NOESIS SAU DESPRE PRAGUL ÎNŢELEPCIUNII
Printre consecinţele metanoiei, alături de purificarea sufletului şi a minţii, şi ulterior acestora, se numără şi înţelepciunea. Curăţirea inimii de iubirile ei incompatibile cu valoarea reală a lucrurilor, la care se referă Augustin, şi despărţirea minţii de convingerile ei materialiste legate de identitatea noastră cu trupul, cum ar spune Plotin, pregătesc, de fapt, locul pentru primirea darului înţelepciunii. Spiritul desprins de frustrările cărnii pătrunde în lumina prezenţei sapienţiale a lui Dumnezeu; el urcă pe o treaptă şi pătrunde într-un univers al bucuriei descoperirii lucrurilor sfinte, de unde nu va mai coborî niciodată pe deplin în lume. Pentru el, lumea nu mai poate fi acum decât o cameră obscură, un apendice al conştiinţei intenţionale. Privind din locul acesta, din pragul înţelepciunii, spiritul înţelege că universul dohovnicesc este mai real decât lumea firească, iar balanţa intereselor sale va înclina în această nouă direcţie. Creştinul nu fuge de realitate, ci către realitatea vieţii. Acum înţelege el cu adevărat porunca iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul. Este o formă a iubirii, deoarece e de natură transformativă, şi este a cugetului, întrucât mintea este cea care îşi continuă transformarea. Metanoia e momentul în care mintea se orientează transformativ către Dumnezeu; noesis este înaintarea transformativă către Divinitate.
Deşteptându-se din somnul predominanţei intereselor trupeşti, trezindu-se la sine însuşi şi la propria sa realitate, spiritul se retrage din lucruri şi pătrunde în el însuşi, păşind astfel către întâlnirea cu Viaţa supremă. Aşa cum ne spune orice tradiţie spirituală serioasă, starea obişnuită a duhului omenesc este una de adormire în interesele sale generate de lucruri, o stare în care el pierde conştienţa realităţilor care-l constituie şi rătăceşte somnambulic în visarea importanţei egoului şi a lucrurilor care-l înconjoară, trezia egoului fiind totuna cu adormirea sinelui. Deşteptarea din trup şi ieşirea din lucruri au, aşadar, sensul unei întoarceri a ochiului axiologic către realitatea din adâncurile fiinţelor şi al fiinţei proprii, o adâncime inaccesibilă ochiului introspectiv exteriorizant, dar accesibilă vederii transformative. O simplă introspecţie nu va revela nimănui astfel de lucruri, întrucât peisajul spiritual lăuntric este un orizont al transformării de sine, nu un spaţiu al introspecţiei imaginate. Este o lucrare a naşterii de sus, nu un produs al închipuirii sau al percepţiei fireşti. Ieşind din lucruri, ne regăsim pe noi înşine, în noi înşine, în timp ce orizontul exteriorităţii rămâne o simplă excrescenţă intenţională a lăuntrului, un marsupiu în care marsupialul însuşi se poate rătăci. Descoperirea auto-condiţionării al cărei rezultat este lumea experimentată marchează momentul unei profunde eliberări întru înţelepciune şi reprezintă clipa accesării frumuseţii unui suflet curăţit de iluziile valorice şi epistemologice ale trupului, un suflet care-şi duce acum existenţa pe un palier al fiinţei pe care-l conştientizează transformativ. De pe poziţiile acestei descoperiri de sine, sufletul va porni apoi de-a lungul marelui traseu duhovnicesc al pătrunderii sale în Dumnezeu şi al întoarcerii lui acasă.
Desigur, pentru mintea slăbită de distrofia abstracţiunilor sau a intereselor mundane, aceste descrieri par fabulaţii, dată fiind osificarea ei obiectuală şi pierderea contactului cu realitatea propriei interiorităţi. Dar, odată ajuns pe acest palier al lăuntrului, centrul de gravitaţie al lumii spiritului se deplasează dinspre lucruri către Dumnezeu, el fiind atras acum, ca de o nouă forţă gravitaţională, de lumina şi odihna aşezării sale în divin, în absenţa agitaţiei formei. Ancorarea în neforma divină este simultan o experienţă a iubirii şi a minţii, o întoarcere acasă şi o vindecare de rana existenţei diferenţiate, cum ar spune Anaximandru, dar despre aceste lucruri vom vorbi probabil cu o altă ocazie. Deocamdată, nu ne propunem decât să subliniem câteva aspecte legate de atingerea pragului înţelepciunii, dincolo de care se deschide traseul transformativ al pătrunderii în Dumnezeu, traseu care aparţine înţelepciunii duhovniceşti. Întrucât calea înţelepciunii este una a transformării de sine în conformitate cu frumuseţea divină revelată fiecăruia, discuţiile referitoare la ea ar putea fi inutile, chiar dăunătoare, lăsând impresia că înţelepciunea se achiziţionează prin discursuri referitoare la ea. Din fericire, la fel ca în cazul neprihănirii, nu cunoaştem înţelepciunea înţelegând conceptul ei, ci numai devenind noi înşine înţelepţi. Ieşit în gura peşterii intereselor lumeşti, cum ar spune Platon, spiritul descoperă, aşadar, universul din exteriorul grotei mentalităţilor mundane şi ajunge să contemple cu ochii deschişi spaţiul prescris de lumina Soarelui care răsare din înălţime. Umblarea transformativă în acest orizont este calea înţelepciunii.
În materialul care urmează, aşadar, nu vom discuta despre conţinuturile propriu-zise ale înţelepciunii, ci doar despre atingerea pragului orizontului ei; şi ne vom folosi în scopul acesta de un pasaj din cartea Proverbelor lui Solomon.
Înainte de a face lucrul acesta însă, ar fi totuşi potrivit să insistăm puţin asupra diferenţei dintre înţelepciune şi cunoaşterea raţional-discursivă. A fost o vreme în care omul nu ştia să scrie, iar cultura lui era prin excelenţă una orală. Informaţia şi înţelepciunea circulau atunci prin intermediul miturilor, nişte naraţiuni uşor de memorat şi care purtau în adâncul lor grăuntele de înţelepciune care le justifica existenţa. Ulterior, pentru a adăuga mai multă precizie celor afirmate şi pentru a permanentiza cât de cât forma naraţiunilor respective, miturile au fost versificate şi rimate. Oralitatea culturii a determinat însă şi modul în care omul şi-a gândit lumea şi în care s-a gândit pe sine în mijlocul ei, pentru că formele în care preluăm şi prelucrăm informaţia determină, în linii mari, tipul de informaţie prelucrat preferenţial şi chiar conţinutul acesteia. Nu orice canal transmite cu aceeaşi eficienţă orice fel de informaţie, ci dimpotrivă media selectează şi îşi adaptează conţinutul general al informaţiei pe care o manipulează. Oralitatea a impus, aşadar, omului structuri mentale şi de gândire specifice audiţiei, structuri în virtutea cărora realitatea a fost înţeleasă ca un mesaj al divinităţii, iar înţeleptul, ca un auzitor lăuntric al acestui mesaj.
S-a inventat apoi scrierea alfabetică, iar informaţia s-a mutat în exterior, unde s-a permanentizat şi a sporit în precizie. Din auzitor al înţelepciunii, omul devine acum cititorul ei. Înţelepciunea nu se mai află acum în adâncul transformativ al spiritului care se exprimă şi nici în profunzimile tainice ale revelaţiei, ci se găseşte la lumina zilei, într-o formă uşor accesibilă oricui; sau cel puţin aşa s-a crezut. Cu textul avem o relaţie hermeneutică exterioară. Textul e o realitate stabilă, iar misiunea cititorului este să-l descifreze, adică să reconstruiască în mintea sa o înţelegere a celor scrise. Această hermeneutică la distanţă va da formă relaţiei dintre om şi realitate. Se va pune acum accentul pe împărţirea realităţii, devenită o suprafaţă a lucrurilor juxtapuse, în lucruri distincte şi lipsite de fundal, orice fundal fiind transformat în context. Realitatea devine text, iar înţeleptul ajunge un cititor al cărţii naturii sau al scripturilor. Acum se naşte metafizica, din care derivă ştiinţa; chiar matematica e consecinţa acestui fenomen, întrucât semnele şi demarcaţiile realităţii devenită întindere scot în evidenţă măsurabilitatea ei. În perioada culturii orale, omul era cufundat organic în sânul existenţei, dar textul a sfâşiat această unitate, scoţându-l pe om în afara realităţii gândite şi trăite de el însuşi, pentru a-l aşeza pe poziţia unuia care vede totul în exterior şi din exterior. Aşa au apărut ideile de subiect şi obiect; şi tot din această fântână a ieşit apoi raţionalismul, împreună cu toată oştirea lui de mentalităţi şi atitudini. Omul a devenit om teoretic, om de ştiinţă, omul textului scris, un om care gândeşte de la distanţă nişte lucruri cu care nu se mai identifică. Iată motivul pentru care am ajuns astăzi, unii dintre noi, să considerăm că omul însuşi, în subiectivitatea lui, este deconstruibil, în numele unei obiectivităţi care-şi pierde tocmai din această pricină noima. Sinele e sacrificat pe altarul obiectualităţii – deşi nu ar trebui să folosim termeni sacri pentru a descrie esenţa profanităţii – aceasta din urmă marcând singurul loc în care se mai poate petrece ceva interesant. Sensurile cunoaşterii sunt acum sensurile lumii, în timp ce adevăratele sensuri ale vieţii au fost uitate.[1]
Desigur, apogeul omului teoretic a fost atins în perioada modernă, perioadă în care informaţia scrisă nu a avut rival. În secolul al XX-lea însă, imaginea esenţial fluctuantă şi pasageră a început să ia locul textului, ca mijloc de transmitere a informaţiei, iar lucrul acesta a subminat şi continuă să submineze raţionalitatea tradiţional modernă a fiinţei umane. Din cauza ei, omul contemporan trăieşte tot mai mult, nu într-o lume organizată sistematic, ci într-o lume fragmentată, redusă la aparenţe, incomprehensibilă şi adesea incoerentă. Ceea ce numim astăzi criza culturii este, de fapt, o desfiinţare a culturii, a culturii scrise şi, chiar mai mult, a culturii în sensul cultivării spiritului, pentru că, după cum oricine ştie, esenţa culturii este cultul. Cultura e înghiţită, inclusiv terminologic, de către divertisment. Dacă ar fi vorba numai despre o criză, am putea spera la o revenire, însă astăzi sunt subminate temeiurile şi posibilităţile mentale ale culturii şi ale educaţiei însăşi, care se transformă într-un hohot de râs universal, destinat să zgândărească interesul tot mai greu de câştigat al unor minţi lipsite de curiozităţi şi de seriozitate. Unii cred că ne vom întoarce la cultura orală, însă cultura orală e spiritual superioară celei scrise, în timp ce cultura imaginii pasagere este inferioară. Ne vom întâlni însă cu incultura orală şi scrisă, după cum putem deja observa cu claritate. Cultura scrisă a renunţat la natura transformativă şi iniţiatică a culturii orale, iar astăzi descoperă nihilismul ascuns în sânul vorbei lăsate în seama ei însăşi.[2]
Trecerea de la oralitate la textualitate a fost un pas în direcţia reducţionismului abstractizării, care l-a scos pe om din unitatea lui firească cu grădina mediului său şi l-a aruncat într-o lume ireală, stearpă şi nefamiliară, în care spiritul său nu-şi mai află locul. Universul abstract este un univers sufocant, un univers lipsit de valori şi ostil vieţii, în care omul însuşi şi cunoaşterea lui devin antiumane. Trecerea de la textualitate la imaginea fluctuantă nu a făcut însă decât să arate că universul teoretic este, în sine, inconsistent şi deconstruibil, o simplă invenţie a omului, iar acest castel din cărţi de joc se prăbuşeşte astăzi sub ochii noştri, transformându-ne realitatea într-un haos de mesaje. Cuvântul a devenit vorbă, iar vorba a ajuns vorbărie. Istoria decăderii culturii e o istorie a trivializării cuvântului.
Pe de altă parte, înţelepciunea duhovnicească, despre care încercăm să vorbim aici, este o artă a Cuvântului, nu un imposibil produs al vorbei, şi cu atât mai puţin o manifestare a vorbăriei sau a imaginii fluctuante. În perioada culturii textualizate, ne-a fost greu să înţelegem în ce constă arta înţelepciunii duhovniceşti, din cauza preţului excesiv pus pe construcţiile noastre teoretice. Teoria îşi are, desigur, importanţă ei, fiind chiar o manifestare obligatorie a duhovniciei, pentru că, în absenţa explicaţiei raţionale, spiritualitatea se poate confunda cu visarea emoţională şi cu iluzia subiectivă. Teoria a fost însă considerată capabilă de autonomie, ceea ce nu este cazul. Astăzi, construcţiile pur teoretice sunt luate de vântul istoriei, şi printre ruinele vorbăriei putem întrevedea iarăşi, dacă ştim încotro să privim, adevărata artă a înţelepciunii, care nu constă din construcţii teoretice, ci din zidiri lăuntrice. Dacă nu înţelegem acest lucru, deconstrucţia şi nihilismul ei ne vor umple mintea şi inimile cu nimicuri. La început, am crezut că textul este potirul în care putem aduna înţelepciunea cu mai multă eficienţă, şi această credinţă nu este greşită, dacă înţelegem că teoria e doar potirul, nu băutura însăşi. Când nu mai distingem însă între potir şi băutură, potirul vorbei crapă. După cum spuneam, acesta poate fi un pas înainte, pentru că putem înţelege acum că singura cupă reală în care putem aduna înţelepciunea este vasul propriului nostru spirit. Reuşim să înţelegem că înţelepciunea cuiva stă în forma spiritului său, nu în erudiţia lui teoretică. Ceea ce dispare astăzi este cultura vorbei, şi pentru că cei cultivaţi de vorbe nu mai înţeleg cultura Cuvântului, îi cuprinde panica spulberării vorbelor prin multiplicarea lor necontrolată. Pentru ei, acesta este sfârşitul lumii. Dar, după ce ce vorbele dispar, putem găsi iarăşi stânca neclintită a Cuvântului, pe care o acoperise noianul vorbelor, cu toate că lucrul acesta nu se petrece în mod automat. Slujitorii vorbelor vor fi spulberaţi şi ei, alături de ele. Cuvântul este însă acela care se adresează transformativ şi direct formei spiritului nostru, şi singura floare pe care Cuvântul o cultivă sunt eu. El cultivă această floare cu instrumentul revelaţiei adevărului formator şi transformator. Omul trăieşte cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, nu cu roşcovele vorbăcioase ale porcarilor lumii, vocabularul divin fiind unul al înfăptuirilor lăuntrice. Să nu confundăm, aşadar, înţelepciunea cu erudiţia sau cu ştiinţa teoretică. Erudiţia este folositoare, ştiinţa este utilă, dar numai dacă înţelegem că întregul lor conţinut se compune din frunzele deja vestejite ale copacului înţelepciunii.
Acum că am vorbit despre aceste lucruri, să deschidem Cartea Proverbelor lui Solomon şi să ascultăm strigarea înţelepciunii, care ne învaţă cum să ajungem până la ea.[3] Este o chemare care ne invită să parcurgem cele şapte trepte care conduc la înţelepciunea duhovnicească. Prima dintre ele este treapta cuvintelor: “Fiule, dacă vei primi cuvintele mele”. Chemarea înţelepciunii este adresată celui neînţelept, adică omului trupesc şi adormit în universul intereselor sale pământeşti. Pentru el, cuvintele înţelepciunii sunt, mai întâi, dure, întrucât ele cer moartea cărnii. În al doilea rând, cuvintele înţelepciunii sunt dificile, pentru că sunt cuvinte ale Sfântului Duh, care poartă în ele înţelesuri învăţate de la Sfântul Duh, nu sensuri preluate necritic de la firea noastră pământească. Înţelepciunea ne învaţă aici să nu acceptăm cuvintele oricui, ci numai cuvintele înţelepciunii divine, pentru că realitatea pe care ne-o descriu cuvintele este realitatea în care trăim, iar în cuvinte se ascund sensuri neevidente şi sugestii care facilitează o formă spirituală sau alta, o atitudine sau alta. Cuvântul nu este un instrument neutru. El este o prezenţă spirituală care trezeşte în lăuntrul nostru lucruri pe potriva lui. Din această cauză, pentru cele duhovniceşti trebuie să folosim cuvinte duhovniceşti, adică nişte rostiri al căror sens l-am desprins din experienţa noastră transformativă cu cele divine, după învaţătura apostolului Pavel[4]. Această primă treaptă către înţelepciune ne atrage, aşadar, atenţia asupra originii limbajelor şi asupra sensului cuvintelor pe care le folosim pentru a ne spune nouă înşine cum stau lucrurile. Nu trebuie să uităm că cele mai importante şi mai subtile bătălii spirituale se poartă astăzi pe paginile dicţionarelor.
Cea de-a doua treaptă aparţine memoriei învăţăturilor: “dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele”. Cu ajutorul cuvintelor duhovniceşti se formulează învăţăturile duhovniceşti, dar aceste învăţături trebuie păstrate, nu doar auzite. Am auzit atâtea predici şi discursuri, dar le-am auzit într-o manieră atât de puţin sistematică şi lipsită de conştiinţa existenţei unei învăţături coerente, încât ne-am obişnuit să nu mai reţinem nimic, ci să căutăm doar impresia de moment pe care discursul o creează. Esenţialmente retorice, aceste discursuri nu mai sunt receptate decât afectiv. Discursurile au ajuns astfel să ne cultive doar impresiile noastre religioase, pentru că nu le-am oferit sprijinul memoriei. Duhovnicia şi înţelepciunea ei nu avansează însă pe bază de impresii şi nici chiar pentru că ascultăm sau citim discursurile unor duhovnici adevăraţi, întrucât audierea nu e acelaşi lucru cu învăţarea. Aşa cum le spunea Pavel corintenilor,[5] duhovnicia ascunde în sânul ei o ştiinţă, şi nu trebuie să credem că ea ar fi consecinţa unor simple prestaţii retorice, deoarece, în pofida impactului lor imediat, consecinţele acestora sunt pasagere. Învăţăm duhovnicia aşa cum învăţăm o meserie, formându-ne deprinderi ale vieţii lăuntrice; şi nu o deprindem, dacă o urmărim aşa cum urmărim un spectacol. Învăţătura creştină nu e divertisment spiritual. Aşadar, esenţial nu este să ascultăm predici, ci să învăţăm lecţii.
A treia treaptă aparţine aprofundării învăţăturilor: “dacă vei lua aminte la înţelepciune”. A lua aminte la înţelepciune înseamnă a gândi în linişte şi cu răbdare, a înţelege în profunzime şi prin cugetare personală învăţăturile înţelepciunii. Este un lucru pe care fiecare trebuie să-l facă pe cont propriu şi într-un timp special dedicat unei astfel de preocupări. Meditaţia la cuvintele înţelepciunii trebuie să fie sistematică, nu ocazională. Adevărata învăţătură vine întotdeauna din lăuntru. Învăţătorii exteriori nu pot face decât să ne atragă atenţia asupra lucrurilor pe care ei le consideră importante, dar dacă ele sunt sau nu importante sau în ce fel vor fi importante trebuie să decidem fiecare pe cont propriu. Vom decide singuri şi ce vom face cu aceste învăţături. Comunicarea se face prin rezonanţă, nu prin transfer. Când spunem că fiecare îşi este sieşi adevăratul învăţător, ne referim la învăţătorul nostru lăuntric, la cel care vorbeşte adevăr de sus în jos, nu la cel care afirmă opinii pe orizontală.
Vedem, aşadar, că primele trei trepte către pragul înţelepciunii sunt trepte ale cuvintelor şi vom vedea apoi că ultimele patru trepte sunt trepte ale inimii. Astfel, treapta a patra este treapta aplecării inimii: “dacă-ţi vei pleca inima la pricepere”. Nu doar mintea trebuie să-şi asume cu seriozitate şi responsabilitate învăţăturile înţelepciunii, ci şi simţirea trebuie să se îmbrace cu ele. Învăţăturile primite de mintea noastră trebuie să coboare în inimă, iar acolo să devină motive ale acţiunilor. Cuvântul este o forţă transformatoare care se adresează formei inimii. Întoarcerea către înţelepciune, către Dumnezeu, este, înainte de orice, o întoarcere cu inima, cu întreaga noastră simţire şi fiinţă lăuntrică. Duhovnicia nu este un proiect academic, ci un mod al vieţii lăuntrice, iar apoi şi un mod al vieţii exterioare. Ne aplecăm mintea înaintea cuvintelor înţelepciunii, dar trebuie să ne aplecăm şi inima, pentru că din ea ies izvoarele vieţii şi prin credinţa din inimă sufletul îşi află mântuirea.[6]
Treapta a cincea este treapta căutării: “dacă vei cere înţelepciune”. Nu aştepta să vină cineva să te înveţe. Du-te şi caută-i tu pe cei de la care crezi că poţi învăţa; dacă te resping, insistă, iar dacă te primesc, nu-i dezamăgii. Nu risipi timpul înţeleptului, dacă nu şti ce vrei. Învăţarea şi formarea cuiva nu sunt misiunea profesorului, ci sarcina elevului. După cum spunea un vechi înţelept, dacă şti că există undeva un om al înţelepciunii, piciorul tău să tocească pragul casei lui. Înţelepciunea nu zâmbeşte în direcţia oricui, şi cu atât mai puţin în direcţia celor cu inima împărţită. Înţelepciunea trebuie curtată, şi trebuie curtată cu insistenţă, cu preţuire şi devotament, chiar cu devoţiune. Dacă există vreun secret al obţinerii înţelepciunii, dincolo de desprinderea de orbirea intereselor lumeşti, acesta este dedicarea.
Treapta a şasea e treapta rugăciunii: “dacă te vei ruga pentru pricepere”. În pofida lucrurilor pe care le-am văzut până acum şi a eforturilor pe care trebuie să le facem noi înşine, înţelepciunea nu este o lucrare omenească. Ea este o lucrare a harului lui Dumnezeu şi a Sfântului Duh. Nu noi suntem cei care dobândim înţelepciunea, ci înţelepciunea este cea care ne adoptă pe noi. Cere-o de la oameni, dar cere-o mai ales de la Dumnezeu, iar după ce o ceri, aşteaptă-te să o primeşti şi lucrează ca să o primeşti. Aceste lucruri trebuie tratate cu seriozitate; aici, mima nu dă rezultate. Învăţătorii şi cărţile lor ne pot ajuta, dar înţelepciunea presupune arătarea lui Dumnezeu în lăuntrul fiinţei noastre, sub forma unui izvor. El vorbeşte prin glasul ei şi pentru tine, şi prin tine.
În sfârşit, din pricina importanţei sale, ultima treaptă este treapta dedicării: “dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară”. Să facem din înţelepciune scopul vieţii noastre şi să subordonăm acestui scop toate celalalte ţeluri. Înţelepciunea nu ni se dăruieşte, dacă avem lucruri mai de preţ decât ea.
Atunci, ne spune textul din Cartea Proverbelor, vei înţelege frica de Domnul şi vei ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, adică la înţelepciune. Cele şapte trepte preced pragul înţelepciunii şi ne conduc spre destinaţia noastră, dar această destinaţie este una dublă. Ajunşi la sfârşitul căii pe care ne-am propus să o zugrăvim aici, ceea ce întâlnim mai întâi este frica de Domnul, adică înţelegem, atât cât ne este dat, măreţia slavei lui Dumnezeu. Descoperim cu întreaga noastră fiinţă că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al lucrurilor mărunte, ci orice lucru privitor la el este marcat de o insondabilă gravitate. Slava lui Dumnezeu este gravitatea lui Dumnezeu, iar profunzimea ei este profunzimea unei absolute grandori. Această viziune trezeşte în om teama de Domnul, care este începutul înţelepciunii,[7] adică al înţelegerii rosturilor spirituale ale Realităţii supreme. Mintea noastră este obişnuită cu importanţa mediocră a lucrurilor din lume, dar revelaţia slavei lui Dumnezeu întrerupe cu brutalitate această formă de superficialitate. Apostolul Ioan ne mărturiseşte în cartea Apocalipsei că, atunci când l-a văzut, a căzut ca mort, deşi era apostol şi trăise împreună cu Hristos trei ani şi jumătate. Intensitatea slavei divine l-a electrocutat, l-a anulat, l-a strivit. Cât de mare este Dumnezeu şi cât de mici suntem noi? Iată o întrebare la care numai micimea poate încerca să răspundă. Prezenţa lui Dumnezeu scurt-circuitează gândirea şi simţirea fiinţei umane, şi face lucrul acesta prin adâncimea măreţiei sale, prin înălţimea tronului divin, cum se exprimă profetul Isaia[8]. Iată de ce s-a căit Iov, în pofida neprihănirii lui. Nu-l putem înţelege pe Dumnezeu, decât în măsura în care ni se arată slava lui, adică măreţia şi frumuseţea sa. Revelarea slavei divine este cheia dezvoltării noastre spirituale, pentru că puterea noastră de pătrundere spirituală se măsoară cu măsura acestei revelaţii. Ea ne înfiinţează duhovniceşte şi, în acelaşi timp, ne stabileşte calibrul spiritual. În absenţa ei, pipernicirea noastră alterează orice cuvânt pe care-l rostim, orice gând şi orice simţire pe care o avem.
Teama de Domnul are drept consecinţă neprihănirea. Când Isaia a văzut slava lui Dumnezeu, el a strigat: vai de mine, pentru că sunt un om păcătos! Prezenţa slavei cereşti comunică o intensitate a sfinţeniei lui Dumnezeu care merge până la arsură. Gura lui Isaia a fost curăţită cu cărbunele aprins al acestei arsuri, şi cu buzele astfel fripte de sfinţenia lui Dumnezeu şi-a rostit el profeţiile în continuare. Frica de Domnul obligă la neprihănire, pentru că fără neprihănire nu există înţelepciune. Nu există progres spiritual, fără progres moral, tot aşa cum nu există neprihănire, fără înnoirea duhului minţii noastre şi fără iubirea frumuseţii şi a slavei lui Dumnezeu. În absenţa neprihănirii, spiritualitatea e un simplu joc al imaginaţiei noastre sau este de semn contrar. Pe postamentul neprihănirii se coboară în om Duhul Adevărului, pentru a ne aduce cunoştinţa lui Dumnezeu, adică, înţelepciunea propriu-zisă, viaţa divină.
Înţelepciunea creştină nu este o sumă de obişnuinţe comportamentale sau culturale. Ea presupune atingerea transformatoare a lui Dumnezeu însuşi, pentru că darul pe care el ni-l face este el însuşi. Cunoaşterea de Dumnezeu nu este un sistem de idei sau de doctrine, deşi include şi astfel de lucruri, ci este modul divin de a fi. Îl cunoaştem în măsura în care-l asumăm; şi-l asumă în măsura în care-i vedem frumuseţea şi în măsura în care frumuseţea lui devine frumuseţea noastră. Semnul înţelepciunii divine nu este emoţia religioasă, deşi emoţiile participă şi ele, tot aşa cum participă şi gândirea. Semnul înţelepciunii divine este fapta iubirii. Important nu este să fim de acord cu Hristos şi nici chiar faptul de a-l aplauda cu entuziasm. Important este să fim Hristos, mai ales atunci când nimeni altcineva nu mai este. Lucrul acesta nu este un sacrificiu făcut din obligaţie, ci este o lucrare făcută din admiraţie, pentru că avem bucuria de a purta în lume frumuseţea lui.
Înţelepciunea este solul împărăţiei lui Dumnezeu. Din această cauză ni se spune în cartea Apocalipsei că străzile vor fi de aur.
[1] Vezi Marhall şi Eric McLuhan, Laws of Media: The New Science (Toronto: University of Toronto Press, 1992), p. 13-66.
[2] Neil Postman, Amusing Ourselves to Death (London: Penguin Books, 1985), p. 83-98.
[3] Proverbe 2:1-5.
[4] 1 Corinteni 2:13-14.
[5] 1 Corinteni 2:6.
[6] Romani 10:10.
[7] Proverbe 9:10.
[8] Isaia 6:1-7.