Ucraina, ne-am întrebat: „Unde este Dumnezeu…?” Câţi dintre noi l-am căutat ca să-i mulţumim pentru vremurile de pace şi de prosperitate? Câţi i-am adus ofrande încărcate cu gratitudinea noastră? Oare n-am folosit aceste vremuri şi abundenţa lor pentru a ne arunca şi noi în mocirla destrăbălării şi pentru a ne alinia la minciuna ateismului? N-am râs şi noi de Dumnezeu şi nu l-am batjocorit, afirmând cu aroganţă că nu există? Acum, vă întreb şi eu ca omul cu mintea scurtă, dacă Dumnezeu nu există, de ce ne întoarcem acum tunul interogaţiei noastre acuzatoare în direcţia lui? Dacă numai noi suntem pe lume în vremuri de prosperitate, atunci trebuie să ştim că tot numai noi suntem pe lume şi în vremuri de răstrişte.
Unde este Dumnezeu…? Căutaţi-l acolo unde v-aţi căutat dumnezeul şi până acum: în cârciumi, în baruri, în droguri, în pornografie, în curvii, în lăcomia de bani, în aroganţă şi în pofta de putere. Căutaţi-l acolo şi vă veţi găsi dumnezeul pe care l-aţi slujit.
Oare acum că ne-a ajuns cuţitul la os, ne trezim din nebunie la pocăinţă? Poate că da, poate că nu. Indiferent de rezultat însă, trebuie să ştim că păcatul este propria lui pedeapsă şi că ticăloşia fiecăruia, mic sau mare, bogat sau sărac, cu faimă sau fără renume, din Răsărit sau din Apus, se aruncă în cele din urmă zdrobitor asupra făptuitorilor săi. Dacă nu vrem decât bani şi putere; dacă nu facem decât să ne luptăm pentru aceste lucruri, atunci trebuie să ştim că, în cele din urmă, cineva le va obţine pe acestea pentru sine şi nu le va mai împărţi cu nimeni altcineva. Un mare dictator nu se naşte decât din solul micilor dictatori şi un mare lacom nu răsare decât din pământul lăcomiilor mai mici. Ori încotro ne uităm, nu vom vedea decât hidoşenia propriului nostru chip, scrisă cu majuscule.
Găsim oare că Dumnezeu este de vină? În virtutea cărui pisc al impertinenţei sau al cărui abis al ignoranţei ar putea cineva să arate acuzator cu degetul în direcţia lui? Oare este el vinovat pentru că a stabilit legea dreptăţii, în universul pe care l-a făcut? Oare când a creat legea gravitaţiei, s-a încărcat şi de culpa faptului că noi sărim în prăpastie ca nişte orbi? Ei bine, ne place sau nu, la fel de tare este în universul fiinţelor raţionale şi legea morală, conformă căreia păcatul îşi este sieşi răsplătă. Fiecare ajunge acolo unde se străduieşte să ajungă, iar dacă scurmi în mizerie, nu te aşteptat la momente de glorie. Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide, dar depinde doar de tine însuţi ce cauţi şi la ce uşă baţi. Sfânta Scriptură afirmă cu maximă claritate, şi face lucrul acesta de milenii: „Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.”[1] Aş îndrăzni să afirm, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit nici de ruşi, nici de ucrainieni, nici de americani, nici de chinezi, nici de europeni şi nici chiar de români. Nu vă înşelaţi, legea lui Dumnezeu se aplică, deşi el aşteaptă cu multă răbdare, uneori zeci de ani, să ne venim în fire; dar când paharul spurcăciunilor s-a umplut până sus, chiar pocăinţa poate veni prea târziu.
Mai trist decât orice este faptul că, dintre marii conducătorii ai bisericilor creştine, aproape niciunul nu s-a ridicat să mustre în mod oficial şi în numele sfinţeniei lui Hristos păcatul Europei, de la Atlantic la Urali. Niciunul dintre ei nu s-a ridicat să ne avertizeze cu privire la consecinţele acestui păcat, deşi Scriptura este plină de avertismente în sensul acesta. Poporul creştin, în loc să întrupeze alternativa crucii, s-a înghesuit să admire poarta cea largă şi falsele ei podoabe. Păstorii sufletelor noastre s-au dorit academicieni, nu ciobanii turmei Mântuitorului; evanghelia răstignirii lui Hristos şi a răstignirii noastre împreună cu el a fost transformată în panaceu al succesului nostru lumesc, iar Dumnezeul Cel Preaînalt a ajuns să fie confundat de oameni cu duhul din lampa lui Aladin. Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit nici chiar de către clerici.
Unde este Dumnezeu…? Începând cu momentul în care fiinţa umană şi-a pierdut minţile, luându-şi ochii de la el pentru a-şi îndrepta privirile către mofturile ei însăşi, omul a devenit lup pentru om. De-a lungul istoriei, au bântuit prin lume diverse haite de lupi, care s-au sfâşiat între ele fără oprire, până în ziua de azi. Ceea ce vedem şi acum este o încăierare a lupilor. Privind din înaltul cerurilor sale, Dumnezeu a considerat, la un moment dat, că a sosit vremea intervenţiei sale. Aşadar, în înţelepciunea lui nepământească, a aruncat în mijlocul lupăriei omeneşti… un miel. Ca să nu se mai sfâşie între ei, Dumnezeu le-a oferit spre sfâşiere… mielul său; şi El Însuşi a fost mielul acesta.
Vreţi să ştiţi unde este Dumnezeu acum, pentru ucrainieni, pentru ruşi, pentru români şi pentru toţi ceilalţi? El atârnă pe lemnul crucii, şi atârnă acolo muşcat de colţii de fier ai cuielor care sfâşie în prezent carnea suferinzilor, carnea alungaţilor şi carnea sacrificaţilor.
Iată oferta lui; iată propunerea lui; iată darul pe care Dumnezeu atotvăzătorul l-a făcut orbirii noastre. El a coborât în văgăuna mândriei omeneşti cu gloria smereniei sale, pentru ca lupii, mustraţi în cugetul lor, să devină ei înşişi nişte miei, iar copilul să se poată juca la borta năpârcii, fără teamă. El a adus lumina în turnul liliecilor, pentru ca liliecii să devină privighetori cu lacrimi în gâtlej, cum spunea altădată Lucian Blaga. El a coborât cu parfumul său în cocina porcilor, pentru a-i servi cu mărgăritare, în locul lăturilor. Hristos Dumnezeu nu este sluga prostiilor noastre. Hristos este Domnul! El este regele adevărului şi toţi cei care sunt din adevăr ascultă de glasul lui şi înţeleg oferta divină tămăduitoare. Ca un adevărat rege, el a rezolvat problema poporului său, iar împărăţia lui se întinde astăzi până acolo până unde porunca sa este de bună voie ascultată. El nu interzice lupului să fie lup, dacă se vrea lup, însă nici chiar logica cea mai lupească nu îngăduie lupului să-l acuze pe miel, pentru lupăria lui. Dacă suntem miei, problema lupăriei nu se pune; dar dacă suntem lupi, nu avem dreptul să ridică problema lupăriei, pentru că din pricina noastră lupărim, fiecare după măsura puterii lui.
Dumnezeu a adus în lumea noastră viaţa lui şi ne-a oferit-o în dar. Nu ne rămâne decât să acceptăm darul acesta, fiecare în inima lui, mare sau mic, bogat sau sărac, cu faimă sau lipsit de ea, chiar dacă nimeni altcineva nu mai face lucrul acesta. După cum ne învăţă înţelepciunea, fii tu însuţi schimbarea pe care o vrei în lume.
Iată, aşadar, răspunsul pe care l-aş oferi tinerei nedumerite, aşezate pe bordură. Proverbul dezamăgirii ne spune că primăvară nu se face cu o singură floare, dar cuvântul adevărului ne trimite să învăţăm de la pilda măslinului, pentru că, atunci când înverzeşte el, ştim că primăvara este aproape. Schimbarea lumii este sarcina fiecăruia, iar această sarcină nu depăşeşte perimetrul vieţii noastre personale, un domeniu care ne aparţine aproape în totalitate şi asupra căruia avem puterii aproape depline.
Să ascultăm, aşadar, strigarea înţelepciunii:
„Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe: strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: „Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura şi vor urî nebunii ştiinţa? Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele… Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele, de aceea şi eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde; dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău.”[2]
Martie, 2022
[1] Galateni 6:7.
[2] Proverbe 1:20-33.