SERAPHIM ROSE: SUBTERANELE LIBERALISMULUI
Ne-am obişnuit să considerăm liberalismul un sistem politic marcat de pluralism sau o formă de organizare socială caracterizată de toleranţă. Nu la fel de frecventă este însă şi analiza lui ca stare de spirit, ca mod al omului de a fi în lume. O astfel de perspectivă ne este propusă însă de Seraphim Rose, de la umbra mănăstirii lui. Profitând de avantajul distanţei şi întemeindu-se pe experienţa spirituală a vieţii sale monahale, în cartea sa intitulată Nihilismul,Rose ne oferă o surprinzătoare şi pătrunzătoare radiografie spirituală a modului liberal de a fi. Pentru a înţelege mai bine natura perspectivei sale, se cuvine să începem cu precizarea câtorva aspecte elementare referitoare la natura adevărului, dat fiind faptul că liberalismul este considerat de către acest gânditor american forma iniţială şi de bază a nihilismului, iar nihilismul este definit ca fiind negarea adevărului absolut.
Una dintre marile probleme care s-au ivit şi care persistă încă în domeniul problematicii adevărului este confuzia dintre adevăr şi adevărat. Tradiţia filosofică actuală şi manualele ei ne învaţă că există trei forme de bază ale adevărului, respectiv, adevărul corespondenţă, adevărul coerenţă şi adevărul pragmatic. În primul sens, adevărul ar fi însuşirea unui enunţ de a corespunde stării de fapt la care se referă, acesta fiind genul de adevăr întâlnit în ştiinţele naturale. În sensul al doilea, adevărul ar fi însuşirea unui enunţ de a nu contrazice alte enunţuri împreună cu care este afirmat, acesta fiind sensul matematic al adevărului. În sfârşit, în cel de-al treilea sens, adevărul ar fi capacitatea unui enunţ de a procura succes acţiunii întreprinse pe baza creditării sale, în felul acesta definindu-se adevărul enunţurilor practice. Împreună cu aceste trei definiţii presupuse a fi ale adevărului circulă, în general, şi adagiul că ele nu pot fi reduse la o singură idee de adevăr, ale cărei instanţieri ar putea ele să fie. Ceea ce susţinătorii definiţiilor de mai sus nu par să observe însă este faptul că cele trei nu sunt definiţii ale adevărului, ci definiţii ale adevăratului, adică, ale modalităţilor în care adevărul se instanţiază la nivelul celor trei tipuri fundamentale de enunţuri menţionate mai sus. Adevărul nu este însă totuna cu însuşirea unui enunţ de a fi adevărat, ci este realitatea care întemeiază posibilitatea unei astfel de însuşiri.
Dacă privim cu atenţie la cele trei cazuri, constatăm că adevărul se instanţiază la nivelul fiecăruia dintre ele prin aceeaşi idee a corespondenţei, care devine astfel esenţa adevăratului. Chiar în cazul adevărului matematic, în măsura în care acesta nu este reductibil la logică, trebuie să existe o formă oarecare de raportare la o realitate matematică. S-ar putea obiecta că obiectul matematic este o entitate pur mentală, care este inseparabil de discursul matematic. Din punctul nostru de vedere însă, deşi obiectul matematic este o entitate mentală, el nu este totuşi reductibil la expresia sa discursivă, iar faptul că este de natură mentală nu înseamnă neapărat că este şi de natură subiectivă. Obiectul matematic nu poate fi o pură invenţie a minţii matematicienilor, ci trebuie să aparţină unei realităţi matematice pe care aceştia o explorează, pentru că altfel aplicabilitatea matematicii la domeniul ştiinţelor naturii şi la alte ştiinţe ar deveni cu totul misterioasă. Realitatea matematică îşi are legile şi structura ei relativ independentă de voinţa matematicienilor, tot aşa cum realitatea naturală îşi are legile şi structura ei relativ autonomă. Faptul că întâlnim realitatea matematică numai cu mintea, nu şi cu simţurile, nu reprezintă un temei suficient pentru a o considera pur subiectivă. La urma urmei, senzaţia este şi ea o experienţă subiectivă. În consecinţă, chiar la nivelul matematicii, trebuie să distingem între enunţuri şi realitatea la care ele se referă şi să acceptăm ideea că adevărul unui enunţ matematic implică, nu doar coerenţa logică, ci şi o anumită corespondenţă cu realitatea matematică.
Orice corespondenţă implică însă asemănare, adică, o stare de identitate parţială. Două instanţe, oricare ar fi ele, îşi corespund în măsura în care împărtăşesc anumite aspecte, respectiv, în măsura în care sunt identice sub un raport oarecare şi diferite sub alte raporturi. Constatarea ne obligă să tragem concluzia că în esenţa corespondenţei se află identitatea şi că ea este, de fapt, esenţa adevărului. Cu alte cuvinte, trebuie să afirmăm că adevărul este identitatea dintre minte şi realitate, că adevăratul este asemănarea dintre minte şi realitate şi că acesta din urmă este instanţierea celui dintâi la nivelul cele trei forme ale discursivităţii cognitive. Aşadar, adevărul este identitatea dintre minte şi realitate, nu asemănarea şi nici corespondenţa dintre ele, acestea din urmă neputându-se nici măcar concepe în absenţa celui dintâi. Evident, identitatea dintre minte şi realitate nu are loc la nivelul gândirii discursive, domeniu care revine prin definiţie corespondenței şi adevăratului. Intersecţia dintre minte şi realitate are loc la nivelul mai adânc al Logosului, care este realitatea eidetică responsabilă în aceeaşi măsură de ordinea gândirii şi de ordinea realităţii. Fără îndoială, această perspectivă asupra ideii de adevăr, care din punctul nostru de vedere nu are alternativă, implică ontologicul, pentru că adevărul aparţine în aceeaşi măsură orizontului gândirii şi orizontului obiectului gândit. Mai exact, ideea de adevăr presupune o ontologie a nivelelor realului şi o epistemologie întemeiată pe existenţa unei ordini prestabilite, la nivelul Logosului, între gândire şi realitate, aspecte importante asupra cărora, evident, nu putem insista acum.
Este important să reţinem totuşi că, în momentul în care modernitatea a renunţat la Logos şi la înţelegerea ierarhică a realităţii, ea a renunţat şi la posibilitatea de a gândi ideea de adevăr, pe care a înlocuit-o cu ideea adevăratului. Motivul respingerii ierarhiilor ontologice a fost faptul evident că filosofiile ierarhiei sunt filosofii ale calităţii şi ale transcendenţei, nu filosofii ale cantității şi ale imanenţei, modernitatea fiind o perioadă înclinată spre imanentizarea gândirii şi a mentalităţilor. Prin înlocuirea adevărului cu adevăratul şi încercarea de colapsare a celor două concepte, epoca modernă a căutat să scoată adevărul din transcendenţa lui, pentru a-l coborî în imanenţă, dar nu a reuşit să producă decât o mare confuzie. Această mutaţie a condus, în timp, la afirmaţia absurdă că adevărul ar fi relativ, deşi relativ nu poate fi decât adevăratul, pentru că numai conceptul acestuia din urmă implică ideea de relaţie. Adevărul, fiind o formă a identităţii, nu are nimic de-a face cu relaţia şi, prin urmare, nu poate fi relativ. Adevărul este ori absolut ori nu există deloc, ducând cu sine în eventuala lui inexistenţă orice ştiinţă, orice cunoaştere şi chiar orice motiv pentru care cineva ar mai putea dori vreodată să deschidă gura sau să întreprindă vreo acţiune.
Mai mult, caracterul absolut al adevărului nu este un lucru pe care omul îl descoperă, existenţa lui nefiind niciodată concluzia vreunui raţionament, ci ea este întotdeauna presupusă de orice enunţ care se pretinde explicit sau implicit adevărat. La urma urmei, de la ce temei am putea porni în căutarea adevărului absolut? Este limpede că temeiul acesta nu poate fi decât recunoaşterea existenţei adevărul însuşi şi, evident, nu are niciun sens să pornim în căutarea unui lucru pe care trebuie să-l avem deja, pentru a putea porni la drum. Aşadar, orice afirmare a relativității adevărului este o contestare camuflată a existenţei sale, adică nihilism, acesta fiind motivul pentru care Rose încadrează liberalismul în categoria formelor nihilismului.
Faptul că relativitatea adevărului nu are niciun sens logic nu poate totuşi împiedica această relativitate să devină obiectul credinţei multor oameni, chiar al unei civilizații întregi, deoarece credinţa este mai mult un act al voinţei şi mai puţin un act al înţelegerii; iar propaganda poate produce astfel de rezultate. După formula lui Dostoievski, nihilismul este credinţa că adevărul nu există, că omul este dumnezeu şi că totul este permis. În consecinţă, nihilismul este o atitudinală sau o stare de spirit, mai degrabă decât o concluzie sau o filosofie explicită. E revolta împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului său în care nihilistul pretinde că nu crede. Este aroganţa transformată în convingerea că omul poate da frâu liber poftelor sale corupte, la scara întregii civilizații, fără ca lucrul acesta să afecteze negativ pe cineva. Este orbirea omului faţă de legea propriei sale existenţe funcţionale şi răzvrătirea lui împotriva ei. Această stare de spirit, care aparţinea altădată unor grupuri de intelectuali şi artiști avangardiști, a devenit astăzi starea fundamentală de spirit a omului de rând. Este adevărat că rădăcina rebeliunii moderne se află în operele unor posedați de genul lui Rimbaud, Baudelaire, Bakunin, Nechayev, Nietzsche, Marx, Hitler sau Stalin, însă este la fel de adevărat că o stare difuză de revoltă şi de neglijență morală i-a împins pe oameni în braţele acestor rătăciți, pentru că, după cum ne învaţă Rose, anticristul nu se manifestă atât prin marii negatori, cât mai ales prin micii afirmatori, care-l poartă pe Hristos numai pe buze.
Eroarea fideistă a relativității adevărului e forma în care nihilismul există astăzi atât la nivelul maselor, cât şi la nivelul elitelor. Relativ nu este însă adevărul, ci relative sunt doar instanţierile sale discursive, inclusiv acele formulări ale ştiinţei empirice care caută să se întemeieze strict pe observaţia pură, neînţelegându-se că faptele nu se explică pe ele însele sau prin ele însele, ci încep să vorbească abia atunci când sunt introduse în contextul unor teorii şi ipoteze explicative. Aceste teorii nu sunt însă niciodată complet independente de opţiunile filosofice ale oamenilor de ştiinţă, indiferent dacă aceste opţiuni sunt conştiente sau nu, metafizica pătrunzând oblic până la nivelul semnificaţiei faptului ştiinţific şi al enunțului empiric cel mai elementar. Din această cauză adevărul ştiinţific nu este imun la integrarea lui ideologică. Credinţa naivă a unor oameni de ştiinţă că descoperirile lor au de-a face nemijlocit cu adevărul obiectiv se întemeiază ea însăşi pe un realism filosofic naiv. Victimele unor astfel de mentalități nu înţeleg şi nici nu se interesează de faptul că orice pretenţie cognitivă implică în final o teorie explicativă care nu poate fi, în ultimă instanţă, independentă de o metafizică tributară unui principiu prim de un fel sau altul. Cunoaşterea nu poate fi împărţită în segmente autonome. Recunoaşterea acestui fapt, logic inevitabilă, anulează însă orice relativism al adevărului. Aşadar, ceea ce se realizează prin imanentizarea ştiinţei nu este o despărţire a ei de metafizică, ci doar o subordonare a acesteia faţă de un realism materialist şi determinist facil, luat ca adevăr absolut; se caută justificarea unei imposibile metafizici scientiste. Materialismul determinist invalidează însă orice filosofie, inclusiv pe cea proprie, pentru că nu are în sine loc pentru conceptul de adevăr şi pentru că orice filosofie presupune autonomia ideilor în raport cu materia. Cel puţin din această cauză nu poate exista o filosofie pur materialistă. Cu toate acestea, realismul critic sau pozitivismul neagă în mod explicit adevărul metafizic şi orice absolut, pentru a-l înlocui cu un iluzoriu absolut empiric. De două ori paradoxal este însă faptul că această negare a adevărului absolut se vrea ea însăşi un adevăr absolut.
În consecinţă, afirmaţiile că întregul adevăr este empiric sau că adevărul însuşi este relativ sunt amândouă auto-contradictorii şi, după cum am văzut, nu doar din cauză că prima afirmaţie nu este empirică şi nici doar pentru că orice afirmaţie se pretinde o expresie a adevărul. Nu există criterii ale adevărului, empirice sau de altă natură, ci doar adevărul care impune criterii. Înţelegem astfel că absolutul nu poate fi atins cu mijloacele relativului, iar primele principii ale cunoaşterii nu pot fi consecinţele unor procese discursive. Ele aparţin intuiţiei eidetice, nu demonstraţiilor pe care, de altfel, le întemeiază. Această vedere cu ochii minţii subîntinde întreaga cunoaştere şi activitate umană. Explicaţiile pe care le oferim aici cu privire la natura adevărului nu sunt demonstraţii, ci simple încercări de corectare a privirii minţii, cu speranţa că adevărul va intra astfel în câmpul vizual al cititorului. Precedența adevărului, ca identitate între minte şi realitate, este cheia raportului cognitiv dintre gândirea discursivă şi lucruri, gândirea şi realitatea fiind forme paralele prin care Logosul se revelează sieşi. Fără un astfel de temei, adevărul ştiinţific nu are decât valoarea unor ipoteze experimentale, într-o încercare neinspirată de a înlocui adevărul, în cele din urmă, cu o metodologie a puterii.
Aşadar, principiul pozitivismului se neagă singur. Agnosticismul naiv afirmă imposibilitatea cunoaşterii adevărul absolut, afirmaţie care se pretinde totuşi absolut adevărată. Agnosticismul critic renunţă la adevărul oricărei afirmaţii, transformându-se într-un gen de solipsism care declară că trebuie să ne mulţumit cu adevărul empiric. Dar ce ar putea fi acest adevăr, dacă lipseşte măsura evaluării sensurilor sale? Soluţia adesea oferită este una pragmatică. Esenţa adevărului este supravieţuirea, iar omul poate supraviețui fără adevărul absolut. Este poziţia secolului nostru anti-intelectual şi teza pe care Rose o va contesta în numele faptului că decăderea spirituală a omului nu poate fi numită supraviețuire. Această atitudine anti-intelectuală renunţă la adevăr în schimbul puterii, adică face din puterea de a ne împlini dorinţele un fals criteriul al adevărului. Pragmatismul, cel puţin în fazele sale instrumentaliste, încearcă să renunţe complet la ideea de adevăr, aceasta fiind destinaţia la care ajunge omul modern după ce a renunţat la ideea adevărului oferit de sus intuiţiei noastre eidetice. Prin urmare, dacă adevărul nu este revelat direct intuiţiei intelectuale, în sensul arătat anterior, atunci nu există adevăr deloc, iar omul de ştiinţă care nu mai caută în cunoaştere decât tehnologie pare să fie de acord.
În absenţa adevărului venit de sus, deruta nu se înregistrează doar la nivelul ştiinţei, ci şi la nivelul spiritualităţii sau, mai degrabă, la nivelul spiritualităţii, care devine astfel un câmp deschis oricărei halucinaţii subiective. Reducerea ştiinţei la tehnologie şi a spiritualităţii la psihologie sunt două consecinţele majore ale renunțării la adevăr. În absenţa adevărului, nu poate exista decât iraţionalitate şi vis, pentru că adevărul este călăuza raţiunii. Ideea adevărului absolut e singura care nu implică niciun fel de contradicţii logice, problema adevărului absolut fiind aceeaşi cu problema adevărului revelat intuiţiei. Evoluţia filosofiei moderne oglindeşte însă o istorie a căutării în jos şi înafară a unui lucru care nu poate veni decât de sus şi din interior. Luminile false sunt întotdeauna distorsionări ale luminii adevărate, iar ceea ce stă împotriva credinţei în adevărul absolut nu este logica, ci o altă credinţă, care se dovedeşte în final a fi nihilismul. El aspiră la o nouă ordine a civilizaţiei, una în care să nu mai fie loc pentru Dumnezeu; din păcate, într-o astfel de civilizaţie nu va mai fi loc nici pentru om.
Am vorbit până aici despre adevărului absolut, pentru a înţelege mai bine conceptul de nihilism, aşa cum îl foloseşte Seraphim Rose, şi pentru a pătrunde mai bine sensul afirmaţiei sale că liberalismul este o forma fundamentală a nihilismului. Într-o tipologie care cuprinde patru categorii de bază – liberalismul, realismul, vitalismul şi nihilismul distructiv – liberalismul ocupă treapta cea mai de jos, însă nu din cauza anvergurii influenţei sale, care este considerabilă, ci mai degrabă din pricina intensităţii mai reduse a tendințelor sale nihiliste. În opinia acestui autor, polivalența nihilismului este reductibilă la succesiunea acestor tipuri, succesiune care constituie totodată şi o istorie a nihilismului în care fiecare etapă adânceşte răul celei precedente. Astfel, liberalismul modern, ale cărui origini se găsesc în umanismul renascentist, ajunge la apogeu la răspântia veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, datorită operei lui J. S. Mill. Realismul, ale cărei origini se află în Reformă şi Iluminism, a fost reprezentat de gânditorii socialiști moderni, cu toate că spiritul său se regăseşte astăzi şi în opera filosofilor empirişti şi scientiști. Vitalismul, al cărui mare profet a fost Nietzsche, a avut ca forme de bază simbolismul, ocultismul, expresionismul şi filosofiile aferente, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în timp ce nihilismul distructiv s-a manifestat prin intermediul războaielor mondiale, dar şi în opera marilor anarhiști. După cum se poate observa, aceste perioade şi forme ale nihilismului se suprapun, motivul fiind maturizarea lui în ritmuri diferite la popoare diferite.
Rose nu distinge net între formele nihilismului şi formele imanentismului, considerându-le şi pe unele şi pe altele nişte ideologii seculare întemeiate pe iluzia autonomiei omului în raport cu Dumnezeu. El îşi întemeiază opinia pe ideea larg răspândită printre criticii modernităţii conform căreia, lipsit fiind de temei ultim în el însuşi, omul contemporan trăieşte cu iluzia că poate fi bun cu sine şi că poate ajunge pe cont propriu la fericire. Rezultatul inevitabil al acestei opţiuni este însă un plictis de dimensiuni ontologice, singura fericire la care omul poate aspira prin el însuşi fiind satisfacţia searbădă a plăcerilor trupeşti şi bucuria infantilă a jucăriilor societăţii de consum. Ideea autorului, în mare măsură îndreptățită, este că acesta este adevăratul spirit al liberalismului. Căldicismul liberal nu a convenit însă spiritelor seculare mai aprige, care au căutat mijloace mai eficiente de secularizare şi de îndepărtare a lui Dumnezeu din conştiinţa şi existenţa oamenilor, dat fiind faptul că prezenţa lui stânjenea şi chiar făcea de ruşine fericirea ieftină a plăcerilor de tot felul. Din această atitudine s-a născut realismul, care a renunţat nu doar la cultura religioasă, ci şi la orice fel de complexitate filosofică şi culturală, aşezând în locul lor marile simplificări doctrinare ale ideologiilor totalitariste de tip fascist şi comunist. Aşa au dispărut bisericile şi mânăstirile din Rusia, cu excepţia celor vizitate de turişti, şi tot aşa au dispărut şi centrele spirituale din Tibet, în urma vizitei anumitor chinezi. Realismul la care se referă Rose este o formă radicalizată a imanentismului şi deci a nihilismului, o modalitate de încorsetare a omului într-un regim secular al producției muncitorești şi al fericiri materiale promise, de transformare a lumii şi a vieţii într-o uriaşă fabrică. Acelaşi spirit al eficienţei muncitoreşti şi al simplismului intelectual animă încă şi astăzi poziţiile recâștigate ale liberalismului şi aplecarea marilor companii de a transforma viaţa omului în dolari.
Rigoarea realismului nu a rezistat însă nici ea prea mult. Dacă fericirea este aici şi acum, ideea amânării ei pentru mai târziu nu poate rămâne prea multă vreme pe piața valorilor. Mai mult, simplismul şi doctrinarismul arid şi-au pierdut repede atractivitatea, obligate fiind să facă loc experienţei şi trăirii. Astfel, s-a renunţat la intelect în favoarea emoției, acțiunea a fost înlocuită de aventură, iar plăcerile au intrat în zodia exoticului. Logica, gândirea şi sistemul au cedat în favoarea iraționalității; şi ce fior poate fi mai intens decât acela al revoltei împotriva oricărei autorităţi? Vitalismul devine astfel o explozie a nebuniei şi o răbufnire a dezordinii, care conduce în cele din urmă la aroganţa demonică a distrugerii. La urma urmei, pentru a-l elimina pe Dumnezeu din conştiinţa oamenilor şi a obţine astfel liberalizarea sinucigașă a poftelor, trebuie distrusă vechea civilizaţie creştină şi trebuie eliminate sau răstălmăcite instituțiile şi valorile ei. Aşa se ajunge la nihilismul distructiv, care nu mai este o simplă formă de ateism – ateismul nefiind decât filosofia plicticoasă a unor minţi lipsite de profunzime – ci o manifestare a anti-teismului militant, care atinge profunzimea satanică a tainei fărădelegii.
Trecerea de la o etapă la alta s-a făcut, este adevărat, prin intermediul unor demersuri critice, dar acestea nu au fost însă niciodată suficient de radicale pentru a depăşi nihilismul însuşi, dovedindu-se în final doar nişte tactici de aprofundare a atitudinilor nihiliste. În felul acesta, lipsa de vlagă a liberalismului a produs în reacție realismul, în timp ce ariditatea şi rigurozitatea realismului a dat naştere vitalismului, a cărui revoltă împotriva ordinii şi a autorităţii, chipurile în numele vieţii, a condus la formele distructive ale nihilismului. Nihilismul distructiv este ideea şi starea de spirit necesară distrugerii ordinii creştine, în favoarea utopiei construirii unui rai pământesc secular, aşa cum au visat la vremea lor fascismul şi comunismul. Deşi marile ideologii totalitare ale secolului al XX-lea au pierit, utopia raiului secular persistă şi continuă să asuprească fiinţa umană, impunându-i ritmul acerb al aşa-zisei dezvoltări. Ea poate sluji astăzi ca temei ideologic al unui nou totalitarism. A rămas, aşadar, în prezent o formă difuză de nihilism imanentist, care a pătruns atât de adânc în mintea şi inima oamenilor încât, ne spune autorul, „nu mai există niciun ’front’ pe care să i te poţi împotrivii”[1]; iar cei care cred că luptă împotriva lui nu fac decât să-i folosească armele, pe care le întorc involuntar împotriva lor înşişi. Este vorba despre cei care îşi imaginează că apără democrația, liberalismul, progresul, umanismul şi drepturile omului, care nu sunt decât nişte forme mânjite de nihilism ale imanentismului contemporan, mult prea slabe pentru a i se împotrivi. Contra nihilismului nu se poate sta decât cu adevărul absolut, iar acest adevăr nu este de factură discursivă, ci de natură spirituală.
Liberalismul lipsit de cârma acestui adevăr nu mai poate şi nu mai caută să apere o moştenire creştină în care nu mai crede cu adevărat, transformându-se astfel într-un mediu în care adevărul nu doar că nu mai ocupă centrul atenţiei, ci este uneori chiar în mod explicit agresat şi considerat a fi, ne spune Rose, un fel de „capital nerodnic rămas dintr-o epocă trecută”[2]. Niciun liberal dintre cei care se vor în pas cu vremea nu mai crede cu adevărat în existenţa adevărului absolut sau în adevărul creştin. Valorile creştine nu mai sunt decât nişte lozinci menite să înfrumusețeze discursurile publice. Dumnezeul care face ca lumea să depindă de el este mult prea incapabil de compromisuri în privinţa pretenţiilor lui faţă de noi şi, în plus, nu se descoperă decât în experienţa sfinţilor şi a credinţei umile, ocolind aroganţa inteligenţei moderne. Din această cauză, gândirea actuală devenită liberală s-a străduit să ne ofere un dumnezeu mai îngăduitor faţă de preocupările şi afacerile noastre. S-a născut astfel deismul şi dumnezeul idealismului german, care nu mai este o fiinţă reală, ci doar o abstracţiune a minţii omeneşti care, în opinia lui Rose, mai „simte încă nevoia explicaţiei, după ce şi-a pierdut dorinţa mântuirii”[3]. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor, care-l făuresc după propria lor imaginaţie ca pe un idol al modernității care a pierdut contactul cu Dumnezeul cel viu. Este un dumnezeul lipsit de vlagă, pe care ateismul îl desființează cu uşurinţă; un dumnezeu dezinteresat de om şi incapabil să acţioneze în lume; un dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat. Acesta este dumnezeul la care liberalismul are acces, preferând, în consecinţă, să-şi construiască lumea pe un teren considerat mai solid, adică pe om.
În consecinţă, pe plan religios, spre deosebire de creştinul care gustă părtăşia cu Dumnezeul său, liberalul deist nu are parte de satisfacţii religioase. Din această cauză, el confundată necredinţa lui cu credinţa, pe care o toarnă în tiparul umanismului şi o reduce, ne spune Rose, la „o minimă mărturisire de credinţă care maschează o credinţă efectivă în nimic.”[4] Conform aceluiaşi autor, culmea realizărilor religioase ale liberalismului este „fuziunea dintre terminologia creştină şi mentalitatea lumească obişnuită”[5]. Pentru umanistul liberal, eternitatea a dispărut cu totul în spatele unor metafore complet retorice; şi pentru că viaţa creştină nu are sens decât în lumina vieţii veşnice, atunci când viaţa veşnică devine o simplă idee, la fel devine şi viaţa creştină.
Din punct de vedere etic, liberalismul lipsit de cârma adevărului absolut tinde să se transforme în destrăbălare şi abuz. Dată fiind religiozitatea mai mult decât subţire a liberalului, efectele etice ale unei astfel de credinţe în Dumnezeu sunt cvasi-nule, fapt care impune căutarea unor surse imanente ale eticii. Liberalul e convins că se poate trăi bine în lume, fără credinţa în rai sau iad, neglijând avertismentul lui Dostoievski conform căruia, în absenţa credinţei în nemurire, orice lucru este permis. Iată de ce, consideră autorul, ateismul nu este decât o explicitare a esenţei liberalismului, umanismul său fiind greu separabil de ateism. Umanistul liberal, dar şi creştinul liberal, care din punct de vedere practic este un ateu, nu mai cred decât în această lume, lipsiţi fiind de credinţa, experienţa şi cunoaşterea lumii de dincolo. Iar dacă totul este în această lume, oroarea acestui fapt este ascunsă numai de capacitatea noastră de a ne auto-înşela. În aceste condiţii, orice vis suicidar al progresului devine acceptabil, conform dictonului: după mine, potopul. Oarecum ironic, dacă privim din unghiul acesta, bolșevismul nu este nici el decât o conştientizare de sine a liberalismului. Dar, în momentul în care toţi oamenii vor fi eliberaţi de sub jugul transcendenței, exact atunci viaţa fericită imaginată de liberal va deveni imposibilă. Nihilistul care se va naşte atunci va vedea în liberalism ultima formă a iluziei pe care liberalismul o tratează astăzi cu dispreţ şi va introduce haosul sau dictatura.
Forma creştină de organizare politică, susţine Rose, nu este democrată, ci monarhică, una fiind inversul celeilalte, în ceea ce priveşte originea şi scopul puterii. Forma extremă a democraţiei este politica nihilistă sau anarhia, o formă politică întemeiată în exclusivitate pe om şi destinată în exclusivitate lui. Anarhia este dictatura fiecăruia. În sfârşit, forma liberală de guvernare se vrea un compromis între principiul autorităţii venite de sus şi principiul autorităţii venite de jos, indiferent dacă vorbim despre monarhiile constituționale sau despre democrațiile reprezentative. Liberalismul încearcă să menţină un echilibru precar între două principii politice contradictorii, care sunt autoritatea şi revoluția. Conflictul aflat în sânul politicii liberare ar fi, aşadar, faptul că nu putem crede în acelaşi timp în ambele principii şi nu putem conduce în acelaşi timp prin voia lui Dumnezeu şi prin voia poporului. Acesta este motivul pentru care, în liberalismul american, de exemplu, Dumnezeu nu are decât o funcţie ceremonială. Între această formă de guvernare şi un guvern ateu care se îndreaptă spre anarhie nu există nicio diferenţă esenţială. Astfel, concluzionează Rose, „un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului; trebuie să creadă în autoritate sau în revoluție.”[6] Compromisul acestora nu poate fi decât temporar şi aparent, întrucât revoluţia nu se opreşte înainte de a construi „împărăţia totalitară a acestei lumi”[7], iar liberalismul nu poate decât amâna acest deznodământ, incapabil fiind să i se opună.
Prin urmare, liberalismul compromite adevărul în aceeaşi măsură în teologie, în etică şi în politică. În opinia autorului, el nu este decât încercarea de „a prezerva pentru o vreme roadele unui sistem şi ale unui adevăr cu privire la care a devenit nesigur sau sceptic.”[8] Apologiile liberalismului nu pot fi filosofice, ci, în cel mai bun caz, doar pragmatice şi emoționale. Ceea ce izbește la liberal nu este însă atât caracterul inadecvat al doctrinelor sale, liberalul nefiind deranjat de inconsistențe filosofice, cât mai ales incapacitatea lui de a înţelege această inadecvare. Pentru el contează scopurile lumeşti, toate celelalte nefiind decât nişte idei vagi şi nişte abstracţiuni decorative. El nu caută absolutul nici în cultură şi nici în religie, ci doar în afaceri şi confort. Aspiraţia lui către adevăr a fost înăbușită.
Urmând acelaşi model, cultura lui se reduce la erudiție şi decorațiuni, atunci când nu se răţoieşte la lipsa de consistenţă a unei lumii pe care el însuşi a creat-o. Liberalul este bogatul din pilda lui Lazăr sau cel din pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. El nu poate renunţa la aroganţa averilor lui, pentru a îmbrăca umilinţa şi sărăcia oricărui căutător autentic al adevărului. În lumea liberală, întrebările ultime rămân fără răspuns, valoarea ei întemeindu-se pe încercarea de a depăşi un nihilism militant, care consideră că orice lucru merită să piară, pentru a accepta un nihilism placid, care nu înţelege motivul pentru care ele ar trebui să existe. Totalitarismele nihiliste şi-au asumat sarcina reeducării forțate a popoarelor întru nihilism. În Occident, aceeaşi scop este atins astăzi cu mai multă delicatețe, prin liberalismul care şi-a subordonat lumea academică, manipularea intelectuală înlocuind coerciția exterioară. Această acţiune e mascată, desigur, de un munte de vorbării sofisticate, intelectualul liberal transformându-se dintr-un apărător al adevărului într-un magician specializat în arta fumului şi oglinzilor. În felul acesta, academicianul liberal dă mâna cu nimicitorul. În locul adevărului, universitatea îţi oferă astăzi istoria ideilor, iar setea de adevăr a tânărului e extirpată prin reeducarea lui academică întru relativism. Lumea academică s-a transformat într-o sursă a corupţiei omeneşti, pentru că e profund corupător să auzi sau să citeşti cuvintele unor oameni care nu cred în adevăr; e profund corupător să primeşti în locul adevărului parodiile lui, fațade ideatice în spatele cărora nu se află nimic; şi e profund corupător să lucrezi într-un mediu din care adevărul a fost exclus. Răul aparţine în primul rând sistemului care înlocuieşte adevărul cu glasul nulităților băgăcioase şi abia în al doilea rând profesorilor care propagă aceste ideologii.
Din nefericire, în lumina criticii lui Rose, puţine sunt lucrurile care se pot spune în apărarea liberalismului. Rechizitoriul spiritual al acestui călugăr american rusificat este justificat. Totuşi, includerea liberalismului printre formele nihilismului nu trebuie făcută cu prea multă grabă. Desigur, pentru că liberalismul este aşa cum autorul îl descrie, sentinţa lui e greu de atacat, însă liberalismul nu trebuie să fie o formă de imanentism. De fapt, ceea ce Rose acuză, şi acuză pe bună dreptate, este imanentismul liberalismului contemporan, dar liberalismul poate fi aşezat şi pe temelia frățietății creştine. Atotputernicia nu este o putere anume, ci puterea care lucrează totul în toţi. În astfel de condiţii, liberalismul încetează să mai fie o instanţă a progresivismului lăcomiei capitaliste, limitându-se la ceea ce-l caracterizează cu adevărat, la toleranță şi respect faţă de opiniile pe care nu le susţinem şi faţă de purtătorii lor, desigur, în limitele aspiraţiei oneste către adevăr. Dat fiind faptul că adevărul discursiv este perspectival şi pentru că cel absolut nu îmbracă niciodată forme discursive concrete, atitudinea de toleranță se impune, dar, după cum spuneam, sub călăuzirea adevărului spiritual. Chiar dacă adevărul acesta rămâne apofatic în ordine intelectuală, el este totuşi tangibil în ordine spirituală, iar efortul obţinerii sale are o uriaşă influenţă binefăcătoare asupra ordinii gândirii şi a societăţii.
În al doilea rând, monarhia prin ea însăşi nu aduce îmbunătăţiri majore, întrucât poate fi şi ea la fel de imanentistă precum liberalismul actual. La urma urmei, unele dintre ţările liberale reprezentative sunt monarhii, desigur, nu absolute; dar chiar cu monarhiile absolute, omenirea nu a avut experienţe tocmai înălţătoare. Îmbunătăţiri majore aduce numai transformarea omului după chipul lui Hristos, lucru care face respirabilă orice modalitate de organizare politică. Faptul de a ne pune speranţele într-un sistem, mai degrabă decât în transformarea omului, este iluzia care a marcat întreaga evoluţie politică a lumii. Fără îndoială, pentru a se putea lucra eficient la transformarea omului prin adevăr şi la elevarea lui spirituală autentică, ajutorul statului este de neînlocuit, nu pentru a constrânge pe cineva, ci pentru a susţine proiectul acesta şi pentru a cultiva oamenii capabili să-l conceapă şi să-l coordoneze. La urma urmei, susţinerea proiectului bunăstării spirituale a cetăţeanului este una dintre sarcinile de bază ale statului. Dată fiind raritatea oamenilor în stare să înţeleagă valoarea unui astfel de lucru, probabil că monarhia ar presta cu mai multă eficienţă astfel de servicii, însă ea trebuie să monarhia filosofilor lui Platon, adică, a acelor oameni care au descoperit un bun al vieţii superior bunurilor trupeşti, fără să-şi piardă totuşi abilităţile şi dispoziţiile intelectuale. Platon a avut dreptate atunci când a afirmat că problema politică îşi va găsi soluţia doar în momentul în care nişte filosofi, adică nişte oameni cu abilităţi intelectuale notabile, vor descoperi un bun superior bunurilor materiale, respectiv, un bun de natură spirituală capabil să le absoarbă energiile pe care altfel le-ar fi folosit pentru dominarea altora şi acumularea de averi. În concluzie, este important să distingem între monarhia adevărului şi monarhia celor care pretind că-l reprezintă. Adevăraţii ucenici ai adevărului sunt dedicaţi adevărului, nu utilizării numelui său pentru satisfacerea voinţei lor de putere şi de plăcere, pentru că există o diferenţă între Dumnezeu şi idoli.
[1] Seraphim Rose, Nihilism: The Root of the Revolution of the Modern Age (On line) p. 4.
[2] Ibid., p. 10.
[3] Ibid., p. 11.
[4] Loc. cit.
[5] Loc. cit.
[6] Ibid. p. 13.
[7] Loc. cit.
[8] Loc. cit.