SENSURILE MORALITĂŢII
Vom începe această prezentare cu câteva texte care ar putea părea provocatoare, dar care există totuşi în Scriptură. Primul text care ne va sluji în cercetarea noastră este cel care ne porunceşte: „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”[1] Găsim aici un standard al curăţiei până la care Hristos ne porunceşte să ne ridicăm. Un al doilea verset biblic, în care se subliniază importanţa unei astfel de realizări, ne spune că „prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”[2] Fără îndoială, nivelul acesta nu este uşor de atins, iar în sensul acesta Scriptura ne avertizează că „oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc.”[3] Ne este totuşi oferită şi o soluţie, pentru a putea depăşi dificultatea menţionată anterior. Ea se află în rugăciunea psalmistului care zice: „Dă-mi pricepere şi voi respecta Legea Ta.”[4]
Înainte de a vorbi despre curăţie şi puritate, acestea fiind consecinţe directe ale metanoiei, ar fi instructivă o scurtă digresiune în domeniul concepţiilor seculare referitoare la neprihănire sau moralitate. Motivul acestei digresiuni este putinţa de a compara soluţia biblică la problema moralităţii omeneşti cu încercările noastre laice.
Vom începe, aşadar, această digresiune cu câteva precizări terminologice, care ne vor fi utile pe parcurs. În primul rând, putem spune că etica este ştiinţa imperativului moral. În măsuri diferite, orice om normal simte obligaţia de a se purta moral, deşi nu toţi urmăm îndemnul acesta, cel puţin nu în totalitate şi nu de fiecare dată. Etica studiază prescriptiv natura acestei obligaţii percepute, cauzele ei şi regulile practice de comportament pe care ea le pretinde. Pe de altă parte, moralitatea este însuşirea caracterială şi comportamentală de a simţi şi a acţiona în conformitate cu imperativul moral. Moralitatea este, aşadar, mai întâi, o calitate a sufletului, şi abia apoi o formă a comportamentului. Desigur, gândirea seculară, care nu recunoaşte existenţa sufletului şi uneori nici chiar pe cea a subiectului, tinde să definească moralitatea ca pe o însuşire a acţiunilor, respectiv, ca pe o aliniere a comportamentului la legea morală. Astfel, dacă în primul caz avem de-a face cu o moralitate a virtuţilor interioare, în acest al doilea caz avem de-a face cu o moralitate a purtărilor exterioare. În felul acesta, secularismul împinge moralitatea către periferia fiinţei omeneşti.
Legea morală, după cum bine se ştie, este: “Fă binele, şi nu răul!” Binele este convertibil cu fiinţa, ne învaţă Aristotel, motiv pentru care a face binele înseamnă a contribui la înflorirea fiinţei cuiva, iar a face răul înseamnă a contribui la vestejirea fiinţei cuiva. La rândul lor, termenii corect şi incorect descriu măsura în care cineva primeşte sau nu binele şi răul pe care-l merită. Aceste concepte au de-a face cu distribuirea binelui şi a răului. Apoi, regulile morale sunt aplicaţii ale legii morale la situaţii concrete. De exemplu, în privinţa proprietăţii, legea morală se transformă în porunca „Să nu furi”; în privinţa vieţii, ea devine „Să nu ucizi”; iar referitor la părinţi, „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”, ca să cităm din Cele Zece Porunci. Regulile morale sunt relative la situaţia la care se referă, adică, au o aplicabilitate limitată la cazurile respective. În schimb, legea morală este absolută şi are o sferă de aplicabilitate universală. În sfârşit, codul moral este legea morală împreună cu toate regulile morale care decurg din ea într-un anumit context socio-cultural. Dependenţa culturală a regulilor morale este, aşadar, motivul pentru care codurile morale sunt relativ diferite, în culturi diferite.
Acum că dispunem de această terminologie, vom vizita pe scurt câteva teori nebiblice referitoare la natura şi originea moralităţii sau a neprihănirii omeneşti. Prima dintre acestea este teoria fericirii personale, emisă de Aristotel. După părerea sa, moralitatea este stăpânire de sine. A fi moral înseamnă a deţine controlul asupra dorinţelor şi a emoţiilor propri, cu scopul de a le supune deciziilor raţiunii. Cu alte cuvinte, moral este omul în care raţiunea controlează emoţia. Dar de ce trebuie ca raţiunea să controleze emoţia şi care este folosul unei astfel de înţelegeri a moralităţii? Răspunsul acestui filosof antic este că emotivitatea scăpată de sub control subminează fericirea, prin care el înţelege o stare relativ constantă de bine interior, susţinută de o stare de bine exterior. Emotivitatea necontrolată le distruge însă pe amândouă. Ea tulbură liniştea sufletească, dar şi relaţiile sociale şi economice necesare pentru realizarea binelui exterior. În al doilea rând, controlul dorinţelor ne pune la dispoziţie timpul şi energia necesară obţinerii unui intelect de înaltă ţinută, fără de care fericirea nimănui nu este posibilă. Niciun ignorant nu este şi nu poate fi fericit. Un astfel de om nu poate trăi decât momente de exaltare. Controlul dorinţelor şi al emoţiilor nu înseamnă însă absenţa lor. Ele continuă să existe, dar într-o măsură adecvată situaţiilor date. În consecinţă, virtutea morală este o medie între exces şi absenţă a dorinţei sau emoţiei; o medie care depinde de situaţia concretă cu care omul se confruntă la un moment dat.
Cum putem obţine însă acest control asupra dorinţelor şi a emoţiilor? Răspunsul lui Aristotel este simplu: prin obişnuinţă. Secretul moralităţii este exersarea repetată a acestui control, începând cu situaţiile mai uşor de stăpânit, până când stăpânirea de sine devine o obişnuinţă. Practica îndelungată creează astfel o a doua natură, care este natura morală. Date fiind aceste lucruri, ne este uşor să înţelegem că, după părerea lui Aristotel, moralitatea îşi are originea în dorinţa noastră de fericire, ea fiind o condiţie a acesteia. Nu suntem morali pentru plăcerea altora, ci mai degrabă pentru folosul nostru personal.
Problema pe care o întâmpină această explicaţie ţine de afirmaţia că purtarea morală se justifică numai în cazul în care contribuie la fericirea personală a celui care acţionează. Dacă actul moral ne pune însă în pericol fericirea, s-ar părea, nu trebuie să-l facem. În aceste condiţii, sacrificiul de sine intră în conflict cu moralitatea, ceea ce este cu totul absurd, întrucât sacrificiul de sine este actul moral prin excelenţă. Cu toate acestea, trebuie să reţinem ideea că obişnuinţa are un rol decisiv în formarea caracterului nostru moral şi că numai practica efectivă poate produce un astfel de rezultat.
O a doua mare şcoală de gândire etică este cea utilitaristă, dezvoltată de John Stuart-Mill, care nu defineşte moralitatea unei acţiuni prin intermediul fericirii personale, ci prin intermediul fericirii colective. Astfel, morală ar fi acţiunea care are consecinţe pozitive asupra întregii societăţi, iar imorală ar fi acţiunea care are consecinţe negative. Dar pentru că nu există nicio acţiune care să aibă doar consecinţe pozitive sau doar consecinţe negative, morală este acţiunea care face bine majorităţii celor afectaţi de ea, adică, acţiunea utilă societăţii în general. De asemenea, ni se spune că obligaţia morală pe care o simţim este dictată de societatea în care trăim şi că ea provine din interiorizarea pretenţiilor pe care alţii le au de la noi. Cu alte cuvinte, societatea este cea care ne dictează ce este bine şi ce este rău.
O primă problemă pe care această viziune o întâmpină se întemeiază pe observaţia că, dacă societatea dictează ceea ce este moral sau imoral, atunci societatea însăşi nu poate greşi moral niciodată, iar noi n-ar trebuie să ne dăm niciodată seama dacă întreaga societate este sau nu greşită. Adevărul este însă că societăţile pot greşi, iar noi ne dăm seama de greşeala lor, ceea ce înseamnă că criteriul moralităţii nu este decizia societăţii, ci se află undeva în interiorul nostru al fiecăruia. Există, desigur, o influenţă socială asupra standardelor noastre morale, pentru că societatea desfăşoară o activitate educativă asupra membrilor ei. Cu toate acestea, cântarul moralităţii rămâne la nivelul individului, societatea nefăcând altceva decât să încerce să-l încline într-o direcţia sau alta. În sfârşit, o a doua problemă de care se izbeşte interpretarea utilitaristă a moralităţii este faptul că, dacă morală este acţiunea care face bine majorităţii, atunci ar fi moral să facem rău minorităţilor. Ar fi moral să sacrificăm interesele unor grupuri mici, pentru a cultiva interesele celor mai mulţi, ceea ce este absurd.
O a treia teorie etică importantă este cea a imperativului categoric, propusă de Immanuel Kant. În conformitate cu această ipoteza, balanţa morală este întipărită în noi înşine, fiind un aspect al raţiunii practice. Cu alte cuvinte, fiecare om ştie, în mod natural, ce este corect sau incorect din punct de vedere moral, iar această cunoaştere nu o dobândim din experienţă, ci mai degrabă o aplicăm experienţei. Capacitatea de a judeca şi de a evalua moral acţionează ca un filtru care ne aparţine şi prin care ne înţelegem experienţa morală. Binele şi răul sunt lucruri pe care le învăţăm din experienţă, dar cântarul care ne spune ce este corect şi ce este incorect se află întipărit în noi înşine, sub forma legii morale. „Fă binele!” este un imperativ întipărit în sufletul nostru şi este un imperativ categoric, adică unul care nu admite excepţii. Această lege este raţională şi este propusă voinţei de către raţiune, iar voinţa o poate urma sau nu, după cum voieşte. În sensul acesta, voinţa omului este liberă. Dacă voinţa urmează legii morale, atunci facem binele; dacă ea ascultă de glasul dorinţelor, atunci când acestea contravin legii morale, facem răul.
În sfârşit, s-a propus din partea mediilor religioase ideea că învăţăm ce este şi ce nu este corect din punct de vedere moral din poruncile lui Dumnezeu. Fără îndoială, poruncile lui Dumnezeu sunt neprihănite şi detaliază semnificaţiile neprihănirii, însă nu trebuie să credem că ele dau naştere conştiinţei morale umane. Omul ştie ce e corect şi ce nu e corect încă dinainte de a primi poruncile lui Dumnezeu. Rostul poruncii morale este doar acela de a clarifica îndatoririle morale, reuşind astfel să scoată în evidenţă incapacitatea noastră de a satisface standardele corectitudinii. Fără poruncă, reuşim mai bine să ne ascundem faptul că nu putem face ceea ce ştim că trebuie să facem. Printre alte lucruri, aşadar, porunca ne aduce la cunoştinţă faptul că suntem robi ai păcatului şi că avem nevoie de o izbăvire morală. Dar de unde ştim noi ce este corect şi ce nu? Cunoştinţa aceasta pare să aparţină constituţiei umane.
Acum că am văzut câteva dintre lucrurile care se spun despre natura neprihănirii sau a moralităţii, să ne întoarcem la Scriptură, cu intenţia de a descifra câteva dintre învăţăturile ei pe acestă temă. Textul de bază, care cuprinde esenţa învăţăturii biblice despre neprihănire, cel în care găsim descrisă natura ei şi mijloacele prin care ea se obţine, este cel din Efeseni 4: 22-24: “Să vă dezbrăcaţi de voi ȋnşivă, după felul anterior de viaţă, de omul cel vechi, care se distruge după poftele ȋnşelătoare; să vă ȋnnoiţi ȋn duhul minţii voastre; să vă ȋmbrăcaţi ȋn omul cel nou, făcut după (modelul lui) Dumnezeu, ȋn neprihănirea şi sfinţenia adevărului.” Putem, aşadar, constata că învăţătura biblică referitoare la moralitate este de natură transformativă. Ea nu se concentrează asupra discutării problemelor cu caracter etic, deşi dezbate multe probleme de felul acesta, ci se focalizează asupa realizării omului moral. Acesta este adevăratul scop al precupărilor etice, pentru că e de puţin folos să discutăm şi să înţelegem lucruri privitoare la neprihănire, dacă nu reuşim să realizăm transformarea morală a omului. Iată de ce, în textul citat, sunt trei versete care descriu trei etape: omul cel vechi, înnoirea duhului minţii şi omul cel nou.
Constatăm imediat, aşadar, că neprihănirea sau curăţia este rezultatul metanoiei; este consecinţa schimbării duhului minţii. După cum bine ştim, raţiunea cuprinde, în general, facultatea înţelegerii, a judecăţilor şi a demonstraţiei. Cu ajutorul minţii concepem şi operăm cu concepte. În al doilea rând, mintea îşi orientează activitatea către realizarea scopurilor pe care le consideră importante. Ea ne spune ce trebuie să realizăm şi cum. Dar de unde ştie mintea ce şi cum? Învăţătorul minţii este simţirea. Omul îşi simte nevoile, iar mintea îi precizează care sunt acestea şi caută să afle cum pot fi ele depăşite. Cele mai acute nevoi pe care le percepem iniţial sunt cele fizice, după care urmează cele sociale. Astfel, numim bune lucrurile care ne aduc satisfacţii fizico-sociale şi numim rele lucrurile care dau naştere unor frustrări de felul acesta. Chiar dacă numim bune anumite dureri, cum ar fi o intervenţie chirurgicală, şi rele anumite plăceri, cum ar fi drogurile, o facem tot în vederea unor plăceri fizico-sociale ulterioare mai mari.
Percepţia durerii şi a plăcerii fizico-sociale oferă minţii cea mai mare parte a materialului la care cugetă. Aceste percepţii ne spun ce e bine şi ce e rău, din punct de vedere firesc. Proiectele noastre zilnice, în care investim atâta energie, sunt determinate de aceste valori considerate fundamentale, întreaga lume în mijlocul căreia trăim structurându-se în jurul izvorului nevoilor şi al dorinţelor noastre. Cel care spune minţii la ce să gândească, cel care dă formă lumii din jurul nostru şi ne dă valorile ultime în termenii cărora acţionăm în mod firesc este trupul. Trupul este marele învăţător al omului cel vechi şi exterior, iar sub regimul acesta trăim atât timp cât ne identificăm cu trupul. Dar de ce ne identificăm cu el şi de ce îl ascultăm şi îi permitem să ne structureze realitatea şi viaţa? Pentru că trupul doare şi place. Acestea două sunt cătuşele care leagă sufletul de trup şi îl împiedică să-şi dea seama de adevărata lui natură. Plăcerea şi durerea, prin violenţa lor, acaparează întregul câmp al conştiinţei şi, în vacarmul interior pe care-l produc, ne este greu să mai distingem susurul blând şi liniştit.
Aceasta este viaţa omului vechi, pe care o cunoaştem atât de bine. Este o viaţă dusă sub egida trupului şi în condiţiile unor gândiri trupeşti. Faptul că un astfel de om sucombă înaintea poftelor se datorează creditării unei lumi şi a unei viziune privitoare la sine care nu fac loc niciunui alt bine „serios”, în afara satisfacerii dorinţelor trupeşti şi a aspiraţiilor sociale. Un om care gândeşte trupeşte despre sine, despre lumea lui şi despre valorile sale nu poate fi niciodată neprihănit, chiar dacă vrea, pentru că duhul minţii lui, adică orientarea profundă a gândirii şi a credinţelor sale, este trupească. El este literalmente stăpânit de trup, în duhul şi prin intermediul credinţei lui.
Acest om vechi, ne spune Scriptura,[5] se strică sub influenţa şi călăuzirea poftelor înşelătoare. Viaţa omului vechi se întemeiază pe o eroare enormă: el crede că este identic cu trupul în care se află întrupat. Stricarea omului, adică a sufletului şi a minţii sale, este sinonimă cu corporalizarea metalităţilor şi a preocupărilor acestora. Omul cel vechi se strică, pentru că îşi asumă o identitate falsă, iar în aceste condiţii, trupul implică sufletul într-o mulţime de rele. Apoi, pentru că trupul este fragil şi expus la tot felul de pericole, sufletul care se confunda cu trupul trăieşte permanent cu teamă. În general, această teamă îl determină să comită majoritatea imoralităţilor împotriva aproapelui său şi tot ea îl constrânge să se agaţe de plăcerile trupeşti, care-i produc apoi mustrări de conştiinţă, adică dureri sufleteşti, semn că ele l-au rănit. Frica este cea care transformă sufletul într-un rob al trupului. Pentru a compensa oarecum şi a se ascunde de anxietatea care-l însoţeşte constant, sufletul astfel înşelat caută să evadeze tot în plăcerile trupului sau în reuşitele sociale, însă acestea nu-l satură, pentru că sufletul nu se hrăneşte cu alimentele trupului sau ale firii pământeşti. De aceea ne spune textul în continuare că plăcerile sunt înşelătoare. Ele sunt o hrană falsă. Plăcerea trupească înseamnă mai mult zarvă decât substanţă; e o promisiune care nu este niciodată cu adevărat respectată, adică, o amăgire. Orice fiinţă care cugetă cât de puţin, înţelege lucrul acesta. Foamea mereu nesatisfăcută a sufletului înşelat îl atrage însă tot mai adânc şi tot mai în afară, spre întunericul circului fără prea mult sens al lumii. Viaţa unui astfel de om se descompune în tendinţe contradictorii, iar el nu poate crea în jurul său decât o societate corespunzătoare vacarmului şi dezorientării din viaţa lui. Ceva de genul acesta este societatea de consum, o încercare de a ne ascunde plictisul şi deruta în spatele jucăriilor.
Pe acest om, ne spune Scriptura, trebuie să-l punem deoparte. Omul cel vechi trebuie despuiat de puterea şi de drepturile pe care pretinde că le are în numele unui adevăr de mâna a doua. Acest om vechi trebuie arestat şi răstignit, ca un criminal de rând. Trebuie să ne purificăm de prezenţa lui. O imagine interesantă a evenimentului purificării se află în cartea profetului Maleahi, în versetul care spune: „El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.”[6] Este o imagine metalurgică în care se pune accentul pe topirea metalului, în vederea purificării sale. La temperaturile ridicate ale suferinţei, atunci când vedem caracterul efemer al lucrurilor, nu vom reţine decât lucrurile eterne. Suferinţa este plugul cu care Dumnezeu îşi ară ogorul, pentru ca sămânţa Cuvântului să încolţească şi să aducă rod, deşi rodirea nu depinde numai de plug. Omul cel vechi este o acreţiune aferentă întrupării noastre; este ca o haină pe care sufletul o îmbracă în momentul naşterii sale fizice. Este util, la începutul vieţii trupeşti, deoarece conţine instinctele necesare supravieţuirii, dar rămâne totuşi un adaus, un corp străin naturii noastre sufleteşti şi duhovniceşti. După ce ne maturizăm, trebuie să ne dezbrăcăm spiritualiceşte de învelişul acesta. Trebuie să ieşim din el, ca şi cum ne-am naşte încă o dată. Nu trebuie dezbrăcate doar poftele şi apucăturile instinctuale, ci trebuie dezbrăcat el însuşi, adică ideile lui şi modul în care ne obligă să înţelegem lumea şi pe noi înşine. Această dezbrăcare de mentalităţile şi de interesele trupeşti şi lumeşti este catharsis, adică, purificarea sau curăţirea. Catharsis este, aşadar, legată de esenţa metanoiei şi din această cauză îi urmează în mod nemijlocit şi direct. Aproape că se identifică. Dezbrăcarea de structurile mentale ale vieţii trupeşti este primul şi cel mai important pas către neprihănire. Urmează apoi dezbrăcarea de valorile trupeşti şi abia în cele din urmă vor dispare şi comportamentele aferente.
Comportamentul trupesc nu este decât simptomul unei boli mai adânci, care este mentalitatea trupească; şi nu ne ajută prea mult dacă atacăm simptomul, trebuie să tratăm boala. Purificarea este, aşadar, în primul rând una a minţii. Ceea ce trebuie schimbat este duhul minţii noastre, adică, orientarea ei generală, concepţiile de bază referitoare la natura realităţii şi a omului însuşi. Omul este sufletul şi mintea, iar salvarea lui se află în descoperirea universului său sufletesc, a lumii în care sufletul, decojit de interesele şi mentalităţile trupeşti, continuă totuşi să existe. Într-o astfel de lume, sufletul descoperă lucruri şi valori noi, un nou mod de a vedea realitatea şi de a se înţelege pe sine. El va descoperi interesele sale curat sufleteşti, care-i vor organiza existenţa în feluri cu totul distincte de vechiul său mod de viaţă. În locul lucrurilor materiale, va căuta mai întâi dragostea şi înţelepciunea, iar în locul poziţiilor sociale, va căuta mai întâi frumuseţe interioară. Marile valori ale sufletului sunt: înţelepciunea, stăpânirea de sine, frumuseţea lăuntrică, adevărul şi dreptatea. Acestea sunt lucrurile în tovărăşia cărora omul cel nou îşi va duce existenţa. Ieşind din groapa trupului, sufletul va descoperi astfel un ocean de bucurie, de lumină, de pace şi înţelepciune. Acesta este omul cel nou şi acesta este universul său.
După cum bine ştim din Scriptură, sufletul omului a fost creat desăvârşit. Aşadar, odată ce murdăria căderii lui şi a omului vechi este îndepărtată, el se arată în întreaga lui frumuseţe originară. Un adevărat diamant lăuntric devine vizibil, în care se răsfrânge lumina înţelepciunii lui Dumnezeu. Nestemata aceasta a fost acolo dintotdeauna, însă ea a fost acoperită de murdăria omului vechi şi uitată. Datorită păcatului, am pierdut nestemata de mare preţ pe care o recâştigăm acum, în Hristos care ne-a oferit calea purificării. Iată de ce Isus compară împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru cu un negustor de pietre preţioase.[7] Omul acesta, ne spune Scriptura, găseşte o nestemată de mare preţ; se duce acasă şi vinde tot ce are, ca să poată cumpăra apoi diamantul acesta. Această nestemată a înţelepciunii duhovniceşti este în lăuntrul tău. Tu eşti ogorul în care este îngropată comoara împărăţiei lui Dumnezeu, dar ca să ajungi la ea şi la frumuseţea ei, trebuie să vinzi tot ce ai, adică tot ceea ce ţi-ai adăugat pentru a o acoperi. Îndepărtarea acestor acreţiuni este procesul de curăţire şi de sfinţire despre care vorbim aici. Odată ce ai întrevăzut licărul acestei frumuseţi, despărţirea de lucrurile lumeşti devine uşoară, dar dacă nu ai văzut licărul acesta, despărţirea de ele este imposibilă. Din această cauză, catharsis este un proces iniţiat de harul lui Dumnezeu, de revelaţia frumuseţii lui. Iată de ce avem nevoie de un Salvator, de cineva care nu este acoperit de murăria păcatului şi care poate, astfel, să ne arate această frumuseţe în el însuşi. O anumită licărire a acestei străluciri nu este complet străină nimănui, pentru că orice suflet păstrează în profunzimile sale amintirea vagă a frumuseţii din adâncuri. Aceasta este revelaţia pe care ne-o oferă conştiinţă morală, care-l acuză pe păcătos, iar păcătosul se simte vinovat înaintea ei. Ce este mustrarea de cuget şi ce este sentimentul vinovăţiei, dacă nu ruşinea pe care o simţim, din cauza păcatelor noastre, înainte frumuseţii diamantului lăuntric al sufletului curat, cu care involuntar ne compăram? Iată de ce putem afirma că esenţa sentimentului moral şi esenţa obligaţiei morale sunt de natură estetică. Prin însăşi existenţa sa în curăţie şi lumină, frumuseţea divinului interior acuză murdăria faptelor omului vechi, iar vinovăţia pe care o experimentăm este ruşinea pe care o simţim înaintea frumuseţii divine care ne locuieşte.
[1] Matei 5:48.
[2] 1 Ioan 3:10.
[3] Evrei 5:13.
[4] Psalmi. 119:34.
[5] Efeseni 4:22.
[6] Maleahi 3:3.
[7] Matei 13: 45-46.