Abstract: Scopul acestui material nu este neapărat acela de a procura noutăţi, ci mai degrabă acela de a ne atrage atenţia asupra unui aspect al modernităţii care nu este suficient de adânc sădit în mintea celor care se interesează de subiectul acesta. Este vorba despre natura şi originea epicureică a gândirii moderne. Aşa cum cugetarea catolică, în latura ei tomistă, asumă paradigmatic filosofia lui Aristotel, tot aşa gândirea modernă, preponderent seculară, adoptă ca matrice filosofică a ei epicureismul. Misiunea noastră aici este aceea de a revizita tezele acestei filosofii antice în patru domenii de bază: epistemologie, metafizică, etică şi politică. Scopul rememorării este evidenţierea acelor idei epicureice care au fost preluate de modernitate şi care au pătruns paradigmatic în structura mentală a lumii moderne. Nădăjduim ca această revizitare a epicureismului să contribuie la o mai bună înţelegere a naturii, intenţiilor şi consecinţelor modernităţii.

După cum bine se ştie, există câteva tratate plotiniene care se deschid cu descrierea unor experienţe mistice personale de care a avut parte filosoful însuşi, gândirea lui fiind, în esenţă, o încercare de explicare şi întemeiere filosofică a unor experienţe iniţiatice. În cazul tratatului intitulat Despre coborârea sufletului în trupuri, experienţa invocată este unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu şi revenirea sa ulterioară în lume. Măreţia unei astfel de experienţe l-a obligat pe părintele neo-platonismului să se întrebe cu privire la motivele coborârii iniţiale a sufletului în corporalitate, date fiind natura şi originea sa divină confirmate tocmai de această experienţă. Prin urmare, în tratatul menţionat, Plotin va căuta, pornind de la ipoteza originii divine a sufletului, să afle cauzele pentru care acesta a avut parte de soarta ciudată a coborârii lui în trupuri. Suplimentar, filosoful va căuta să analizeze şi implicaţiile acestui destin asupra caracterului benign al divinităţii, implicaţii care vor constitui subiectul acestui eseu.

Adevărata motivaţie a ştiinţei trebuie să fie adevărul, în măsura şi forma în care el ne este accesibil nouă oamenilor, nu voinţa de putere a preoţiilor, fie ele religioase sau materialiste. Neglijarea acestui aspect împinge cunoaşterea ştiinţifică în blocaje ideologice. Este adevărat că explicaţia ştiinţifică nu se poate despărţi complet de supoziţii filosofice, însă ea trebuie să aibă libertatea de a se folosi de ele aşa cum consideră de cuviinţă, fără constrângeri dictate ideologic, economic sau politic, care să-i prescrie ce fel de filosofie trebuie să iasă învingătoare. Disputele filosofice pretinse de interpretarea rezultatelor ştiinţei sunt inevitabile, dar ele trebuie să rămână în sfera argumentării serioase, fără trivializări, fără batjocuri şi fără măsuri administrative pedepsitoare.

De-a lungul vremii, teologii au formulat o serie de argumente metafizice privitoare la existenţa lui Dumnezeu. Cei mai de seama dintre ei au fost Anselm de Canterbury şi Toma din Aquino. Anselm a formulat aşa-zisul argument ontologic, conform căruia Dumnezeu există deoarece ideea de Dumnezeu conţine ideea de existenţă. Cu alte cuvinte, nu putem avea conceptul de Dumnezeu, decât dacă-i atribuim lui Dumnezeu existenţă. Pentru a-şi demonstra teza, el porneşte de la definiţia conceptului de Dumnezeu, potrivit căreia Dumnezeu este acel ceva în raport cu care nimic superior nu se mai poate gândi. Dumnezeu este fiinţa supremă, absolută, căreia nu-i lipseşte nimic. Dar dacă Dumnezeu nu există, atunci avem un Dumnezeu căruia îi lipseşte însuşirea existenţei, adică un Dumnezeu imperfect, care nu poate fi acela în raport cu care nimic superior nu se mai poate gândi, pentru că putem gândi ceva superior lui, şi anume un Dumnezeu care are şi însuşirea existenţei. Prin urmare, dacă înţelegem cu adevărat ce este Dumnezeu, nu putem afirma că el nu există; numai nebunul, adică neştiutorul, aşa cum găsim în Cartea psalmilor,[1] spune în inima lui că nu este Dumnezeu. Aşadar, însuşirea existenţei face parte din conceptul de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu-l putem concepe pe Dumnezeu decât ca existând.[2]

Provocarea filosofică a gândirii creştine contemporane constă în repoziţionarea omului faţă de realitate. Aceasta a fost întotdeauna misiunea concretă a filosofiei, dar mai ales a celei creştine, pentru că de modul aşezării omului în lume depinde receptivitatea sa faţă de conţinutul şi valorile evangheliei. În zilele noastre, această sarcină dobândeşte o remarcabilă stringenţă, întrucât de ea pare să depindă, omeneşte vorbind, supravieţuirea identităţii europene, prin recreştinarea ei şi, de asemenea, prosperitatea spirituală a bisericii. Creştinilor le revine astăzi sarcina de a mântui spiritual civilizaţia de tip european şi de a se salva astfel pe ei înşişi de la marginalizare, lucrul acesta pretinzând, cum spuneam, repoziţionarea mentalităţilor faţă de realitate. Începând cu antichitatea greacă şi până astăzi, europeanul şi descendenţii săi de pe alte meleaguri s-au raportat la realitate prin intermediul abstracţiunii. Abstracţiunea a fost prin excelenţă modul de a fi al mentalului european. Dar abstracţiunea nu este decât o consecinţă şi un instrument al gândirii tehnice. Pentru ca un mecanism să funcţioneze, sunt necesare măsurători exacte ale componentelor sale şi ale forţelor care acţionează prin intermediul lor. Măsurătoarea produce, în ordine cantitativă, stabilizare mentală a factorilor empirici implicaţi în proiectele noastre practice, prin mijlocirea ei, realităţile experimentate pierzându-şi elasticitatea şi ambiguitatea lor naturală.