VIAŢA NU ESTE A NOASTRĂ

Cuvântare ţinută cu ocazia înmormântării prietenului nostru SILVIU VAIPAN

Stimată familie îndoliată, dragi creştini, ne-am adunat astăzi aici pentru a petrece o ultimă zi împreună cu cel care a fost Silviu Vaipan; pentru unii dintre noi prieten, pentru alţii coleg; pentru unii frate, pentru alţii fiu. Personal, nu am avut niciodată ocazia să-l întâlnesc pe Silviu faţă în faţă, în mod fizic. Întâlnirile noastre au fost în exclusivitate electronice, Silviu fiind unul dintre tinerii care au participat, iar unii dintre ei mai participă încă, la una dintre clasele pe care le administrez on line. Am iniţiat aceste cursuri pe internet cu intenţia de a aprofunda, împreună cu tinerii doritori de astfel de lucruri, problemele vieţii şi ale morţii. Am vorbit de multe ori despre această trecere a noastră a tuturor dinspre cele efemere către cele eterne, mai întâi în sens spiritual, iar apoi şi în sens fizic, pentru că la ce poate sluji omului viaţa, dacă nu şi-o gândeşte? Puţin am ştiut noi că Silviu va fi primul care va trece examentul de absolvire, şi încă în mare grabă. Dumnezeu a considerat, în înţelepciunea şi bunătatea lui, că aşa trebuiau să se desfăşoare lucrurile.

După cum l-am cunoscut eu, Silviu a fost un tânăr inteligent, citit şi cu mult dor de învăţătură. A fost un tânăr cu un suflet deosebit de sensibil şi încununat cu mult respect. De câte ori lua cuvântul la întâlnirile noastre, îşi cerea scuze pentru îndrăzneala lui. După plecare sa în Anglia, am stat odată de vorbă mai bine de un ceas, numai noi doi, timp în care ne-am povestit unul altuia şi pe cele bune şi pe cele rele. Rareori înţelegem cât de nepreţuite sunt momentele pe care le putem petrece împreună şi aproape niciodată nu înţelegem că ele sunt unice şi irepetabile. Comunicarea celor neprihăniţi este o experienţă spirituală, un eveniment la care nu participă doar cei doi sau trei, ci în cuptorul discuţiei lor se întrevede şi un al patrulea, care seamănă cu un fiu de Dumnezeu.

Aş dori, cu permisiunea dumneavoastră, să adresez aceste câteva cuvinte care urmează celor din generaţia lui Silviu, acelor tineri care au crescut în mijlocul unei culturi fără Dumnezeu şi în mijlocul unei societăţi care l-a redus pe om la dimensiunea lui fizică şi la interesele sale materiale. Un lucru pe care trebuie să-l înţelegem cu toţii este că viaţa pe care o trăim ne-a fost dată în dar de Dumnezeu, indiferent de bunele sau rele ei, indiferent de lungimea sau de scurtimea ei; această viaţă ea nu este a noastră. Auzim adesea astăzi pe oameni spunând: „E viaţa mea şi fac ce vreau eu cu ea”. Dar pentru ca un lucru să fie al tău, prietenul meu, trebuie să-l fi făcut tu însuţi sau să-l fi cumpărat, iar dacă ai avea cu adevărat stăpânire asupra ei, atunci ar trebui să poţi face cu ea tot ceea ce vrei tu. Dar iată că avem înaintea ochilor noştri dovada elocventă a faptului că omul nu poate face ce vrea el cu viaţa care i-a fost dată cu chirie. Viaţa, dragii mei, este o avere divină care ne-a fost încredinţată nouă, oamenilor; este o bogăţie a lui Dumnezeu pe care am primit-o de la el cu scopul de a-i spori frumuseţea şi valoarea, pentru ca apoi să o putem restitui Stăpânului în condiţii mai bune decât cele în care am primit-o. Vă pot spune, din punctul meu de vedere, că acesta este lucrul pe care Silviu s-a apucat să-l facă în viaţa lui, deşi timpul care l-a avut la dispoziţie a fost scurt. Dumnezeu nu ne-a încredinţat averea sa pentru ca noi să o risipim sau ca să o tăvălim în murdări. Mai devreme sau mai târziu, va veni momentul în care ni se va cere socoteala pentru binele sau răul pe care l-am făcut în timpul vieţii noastre trupeşti.

Din nefericire pentru el, omul de azi a declarat inexistenţa lui Dumnezeu, a furat averea Celui Atotputernic şi a început să o risipească pe lucruri de nimic, pe lucruri a căror inconsistenţă devine tot mai clară pe măsură ce înaintăm în vârstă. Lepădarea de Dumnezeu ne-a adus astăzi în pragul neantului. Nu mai înţelegem care este sensul vieţii şi nici chiar că viaţa ar putea avea un sens, un sens mai înalt şi mai nobil decât plăcerile animalului. Ne imaginăm că putem realiza pe pământ prin forţe proprii lucruri drepte şi bune, fericirea chiar, însă utopiile noastre, personale sau sociale, s-au dovedit a fi nişte visuri infantile, aducătoare de suferinţă pentru om şi de nimicire pentru grădina în mijlocul căreia Dumnezeu ne-a aşezat. Treptat, omul de azi a ajuns să înţeleagă goliciunea visurilor sale de glorie materială şi a fost cuprins de deznădeje înaintea abisului lipsei de sens a lucrurilor, înaintea absurdităţii suferinţei şi a necunoscutului morţii. „Să mâncăm şi să bem, pentru că mâine vom muri!”; iată filosofia reală a societăţii moderne necredincioase de astăzi.

Dar ce soluţie poate fi aceasta pentru problemele vieţii? Ce se întâmplă cu mâncatul şi băutul, atunci când eşti întins pe patul de spital? Ce răspuns poate oferi mâncarea şi băutura problemei morţii, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea lui, a lăsat-o printre noi ca pe un ceas deşteptător? Filosofia mâncatului şi a băutului nu are nicio soluţie. Înaintea morţii şi a suferinţei, omul trebuie să tacă, pentru că nu cunoaşte prin el însuşi nici taina morţii şi nici taina vieţii; şi trebuie să tacă pentru că durerea este întotdeauna mai adâncă decât cuvintele. Când prietenii lui Iov au venit în vizită, Scriptura ne spune că oamenii aceştia au şezut jos pe pământ timp de şapte zile şi niciunul nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt, pentru că vedeau cât de mare îi era durerea.

Asemenea lor, ne-am adunat şi noi astăzi aici, aducând în jurul tăcerii lui, ca pe un omagiu, tăcerile noastre. La răspântia dintre vremelnicie şi eternitate, numai Dumnezeu poate să vorbească, pentru că numai el este mai presus de viaţă şi mai presus de moarte. Pe marginea gropii, numai Dumnezeu poate lua cuvântul, iar dacă noi ne permitem totuşi să vorbim, facem lucrul acesta doar pentru a rosti cuvintele lui Dumnezeu.

Şi care sunt aceste cuvinte ale lui Dumnezeu? Ascultaţi ce spune el prin gura sfinţilor săi apostoli: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). Creştinismul, dragi ascultători, nu este o religie. Creştinismul este urmarea faptului că Dumnezeu s-a coborât în lume, a trăit viaţa unui om, a murit moartea unui om, dar a înviat învierea unui Dumnezeu. Hristos Mântuitorul s-a făcut om, pentru ca omul să se poată îndumnezei prin el şi să poată avea astfel parte de învierea divină. Este omeneşte normal să ne întristăm în astfel de situaţii, e normal să suferim, dar la capătul acestei văi a umbrei şi a morţii, dincolo de grota suferinţei şi a slăbiciunii, răsare soarele mântuirii. Iată care sunt cuvintele lui Dumnezeu, singurul care cunoaşte cu adevărat taina vieţii şi taina morţii.

Te întreb acum, tânărul meu prieten, căruia ţi s-a dat harul nepreţuit al continuării vieţii tale, ce vei face tu cu averea lui Dumnezeu? O vei spori? O vei înfrumuseţa şi o vei restitui Stăpânului ei ca pe o jertfă de mulţumire sau o vei transforma în praful viselor zdrobite, care te vor lăsa în final cu mâinile goale? Silviu şi-a pus zilele lui puţine în coşul de aur al mântuirii lui Dumnezeu şi din această pricină privim astăzi peste mormântul lui cu nădejde, pentru că ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, cu viaţa şi cu moartea ei, este credinţa noastră. Această credinţă este singurul zid de apărare care stă în faţa atacurilor nefiinţei. Şi dacă moartea, care nu este decât portarul veşniciei, cel care ne ia haina la intrare şi ne-o duce la garderobă, dacă moartea trezeşte atâta fior, cine va putea sta în picioare înaintea Împăratului eternităţii? Cu siguranţă, numai aceia care, prin harul lui Hristos, vor aduce înaintea lui Dumnezeu darul frumos al unei vieţuiri neprihănite.

Mă voi întoarce acum din nou aici, la motivul întrunirii noastre, pentru a rosti iarăşi asupra acestei situaţii cuvintele divine: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3).

Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte.

Botoşani, Septembrie 2023