DECLINUL CULTURII ŞI MISIUNEA BISERICII

Orice cultură din lume, indiferent de epoca în care a existat, s-a format şi s-a dezvoltat în jurul ideii de divin. Oricât de departe ne-am întoarce în trecut, divinul, conceput în forme diverse, a fost şi a rămas marea temă a culturii omeneşti. Urmând acelaşi principiu, cultura europeană s-a zidit ȋn jurul revelaţiei lui Hristos, revelaţie care s-a exprimat iniţial în limbajul culturii ebraice, dar a fost primită ulterior ȋn sânul culturii greco-latine, creştinismul prezentând un Dumnezeu moral, purtător al dreptăţii kenotice. Pe această temelie s-a edificat apoi morala creştină. În pofida denigratorilor ei mai noi sau mai vechi, revelaţia lui Hristos este cea care fundamentează realizările culturii europene, iar morala creştină este cea care stă la baza civilizaţiei bătrânului continent, ȋn ciuda stângăciilor reprezentanţilor ei. Astfel, se poate identifica ȋn cultura şi civilizaţia Europei o dependenţă ȋntre Hristos, religie, morală, cultură, civilizaţie şi om civilizat, o înlănţuire cauzală esenţială pentru supravieţuirea acestei culmi a realizărilor omeneşti.

Friedrich Nietzsche, un filosof ateu al secolului al XIX-lea, fiul unui pastor luteran, a înţeles această dependenţă şi a emis o serie de judecăţi referitoare la destinul culturii şi al civilizaţiei occidentale. Europenii occidentali, afirmă el, au ajuns, în adâncul inimii lor, la convingerea fermă că Dumnezeu nu există şi că toate teologiile şi filosofiile lor, care pretind că explică natura realităţii, sunt, de fapt, nişte construcţii imaginare. El a descris această realitate a civilizaţiei occidentale, prin celebra formulă: „Dumnezeu a murit”. Stabilitatea unei culturi şi chiar echilibrul psihic al oamenilor care o reprezintă depinde însă de credinţa lor în Dumnezeu, pierderea lui fiind echivalentă cu pierderea nădejdii şi a sensului vieţii. Secularismul, în versiunea lui autentică, nu produce nici sfinţi şi nici eroi. Din această cauză, el nu este capabil să păstreze în viaţă o cultură sau o civilizaţie autentică. Iată de ce Europa seculară înseamnă sfârşitul Europei. Europenii occidentali, dar în mare măsură şi cei din Răsărit, l-au ucis pe Dumnezeu în inima lor şi niciun om, afirmă Nietzsche, nu poate supravieţui morţii Dumnezeului său. Dumnezeul mort al Europei, continuă filosoful, va putrezi, iar mirosul cadavrului său va umple întreaga lume. Puţine profeţii s-au dovedit la fel de precise.

Pentru Europa, ca dealtfel pentru oricine altcineva, dacă Divinul nu e, nici religie nu poate fi. După cum bine ştim, secolul al XX-lea a fost martorul abandonării în masă a revelaţiei lui Hristos, de către europenii occidentali, iar acolo unde credinţa s-a păstrat totuşi, ea tinde astăzi să se transforme în altceva: în asistenţă socială şi educaţie, pentru catolicii, în show-business, după modelul campaniilor politice americane şi al spectacolelor de pe Broadway, pentru mulţi dintre protestanţii, sau în folclor, pentru ortodocşii. Au rămas, fără îndoială, ici şi colo urme ale credinţei autentice, însă tendinţele de mai sus sunt greu de contestat.

Dar, dacă religie nu e, nici morală nu poate fi. A fi moral înseamnă să iubeşti putinţa de a face binele, adică, de a contribui la creşterea în fiinţă a propriei tale persoane, a persoanei semenilor tăi şi a lucrurilor în mijlocul cărora te afli. Pentru creştin, binele are, în esenţă, un sens duhovnicesc. Pentru omul secularizat însă, binele are un sens trupesc, sensul sufletesc şi cel social fiind reductibile, pentru el, la sensul corporal. Iată de ce, dacă Dumnezeu nu e, binele nu mai poate fi, de fapt, decât plăcere trupească sau putere asupra semenilor. Binele nu mai poate fi înţelepciune, neprihănire, nobleţe şi dragoste, decât prin subordonarea acestor lucruri faţă de binele trupesc.

Dar, dacă morală autentică nu mai e, nici civilizaţie nu mai poate fi, pentru că civilizaţia se menţine cu sacrificii şi eroism, lucruri pe care omul trupesc nu are motive să le facă. Sacrificiul de sine intră în contradicţie cu principiul plăcerii şi al avantajului personal.

În sfârşit, dacă civilizaţie nu e, nici om civilizat nu mai poate fi, iar războaiele mondiale ale secolului al XX-lea, împreună cu cele care le-au urmat fără întrerupere până în ziua de astăzi, demonstrează fără drept de apel lucrul acesta. Aroganţa individualistă e terenul în care rodeşte criminalitatea. Fără a încerca disculparea crimelor săvârşite în numele lui Hristos şi, tocmai din această cauză, împotriva lui, nu putem acoperi faptul incontestabil că marii criminali ai secolului al XX-lea nu au fost religioşi.

Pe de altă parte, acelaşi secol al XX-lea a fost martorul naşterii unei filosofii apărute în sfera semioticii, a ştiinţei semnului. Această filosofie a fost iniţiată de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure, care a afirmat că semnul lingvistic nu îşi află semnificaţia în obiectul pe care-l desemnează, ci în raporturile pe care le întreţine cu celelalte semne lingvistice. Cu alte cuvinte, sensul unui cuvânt este întotdeauna reductibil la alte cuvinte. Drept urmare, a afirmat el, nu există semnificaţii extra-lingvistice, limba fiind un univers închis în sine, care nu are nicăieri contact cu vreo realitate situată în afara ei. Alţi filosofi au aplicat apoi această teorie la domeniul gândirii, afirmând că, deoarece gândirea operează în exclusivitate cu semnificaţii lingvistice, nici ea nu ia contact cu realitatea. Când gândim, nu facem decât să organizăm şi să reorganizăm gânduri, adică, vorbe. S-a ajuns astfel şi pe această cale la concluzia că orice sistem de gândire este o pură invenţie lingvistică şi nimic mai mult. În astfel de împrejurări, adevărul nu rămâne să fie decât iluzia că lucrurile sunt aşa cum le descriem noi. Iată de ce, pentru aceşti oameni şi pentru urmaşii lor, orice idee este la fel de validă ca oricare alta. Nicio normă morală, raţională, artistică sau de altă factură nu poate pretinde supremaţia asupra celorlalte. Nu mai există reguli şi nici excepţii. Nu mai există diferenţă între natural şi aberant, toate învăţăturile fiind halucinaţii egale ca valoare. Contează doar rezultatele, ca şi cum cineva le-ar mai putea evalua, în absenţa mijloacelor de măsurare. E greu de aflat înaintea cărui lucru trebuie să ne crucim, înaintea abisului deschis de o astfel de învăţătură sau înaintea incredibilei ignoranţe necesare pentru a o accepta.

Cu toate acestea, o astfel de învăţătură este temelia şi semnificaţia aşa-zisei filosofii post-moderne. Modernitatea s-a definit drept acea perioadă din istoria gândirii şi a culturii europene în care se conta pe raţiune, pe semnificaţii şi pe existenţa unei ierarhii a valorilor. Post-modernitatea renunţă însă la toate acestea, în numele eliberării de orice constrângere şi al toleranţei universalizate, ca şi cum toleranţa ar mai putea fi considerată apogeul virtuţilor, în situaţia în care nicio virtute nu mai este virtuoasă. Adevărata întrebarea este însă ce sens mai poate avea o astfel de libertate, dacă realitatea valorilor e contestată. Dacă nu mai există valori adevărate, atunci cum ar mai putea exista direcţii adevărate sau vreun progres real? Mai mult, ce ne-ar putea aduce libertatea maximală? Răspunsul clasic este că ne oferă posibilitatea să facem tot ce vrem. Dar ce putem vrea cu adevărat, dacă valorile şi direcţiile sunt imaginare? Răspunsul inevitabil este: nimic.  Libertatea totală înseamnă derută totală. Este o derută la nivelul concepţiilor şi o derută la nivelul spiritului, dar nu este şi o derută la nivelul acţiunii, pentru că nevoile şi dorinţele trupeşti nu se lasă afectate de învălmăşeala ideilor. Când tu nu şti ce să faci, trupul îţi va spune el ce trebuie să faci; el îţi va organiza viaţa şi va deveni astfel stăpânul tău. Când sufletul este buimac, trupul nu se sfieşte să preia conducerea.

Iată, aşadar, cum s-a ajuns la starea spirituală pe care o numim astăzi societate de consum; nu atât pentru că noi consumăm, cât mai ales pentru că ea ne consumă. Din perspectiva hedonismului mercantil, fericirea este shopping. Haine, pantofi şi farduri, pentru femei; maşini, case şi funcţii, pentru bărbaţi. Iată marele scop pentru care au luptat şi au muri înaintaşii noştrii. Civilizaţia faţadelor de vopsea l-a redus pe om la pelicula aparenţelor sale. El s-a despărţit de rădăcina divină a fiinţei lui, a alergat după năluca progresului orizontal, uitând de progresul vertical, iar acum stă uluit, sau adormit, faţă în faţă cu neantul.

Dictatura trupului nu este marcată de virtute, ci de pofte. Pofta de putere, pofta de avere, aroganţa transformată în asuprire şi zeificarea plăcerilor cărnii transformă vremurile noastre în vremuri grele. Iată ce spune Sfânta Scriptură despre aceste timpuri: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”[1]

Dezastrul este astăzi sesizat de către cei a căror gândire şi simţire nu au fost complet anihilate de gloria de plastic şi hârtie creponată a societăţii de consum. Ei văd decăderea şi o arată cu degetul: în politică, în artă, în educaţie, în religie şi în morală. S-a născut în felul acesta o adevărată literatură a lamentării, însă nimeni nu pare să deţină o soluţie fermă. În măsura în care se întrezăreşte totuşi un răspuns, el este invariabil de ordin religios. Fiinţa umană se poate îngropa în respingerea Divinităţii, dar nu poate şi progresa în aceste condiţii, pentru că orice formă neridicolă de progres e îndreptată spre Divinitate.

Această realitate a vremurilor noastre prescrie şansa şi misiunea bisericii. Ea deţine resursele spirituale şi umane necesare refacerii culturii şi a societăţii europene creştine. Biserica are astăzi ocazia istorică de a aduce întreaga cultură umană sub semnul lui Hristos. Ea poate reintroduce sensul într-o lume care şi-a pierdut direcţia şi care începe să înţeleagă că şi-a pierdut-o. Biserica are însă nevoie de înţelepciunea de a nu-şi mai confunda misiunea cu propaganda denominaţională şi de a pătrunde cu lumina evangheliei şi braţele proprii în miezul adevăratelor probleme ale omului. Sarcina ei este aceea de a lucra pentru mântuirea lumii, nu pentru conservarea instituţiilor sale, doar pentru că sunt ale sale. Birocratul religios trebuie să facă loc apostolului. Refacerea culturii va determina apoi refacerea educaţiei, deoarece cultura este sângele care curge prin arterele sistemul de învăţământ. La rândul ei, refacerea educaţiei va determina refacerea moralei, iar refacerea moralei va înseamna instituirea prieteniei sociale, adică, salvarea civilizaţiei şi a omului civilizat.

Astfel, în primul rând, se cuvine răscumpărată arta. Arta creştină nu înseamnă însă neapărat icoane cu Isus sau cântece care repetă la nesfârşit „I love you, Jesus”. Acestea pot fi, şi de multe ori şi sunt, manifestări ale mediocrităţii şi ale superficialităţii. Arta creştină este arta care intermediază omului experienţa lăuntrică a marilor valori; este arta care înalţă, arta care înnobilează, arta care zideşte. Apoi, trebuie răscumpărată filosofia, adică dragostea de înţelepciune şi practicarea ei. Mai mult decât orice, biserica de astăzi are nevoie de practica înţelepciunii.  Eclesia trebuie să găsească în inima ei un loc pentru intelectualii autentici, adică, pentru oamenii care gândesc cu adevărat, nu doar pentru intelectualii de faţadă, care nu fac decât să repete papagaliceşte lozincile ştiute, de teamă să nu încalce limitele unei presupuse ortodoxii, în care autentică rămâne doar sterilitatea. Nimeni nu a reuşit vreodată prin ignoranţă şi nici prin ignoranţi. Capul nu a fost creat de Dumnezeu pentru a ne sluji de suport la pălărie; el nu ni l-a dat, pentru ca noi să avem ce arunca la coşul de gunoi, în numele unei credinţe oarbe. Hristos nu a orbit pe oameni, ci dimpotrivă i-a vindecat pe orbi. De ce am avea noi, aşadar, nevoie de o credinţă oarbă? Este Dumnezeul nostru un orb?

Se cuvine apoi, să ne aplecăm şi asupra ştiinţelor şi să ne folosim de contribuţia lor pentru a da seama înainte noastră şi a celorlalţi de nădejdea care este în noi. Lumea academică de astăzi este pe nedrept dominată de secularism, iar lucrul acesta a trântit cultura europeană cu fruntea în ţărână. Iubitorii culturii decadente nu par să înţeleagă că decadenţa este o formă a decăderii. Iată de ce nu mai avem nimic esenţial să comunicăm tinerilor noştrii. Pe de altă parte, biserica a fost iniţiată ca o societate alternativă la societatea celor care trăiesc sub tirania trupului. Progresul înainte trebuie, aşadar, înlocuit cu progresul în sus. Religia viitorului va fi religia dintotdeauna. Formele culturale de manifestare ale credinţei divine se nasc şi pier. Nu rămân decât mijloacele autentice de apropiere a omului de Dumnezeu. Aceste mijloace nu sunt însă cele pe care le susţinem noi, ci acelea care îi apropie cu adevărat pe oameni de Dumnezeu. Discutăm aici despre eficienţă şi realitate, nu despre moşteniri culturale sau despre orgolii denominaţionale. Nu vorbim despre consacrarea unor instituţii, ci despre mântuirea sufletului unei civilizaţii. Vă propun, aşadar, să înţelegem adevărata natură a misiunii ucenicului lui Hristos şi faptul că esenţa perenă a mesajului creştin a fost şi rămâne îndumnezeirea omului prin înomenirea lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să crească în asemănare cu Dumnezeu. Esenţa evangheliei este metanoia, şi acesta este combustibilul care va reporni motorul culturii creştine.

[1] 2 Timotei 3:1-5.