UNIREA VOINŢELOR
Despre iubirea de Dumnezeu cu toată puterea
Viaţa duhovnicească a creştinului dedicat evangheliei, după cum am văzut în eseurile scrise deja pe această temă, poate fi şi trebuie organizată în jurul structurii iubirii noastre de Dumnezeu. Mântuitorul ne-a învăţat că Legea, adică partea şi contribuţia noastră la viaţa spirituală, se poate rezuma la practica iubirii de Dumnezeu,[1] desigur, fără a simplifica lucrurile şi fără a trece cu vederea detaliile. Am văzut, de asemenea, că această iubire este de trei feluri – iubirea cu inima, iubirea cu mintea şi iubirea cu puterea – toate acestea compunând împreună iubirea de Dumnezeu cu tot sufletul. Iubirea cu inima este componenta preponderent afectivă, a cărei culminare este extazul mistic, în timp ce iubirea cu mintea este efortul constant de a înţelege transcendenţa şi raporturile ei cu imanenţa, un efort a cărui desfăşurare constituie calea înţelepciunii. În contextul acesta, iubirea cu puterea rămâne să fie iubirea cu fapta. Iubirea cu inima şi cu mintea sunt componente lăuntrice ale vieţii duhovniceşti, în timp ce iubirea cu puterea implică manifestarea acestei vieţi în exterior.
Şi unde este Dumnezeu, ca să-l putem noi iubi cu fapta? Şi care sunt lucrurile de care el are nevoie şi pe care noi i le-am putea furniza? Răspunsul la aceste întrebări îl aflăm tocmai din gura Mântuitorului, care spune: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”[2] Şi ce fel de lucruri sunt acestea? Hrană celui flămând, apă celui însetat, veşminte celui gol, adăpost celui lipsit de adăpost şi vizitarea celor bolnavi şi a celor aflaţi la închisoare. Suntem mari iubitori de teologii şi filosofii rafinate, de gnoze şi extaze, dar încheierea tuturor învăţăturilor şi a întregii înţelepciuni duhovniceşti este păzirea poruncilor lui,[3] adică actul milosteniei şi al carităţii. Nu contestăm că există şi o formă netrupească a milosteniei – învăţarea celui neştiutor, mângăierea celui întristat şi călăuzirea celui rătăcit – dar manifestarea carităţii faţă de aproapele nostru nu poate ocoli dimensiunea fizică. Cele pe care trebuie să le dobândim, înainte de toate, sunt virtuţile, pentru că numai pe temeiul lor putem accesa sensul spiritual al învăţăturilor. Slava gândirii şi chiar înălţimea trăirii sunt desăvârşite doar prin smerenia faptei. Iubirea de Dumnezeu cu toată inima şi cu tot cugetul sunt lucruri extraordinare, dar ele nu-şi ating maturitatea decât dacă în urma şi în sprijinul lor vine, umilă, iubirea de Dumnezeu cu fapta. În absenţa slujirilor, nu există domnii. Apogeul vieţii duhovniceşti nu se află nici la amvon şi nici la catedră, ci în praful drumului care coboară de la Ierusalim spre Ierihon.
Aflăm din pida Samariteanului milostiv că un om oarecare cobora pe drumul acesta. Avea asupra lui averea sa. Probabil că în valea Iordanului afacerile erau mai prospere decât în preajma templului din Ierusalim, iar ispita câştigului lumesc l-a împiedicat pe acest om să întrevadă riscurile întreprinderi sale. Rezultatul a fost cel aşteptat atunci când ne imaginăm că mai pot exista în lume şi alte scopuri veritabile, în afara voii şi a casei lui Dumnezeu. Necredinţa şi neîncrederea în înţelepciunea divină ne conving mereu că noi ştim şi că putem face mai bine, că putem avea şi alte păreri, străine de învăţătura cerească. Omul acesta a fost prins de tâlhari, jefuit, bătut şi lăsat aproape mort. Aceasta este priveliştea semenului meu tâlhărit de păcatele lui, tot aşa cum este şi imaginea mea, căci pentru noi toţi s-a coborât Hristosul în lume. Răutatea semenului, păcatele de care el este omeneşte responsabil, imperfecţiunile şi ticăloşiile lui sunt rănile pe care le-a primit în urma unor încleştări pe cont propriu cu puteri mai mari decât ale sale. Aceasta este perspectiva divină asupra semenului. Este o perspectivă medicală. Noi preferăm adesea perspectiva juridică, şi zicem: el e de vină; şi-a făcut-o cu mâna lui. De ce nu a rămas acasă, la Ierusalim? Toată lumea ştie că pe drumul spre Ierihon sunt tâlhari. Nu a primit decât ceea ce a meritat.
Marcaţi probabil de gândiri similare, au trecut pe lângă el amvonul şi catedra, fără să poată realiza ceva respectabil. Vorbele nu leagă întotdeauna rănile. Dar a coborât pe drumul acela şi iubirea de Dumnezeu cu toată puterea, adică iubirea de aproapele, şi ea a văzut acolo, în drum, zdrobirea chipului lui Dumnezeu, a văzut răstignirea lui Hristos în suferinţele fraţilor lui, pentru că el ne poartă crucea tuturor. S-a oprit, i s-a făcut milă de el şi a turnat pe rănile sale vinul vieţii cereşti şi untdelemnul Sfântului Duh. L-a dus la adăpost şi a plătit pentru îngrijirea lui. Iată apogeul şi desăvârşirea vieţii duhovniceşti. Acesta este sigiliul divin şi aceasta este semnătura Celui Prea Înalt pe diploma de absolvire a uceniciei noastre. Cunoaşterea merge până la un loc, însă dragostea nu va pieri niciodată.[4] E paradoxal faptul că o mare parte din căutările noastre creştine scapă din vedere kenoza, oprindu-se la extaz şi gnoză.
Apogeul vieţii creştine biblice nu este nici extazul religios şi nici perpexitatea minţii ajunsă în pragul Absolutului. Aceste înlăţimi sunt întrecute de coborârea lor în valea din care ucenicul a plecat, pentru că slava lui Dumnezeu stă în kenoză, în coborârea sa printre noi. Este adevărat că Dumnezeu locuieşte în locuri prea-înalte, înconjurat de slavă şi de sfinţenie, dar la fel de adevărat este şi faptul că el se află împreună cu omul smerit şi cu inima zdrobită, după cum ne spune profetul Isaia[5]. Se crede uneori că aceasta este metaforă şi poezie, ratându-se astfel un mare adevăr teologic. Aroganţa intelectuală îl caută pe Dumnezeu dincolo de fiinţă, fără să ştie că el s-a mutat în locuinţa săracului şi a bolnavului de peste drum. Oare unde îl putem întâlni mai uşor? În înălţimile lui inaccesibile sau în locul de care ne despart doar câţiva paşi? Sigur că adâncul văii suferinţei nu se luminează, dacă nu am văzut strălucirea piscurilor, dar nici piscurile nu devin fertile decât datorită apei pe care o varsă în adâncul umbros al văilor. Viaţa se dezvoltă în văi, în timp ce culmile sunt sterpe, deşi, în absenţa culmilor, văile nici măcar nu există. Iată de ce crucial este izvorul din capătul de sus al văii.
Apostolul Pavel ne atrage atenţia asupra faptului că Fiul Celui Prea Înalt, purtătorul chipului lui Dumnezeu, a considerat că mai era ceva de adăugat la condiţia sa supremă.[6] Şi astfel, s-a desbrăcat pe Sine însuşi de slava lui cerească, s-a încins cu ştergarul unui trup omenesc şi a pornit să ne spele nouă picioarele cufundate în noroi, după cum ne învaţă evanghelistul Ioan[7]. Iată ce lipsea Chipului Dumnezeirii pentru a fi desăvârşit şi pe deplin adecvat Celui al cărui chip era. Marea taină a credinţei creştine este că Dumnezeu slujeşte omului şi că el se poate găsi în slujirea omului. Astfel, orice experienţă spirituală creştină care nu sfârşeşte prin a urma exemplul divin nu sfârşeşte de fapt nicăieri. Unirea cu Dumnezeu nu se petrece pe culmile extazului şi ale gnozei, deşi Dumnezeu este şi acolo, ci în valea prin care trece drumul care coboară de la Ierusalim spre Ierihon. Pentru ochiul care vede, mulţi anonimi întrec în strălucire pe mulţi teologi şi filosofi. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne rostim aici propria condamnare.
Şi cum vom sluji lui Dumnezeu, slujind aproapelui nostru? Martin Luther a răspuns la această întrebare într-o manieră memorabilă. El a zis: crede în Dumnezeu şi fă ceea ce şti că trebuie făcut în meseria ta; o prelucrare după o învăţătură augustiniană. Slujim aproapelui nostru şi participăm împreună cu Dumnezeu la susţinerea creaţiei, în măsura în care ne respectăm vocaţia şi ne facem datoria faţă de semenul nostru şi faţă de orice creatură. Orice creştin trebuie să-şi înţeleagă menirea vocaţională şi profesională ca pe o slujire a semenului, adică a binelui comun, aşa cum este el definit de învăţătura divină, nu aşa cum este cerut de media poftelor noastre lumeşti, pentru că binele nu e rezultanta dorinţelor noastre, ci este legea funcţionării umane armonioase, în contextul creaţiei. În aceste condiţii, vocaţia noastră profesională trebuie gândită ca o slujire a semenului şi a lui Dumnezeu. „Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”[8], ne spune apostolul Pavel. Activitatea zilnică este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi un exerciţiu spiritual al creştinului duhovnicesc. Ea nu trebuie să fie însă şi o slujire a lăcomiei capitaliste şi nici distrugerea consumeristă a creaţiei, care parazitează pe activitatea umană. Sigur că, în condiţiile economiei actuale, lucrul acesta este greu de realizat, dar este totuşi bine să ştim în ce direcţie trebuie să ne orientăm acţiunea. Activitatea profesională nu trebuie gândită cu mijloace conceptuale străine de învăţătura din pilda Samariteanului milostiv.
Din nefericire pentru toţi, lăcomia capitalistă a distrus orice vocaţie reală, a transformat orice meserie într-o jefuire a semenului şi a dizolvat astfel încrederea clientului în cel care-l serveşte. Corupţia economică a aruncat totul în putrefacţie. Sacra vocaţie medicală se transformă treptat într-o artă malefică a jefuirii celui suferind şi neajutorat, o artă învăţată la şcolile de tristă pomenire ale companiilor farmaceutice. Cu siguranţă, judecata lui Dumnezeu nu va rata această ţintă, care întoarce pe dos principiul sacru al iubirii aproapelui. Nu departe în urma lor se află mai toţi profesioniştii, începând cu cei din educaţie, care publică manuale inutilizabile în sălile de clasă, doar pentru a hăcui bugetul alocat instruirii. Nu mai avem azi nici zidari şi nici mecanici-auto, ci hoţi şi înşelători rătăciţi prin toate aceste profesii. Economia profitului maxim ne-a transformat pe toţi în hoţi şi tâlhari, dar şi în victime ale acestora, deşi modelul divin este cel al Samariteanului. Trăim azi în epoca tâlhăririi de sine a omului. E consecinţa păcatului lăcomiei, care a fost declarat altădată, în mod mincinos, o virtute. Judecând după roade, aşa cum suntem învăţaţi în evanghelie, nu ne este greu să înţelegem ce se află la baza acestui gen de economie materialistă. Este situaţia în care ne-aa aruncat eroarea conform căreia lăcomia ar fi motorul economiei, mai degrabă decât slujirea semenului, ca să nu mai vorbim despre consecinţele acestei rătăciri asupra mediului înconjurător şi a realităţilor politice. Calitatea de membru într-o astfel de hoardă jefuitoare a iadului nu se mai poate numi slujire de Dumnezeu şi nici chiar activitate vocaţională.
Opţiunea creştină este pentru munca trainică, nu pentru chilipir. Capitalismul ne-a învăţat însă să căutăm profitul şi să dispreţuim munca. Om de succes este astăzi acela care produce lucruri ieftine, şi implicit de proastă calitate, dar le poate vinde scump. Esenţa unei astfel de practici este jaful şi înşelăciunea, ceea ce înseamnă că omul de succes este astăzi confundat cu tâlharul de succes. Mergând pe calea chilipirului, vom ajunge să trăim şi să muncim înconjuraţi de lucruri prost făcute, iar cu banii pe care-i vom obţine prin astfel de viclenii nu vom putea cumpăra decât lucrurile de nimic pe care alţii sau chiar noi înşine le-am produs. Scriptura ne învaţă să optăm pentru munca trainică şi cinstită, pentru că pe ea se zideşte civilizaţia şi statura morală a omului. Înţeleptul Solomon ne spune că: „Cine-şi lucrează ogorul va avea belşug de pâine, dar cine umblă după lucruri de nimic este fără minte.”[9] Lucrul bine făcut este o datorie pe care o avem înaintea lui Dumnezeu şi chiar profesia pe care ne-o alegem trebuie să se numere printre cele cu adevărat necesare. Există meserii de bază şi meserii parazitare. Şi acestea din urmă sunt până la un loc necesare, dar numărul lor trebuie să fie cât mai mic. Creştinul trebuie să facă lucruri de calitate şi să pretindă ca munca lui să nu fie stricată de alţii. Stricarea programată a produselor, o practică obişnuită a capitalismului contemporan, este un păcat înaintea lui Dumnezeu şi o crimă împotriva naturii, ale cărei resurse sunt astfel risipite de o nemaiauzită lăcomie cultivată sistematic.
În acelaşi timp, trândăvia este şi ea anticreştină. Numai omul copleşit de plăcerile trupului şi lipsit de aspiraţii, adică, fără un profil spiritual autentic, poate fi trândav. Pierderea vremii este pierdere de sine, iar lucrul acesta conduce la sărăcie şi la toate necazurile pe care sărăcia le aduce. Înţeleptul Cărţii Proverbelor ne învaţă iarăşi că „Mâna celor harnici va stăpâni, dar mâna leneşă va plăti bir”[10]. Munca este unealta cu care omul îşi desenează profilul şi cu care îşi adânceşte experienţa vieţii; şi tot ea reprezintă cartea lui de vizită, în societate. În absenţa muncii, fiinţa umană rămâne embrionară, imatură şi superficială, motiv pentru care preferinţa actuală pentru chilipir este anti-umană. Chiar în Grădina Edenului, munca şi-a avut locul ei,[11] iar după cădere, tot munca i-a fost dată omului drept corectiv.[12] Munca este vocaţia noastră universală; este mijlocul prin care slujim lui Dumnezeu, prin care venim în ajutorul aproapelui nostru şi prin care ne formăm pe noi înşine. Bucuria efortului este un dar divin.
Spre surprinderea multora dintre tinerii zilelor noastre, crescuţi la şcoala chilipirului, roadele muncii vin în urma muncii, nu înaintea ei. A gândi altfel înseamnă a dispreţui frumuseţea şi valoarea efortului. Scriptura ne învaţă că „Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele.”[13] Pentru creştin, nu contează doar veniturile, ci valoroasă este şi munca însăşi. Trebuie să deprindem bucuria de a crea cu mâinile noastre ceva şi de a aduce pe lume lucruri care nu sunt, pentru că acesta este modelul pe care ni-l oferă Dumnezeu însuşi. Binomul banii şi plăcerile este înlocuit, în viaţa creştinului, de asocierea dintre muncă şi bucurie. La sfârşitul zilei de lucru, satisfacţia nu stă doar în banii câştigaţi, ci şi în bucuria ştiinţei faptului că am contribuit şi noi la bunul mers al lucrurilor; că pentru unii dintre semenii noştri am însemnat un pas înainte şi un motiv de mulţumire înaintea lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre bune, dar este le fel de adevărat că semenul nostru şi chiar noi înşine avem nevoie de ele. Fiecare vocaţie are semenii ei pe care să-i iubească şi să-i slujească.
Dar pe lângă slujirea aproapelui nostru mai există şi iubirea faţă de fraţii creştini. Dumnezeu a coborât în lume şi a adus în ea chipul şi viaţa sa, pe care le-a distribuit apoi celor care l-au primit. Faţă de aceşti oameni, creştinul are bucuria unor îndatoriri frăţeşti speciale. Aceşti oameni sunt vitrina lui Dumnezeu în lume, şi ce poate fi mai plăcut decât dorinţa de a acţiona pentru ca această vitrină să arate cât mai bine. Relaţiile dintre creştini, dar şi activitatea lor în general, nu trebuie totuşi niciodată confundată cu parada. Lucrurile bune nu sunt făcute pentru ca alţii să le vadă; ele sunt făcute pentru ca ele să existe. Dacă alţii vor vedea sau nu, este treaba lor. Iubirea de fraţi nu trebuie mimată, din raţiuni teatrale sau din motive propagandistice. Ar fi o grosolană tentivă de inducere în eroare a oamenilor. Cetatea aşezată pe munte nu mimează că se află pe munte, ci chiar se află acolo; şi pentru că se află acolo, este văzută de toţi cei care trec prin zona respectivă. Acesta e principiul de bază al evanghelizării.
Iubirea de fraţi nu este eros; nu este acea iubire care nu poate trăi fără obiectul ei. Ea nu este dependenţă psihologică. Iubirea de fraţi nu este nici filia, adică prietenie, dacă prin prietenie înţelegem acel gregarism egalizator, în care tutuirea oricui reprezintă regula de bază. Tutuirea e o manifestare a mândriei celui de jos, care crede că se ridică pe sine atunci când se tutuieşte cu unul mai bun decât el. Gregarismul nu e dragoste de fraţi, ci dispreţuire de fraţi. Dragostea creştină este agape, adică generozitate, respect şi compasiune. Iubirea de fraţi nu este o relaţie interpersonală, ci o atitudine religioasă. Energia care circulă în ea este divină, nu umană. În celălalt creştin locuieşte Hristos; iată de ce trebuie să-mi ridic pălăria înaintea lui şi iată de ce trebuie să-i privim pe fraţii noştrii mai presus decât pe noi înşine.[14] Dacă lipseşte astăzi ceva iubirii frăţeşti, este respectul, iar dincolo de respect, compasiunea. Acestea două sunt adevăratele elemente ale iubirii frăţeşti. Nu este o emoţie, ci o atitudine, şi din această cauză ea se poate poruncii.
Iubirea frăţească şi slujirea aproapelui înseamnă, apoi, şi slujirea bisericii. Ne-am obişnuit să dispreţuim instituţia, invocând motivul că instituţia nu conţine viaţă, ceea ce este prin definiţie adevărat, pentru că instituţia nu poate avea altă viaţă decât cea pe care i-o dăm noi înşine. Dacă biserica pe care obişnuiai să o frecventezi este moartă, ea a murit când ai încetat să o mai frecventezi, iar dacă biserica pe care o frecventezi este moartă, ea este moartă pentru că tu eşti mort. Este adevărat că instituţia tinde să se birocratizeze, şi acesta este un mare pericol, dar este la fel de adevărat că acest neajuns se poate repara, cu bunăvoinţă, răbdare şi insistenţă. Ne-am obişnuit să atribuim instituţiei consecinţele propriei noastre indiferenţe, iar indiferenţa noastră e urmarea lipsei de profunzime duhovnicească.
De ce trebuie să slujim şi să respectăm biserica? Pentru că biserica este modul în care credinţa în Hristos există în spaţiul public. În momentul în care credinţa devine în întregime privată, necredinţa devine singura stăpână a domeniului public şi nu va ezita să folosească din plin privilegiul acesta împotriva credinţei. Privatizarea credinţei se datorează, în parte, neînţelegerii acestui lucru, iar în parte leneviei creştinilor, care nu se mai sinchisesc să depună efortul necesar păstrării vitalităţii propriei lor instituţii. Există o mare diferenţă între credinţa personală şi religia privată. Fără o prezenţă publică, biserica va înceta să mai fie sarea şi lumina care trebuie să fie. Ea este o cetate aşazată pe munte, nu un bârlog ascuns în pădure. De asemenea, dacă Scriptura ne porunceşte să iubim pe aproapele nostru, trebuie să înţelegem că slujirea bisericii este forma publică şi de grup pe care o îmbracă această iubire. Vom sluji activităţile ei liturgice, al căror scop este formarea noastră spirituală, şi vom susţine şi activităţile ei sociale.
Desigur, toate aceste lucruri înseamnă sacrificiu, un sacrificiu pe care creştinii răzgâiaţi ai societăţii de consum nu mai sunt dispuşi să-l facă. I-a omorât confortul. Nu facem decât ceea ce e distractiv; iată noua lege a acţiunii creştine. Dacă nu e distractiv, stăm acasă şi ne uităm la televizor. Acţiunea creştină se dizolvă astăzi în cultura de consum. Te-ai întrebat vreodată de ce există azi atâţia creştini obişnuiţi? Pentru că întorc spatele chemării la purtarea crucii. Când aud despre calea creştină, prima lor întrebare are în vedere confortul. Ne târguim cu Dumnezeu, pe tema confortului. Este una dintre cele mai respingătoare forme de negustorie religioasă. Când Dumnezeu ne chemă spre înălţimi, ne întrebăm cât ne va costa. Iată de ce creştinii sunt mediocri. Isus a poruncit ucenicilor săi să-şi ia crucea şi să-l urmeze în fiecaare zi, pentru că numai în astfel de condiţii acolo unde este el vor fi şi ei. Noi preferăm însă să ne vindem dreptul acesta pe ciorba de linte a confortului lumesc. Când eşti chemat să-ţi iei crucea, numai ignoranţa se poate întreba care vor fi consecinţele, pentru că, după cum spunea altădată Tozer,[15] oricine ştie care sunt consecinţele unei cruci. Nu există progres spiritual, decât pe cheltuiala comodităţii şi nu există progres în lucrarea creştină, decât pe cheltuiala comodităţii. Dacă nu e incomon, nu e cruce, e fotoliu; iar Hristos nu a fost răstignit într-un fotoliu şi nici uitându-se la televizor. Aşadar, nici ucenicul lui nu va fi răstignit în astfel de condiţii.
Unde s-a auzit vreodată despre vreo cruce comodă? Comozii vor fi mediocrii, până la moarte. Nu se vor distinge niciodată prin vreo calitate spirituală, iar în aceste condiţii lucrarea lui Dumnezeu nu se va face prin ei, pentru că nu are cu ce să opereze şi nici cu cine. Ne muncim astăzi din răsputeri să producem un creştinim distractiv, zicem că pentru tineri. Avem organizaţii întregi, lucrări misionare şi biserici a căror scop de bază e transformarea creştinismului în distracţie. Chiar dacă tinerii pretind acest lucru, şi ei trebuie să ştie că sunt la fel de responsabili înaintea lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi. Nu există un creştinism pentru tineri, altul decât cel destinat şi adulţilor. După cum spunea acelaşi Tozer, „adolescentul care-l întâlneşte pe Isus şi se converteşte trebuie să plătească preţul inconvenienţei la fel de mult ca un om de şaptezeci de ani”[16]. Hristos nu a promis nimănui distracţie, amuzament sau divertisment. El a promis bucurie în Domnul, iar cine nu face diferenţa între acestea, acela nu s-a întâlnit cu Duhul lui Dumnezeu. Dar când ai văzut cetatea care are temelii tari şi al cărei ziditor este Dumnezeu, vei înţelege cât de ridicolă este încercarea de a-ţi zidi case ale distracţiei în această lume şi vei pricepe înţelepciunea locuirii în corturi. Vei înţelege adâncimea erorii că ar mai putea exista şi alte căi în viaţă, în afară căii divine. Care înţelepciune omenească sau supraomenească se poate compara cu atotştiinţa lui Dumnezeu?
Acesta este momentul în care înţelegem că voia lui Dumnezeu şi voia noastră nu pot fi două. Este momentul în care voinţa mea liberă se închină voii sale, şi face lucrul acesta cu bucurie şi din înţelepciune. Această unire a voinţelor este punctul culminant al priceperii omeneşti şi, aşa cum ne învaţă Sf. Antonie cel Mare, numai un astfel de om se poate numi raţional.[17] Apostolul Pavel, la rândul său, ne îndeamnă la nepotrivirea cu chipul veacului şi înţelege lucrul acesta ca pe o schimbare a minţii, a modului de a gândi despre toate lucrurile, de a nu gândi în termenii valorizării ţărânei, ci în termenii valorizării spiritului, pentru că numai în astfel de condiţii vom înţelege că voia lui Dumnezeu este bună, plăcută şi desăvârşită.[18] Fără o astfel de schimbare a minţii, voia lui Dumnezeu nu ni se va părea nici bună, nici plăcută şi nici desăvârşită, ci ni se va părea răutăcioasă, neplăcută şi chinuitoare, o adevărată povară. Unirea postmetanoică a voinţelor este condiţia acţiunii creştine în lume, condiţia iubirii aproapelui şi, prin urmare, a iubirii de Dumnezeu cu toată puterea. Numai în astfel de condiţii, creştinul devine împreună lucrător cu Dumnezeu; altfel este un lucrător pe cont propriu şi în vederea scopurilor lui personale lipsite de lumina divină.
Numai stăpâniţi de Dumnezeu, suntem cu adevărat liberi.
[1] Matei 27:37.
[2] Matei 25:40.
[3] Eclesiastul 12:13.
[4] 1 Corinteni 13:8.
[5] Isaia 57:15.
[6] Filipeni 2:6.
[7] Ioan 13:3-5.
[8] Coloseni 3:23.
[9] Proverbe 12:11.
[10] Proverbe12:24.
[11] Geneza 2:15.
[12] Geneza 3:17-19.
[13] 2 Timotei 2:6.
[14] Filipeni 2:3.
[15] Tozer A. W., Toward a More Perfect Faith (Chicago: Moody Publishers, 2023) p. 33.
[16] Ibid.
[17] Filocalia, vol. 1, ed. II, trad. D. Stăniloae (Sibiu: Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S.A., 1947), p. 3.
[18] Romani 12:2.