PROTEST LA ADRESA MATERIALISMULUI IDEOLOGIC

Adevărata motivaţie a ştiinţei trebuie să fie adevărul, în măsura şi forma în care el ne este accesibil nouă oamenilor, nu voinţa de putere a preoţiilor, fie ele religioase sau materialiste. Neglijarea acestui aspect împinge cunoaşterea ştiinţifică în blocaje ideologice. Este adevărat că explicaţia ştiinţifică nu se poate despărţi complet de supoziţii filosofice, însă ea trebuie să aibă libertatea de a se folosi de ele aşa cum consideră de cuviinţă, fără constrângeri dictate ideologic, economic sau politic, care să-i prescrie ce fel de filosofie trebuie să iasă învingătoare. Disputele filosofice pretinse de interpretarea rezultatelor ştiinţei sunt inevitabile, dar ele trebuie să rămână în sfera argumentării serioase, fără trivializări, fără batjocuri şi fără măsuri administrative pedepsitoare.

Atenţia ştiinţei este abătută de la scopul adevărului de presiunile de factură ideologică, economică şi politică; şi aceasta nu doar prin sugerarea temelor de cercetare preferate, ci uneori şi prin sugerarea rezultatelor la care aceste cercetări trebuie să ajungă. Imprecizia normală a rezultatelor ştiinţei este speculată fraudulos de către reprezentanţii acestor puteri. Sub raport economic, cercetătorul este adesea condiţionat şi ispitit cu câştiguri să ajungă la rezultatele necesare comercializării unui produs. Avem astfel o ştiinţă practicată în vederea tehnologiei şi o tehnologie creată în vederea profitului. Nu aici se găseşte însă răul cel mare, ci el apare atunci când presiunea ideologică, economică şi politică operează camuflarea adevărului ştiinţific. Politicienii vor puterea şi oamenii de afaceri vor banii, iar omul de ştiinţă, pentru că depinde de aceste forţe, nu mai poate fi în mod liber slujitorul adevărului. Iată un adevăr pe care nu-l mai putem ascunde, pentru că numai adevărul ne face liberi. Ideologiile care exercită presiuni asupra ştiinţei sunt şi ele impuse tot de iubitorii puterii şi ai banilor, pentru că poziţia lor în sistemul civilizaţiei depinde de ceea ce cred oamenii că este real şi valoros.

În trecut, vinovate de aceste presiuni s-au făcut preoţiile religioase; în prezent, ele revin preoţiei materialiste. Este vorba despre materialismul axiologic, care se întemeiază pe materialismul filosofic. Această ideologie a luat în stăpânire mentalul social modern şi, implicit, mintea oamenilor de ştiinţă. S-a ajuns în felul acesta la un gen de fundamentalism materialist militant, din pricina căruia ştiinţa are obligaţia să fie materialistă, adică incapabilă de a mai lua în seamă şi de alte puncte de vedere filosofice posibile. Subordonarea materialistă a sistemelor de învăţământ ne-a indus o adevărată oroare faţă de ideea de Dumnezeu. Fundamentaliştii paradigmei materialiste se îngrozesc la gândul că ar putea exista în univers o inteligenţă supremă şi aşează deasupra experienţei şi gândirii directe a lumii nişte structuri dogmatice obsesive. Această atitudine nu reprezintă un scepticism sănătos, ci înseamnă bigotism, un bigotism a cărui prezenţă în lumea academică se poate observa în prigonirea oamenilor de ştiinţă care se ocupă de subiecte sau propun explicaţii care implică paradigme non-materialiste. Astfel de oameni sunt atacaţi administrativ şi în revistele de specialitate cu ferocitatea specifică bigotului, folosindu-se adesea un limbaj de cartier. Orice om de ştiinţă care nu susţine linia de partid a materialismului e considerat un retardat. De ce? Pentru că îndrăzneşte să-şi orienteze eforturile în direcţia unor subiecte interzise de miliţia materialistă. În astfel de condiţii, ştiinţa nu mai se mai poate pretinde un efort sincer dedicat cunoaşterii adevărului. Materialismul a devenit o mentalitate de turmă, inclusiv în ştiinţă, o turmă care atacă violent orice dizident.

Din cauza acestui materialism fundamentalist şi militant, proiectul ştiinţific a devenit astăzi profund distructiv pentru societate, sub raport cultural, moral şi spiritual. Pentru că nu mai este loc pentru spirit, nu mai este loc pentru valori superioare şi nici pentru omul care le reprezintă. Se manifestă astfel o incompatibilitate funciară între domnia materialismului dogmatic şi înflorirea rasei umane. Dacă nu există decât materie, cultura nu poate fi decât o aberaţie; şi toate acestea se petrec în condiţiile în care, în pofida triumfalismului său, ştiinţa interpretată materialist nu este capabilă să spună mare lucru despre natura conştiinţei, singurul fenomen din lume de care suntem cu adevărat siguri, în centrul paradigmei materialiste aflându-se convingerea că nu există decât materia care poate fi descrisă cu ajutorul ecuaţiilor fizicii matematice. Această paradigmă este la fel de impotentă şi în ce priveşte explicarea apariţiei vieţii sau naşterea universului şi e de mirare faptul că umanitatea inteligentă se supune mental acestei miliţii presupus ştiinţifice.

Desigur, ştiinţa nu trebuie respectată mai mult decât merită, dar aşezarea ei la locul care i se cuvine nu înseamnă subordonarea ştiinţei faţă de interese situate în afara cunoaşterii, ci trebuie realizată în lumina faptului că ea nu poate avea ultimul cuvânt în orice domeniu al existenţei umane, plasându-se astfel în mod ilicit deasupra cunoaşterilor bazate pe conceptul de valoare. Mai mult, dat fiind blocajul materialist actual, trebuie să înţelegem că deprinderile matematicianului nu sunt cele necesare explorării posibilităţii unor paradigme cognitive cu adevărat noi. În plus, aflându-ne într-o ţară din estul Europei, nu trebuie să uităm nici faptul că materialismul de această factură a fost acela care a constituit, a impus şi a susţinut comunismul ca singură formă posibilă de organizare socială. Sperăm să nu fim întru totul profetici, afirmând lucrul acesta. Un totalitarism al societăţii de consum, adică un comunism al fericirii materialiste obligatorii, reprezintă o posibilitate cât se poate de reală, dacă nu ne vom lovi prea repede de consecinţele ecologice ale unei astfel de civilizaţii. Înţelepciunea ne cere să înţelegem ce este ştiinţa, să cunoaştem atâta ştiinţă câtă există, după care să fim cinstiţi cu experienţa noastră din domeniile în care ştiinţa nu poate pătrunde.

Paradigma mecanicistă a condus, la vremea ei, la obţinerea unor rezultate spectaculoase, dar în prezent ea şi-a epuizat energia filosofică. Materialismul nu este intrisec cunoaşterii clare şi distincte. Marii savanţi care au pus bazele ştiinţei moderne – Newton, Kepler, Descartes etc. – nu au devenit materialişti, după stabilirea acestor temelii. Ei au fost şi au rămas nişte oameni cu închinaţii spirituale puternice, unii dintre ei fiind chiar creştini devotaţi. În urma unei experienţe spirituale a descoperit Descartes cogito-ul şi a creat paradigma raţionalistă, pentru a nu se pierde în complexitatea lumii experienţelor posibile. Materialismul a apărut abia ulterior, trecând prin etapele de dezvoltare ale oricărei religii. În felul acesta, el a ridicat o nouă formă de rigiditate, în locul celei apuse. Rolul său a fost acela de a ajuta conştiinţa europeană să producă intrumentele necesare studierii materiei, dar generalizarea acestei paradigme ne-a adus astăzi în plină criză umană, ştiinţifică şi ecologică. Înaintăm în prezent către propria noastră pieire, împinşi de forţa centrifugă a unui materialism axiologic şi filosofic răsuflat, care nu ar fi trebuit niciodată să depăşească statutul unei metodologii ştiinţifice.

Acum, la sfârşit paradigmei materialiste, ştiinţa deturnată de această ideologie ne informează că suntem în pericol ecologic şi militar şi ea nu dispune de mijloacele spirituale necesare depăşirii acestei crize. Constatăm astfel, din nou, că orice autoritate omenească insensibilă la adevăr şi incapabilă să se deschidă cinstit faţă de adevăr este afectată de orbirea megalomaniei, dar numai până în momentul confruntării cu falimentul, cu lecţia smereniei. O astfel de aroganţă a aparţinut în trecut bisericii aşa-zis creştine, dar acum ea aparţine ştiinţei deturnate de materialism. Exterioritatea lipsită de lumina interiorului este o stare de întuneric, ceea ce înseamnă că astăzi ne găsim într-o epocă a întunericului, nu a luminilor. Fără îndoială, este important să obţii o claritate maximă privitoare la lucrurile despre care vorbeşti, dar să excluzi orice lucru care nu poate fi explicat cu claritate este un act de o incalculabilă obrăznicie.

Datorită materialismului, ştiinţa rămâne supusă constrângerilor unui reducţionism profund. Nu se mai recunoaşte ca ştiinţifică decât o gândire care conduce la descoperirea cărămizii ultime a realităţii. Acest realism naiv este o boală epistemologică a ştiinţei actuale; este o tendinţă motivată de dorinţa noastră de a manipula şi a controla realitatea, o expresie a voinţei de putere, mai degrabă decât a voinţei de adevăr. Din pricina ei, realitatea nematerială e considerată astăzi un subiect tabu, o atitudine consolidată apoi cu ajutorul instrumentelor de sponsorizare. Dorinţa de predictibilitate şi control împiedică apariţia unei noii paradigme şi a unei noi atitudini faţă de faptul de a face ştiinţă. Suntem victimele poftei de bani, fără să înţelegem că banul nu este bogăţie, ci doar promisiunea bogăţiei. Furaţi de promisiune, ne arătăm gata să renunţăm la adevărata bogăţie.

Stăpânirea materialismului ideologic asupra ştiinţei trebuie să înceteze. Pentru că omul actual creditează ştiinţa, ea trebuie reposedată de reprezentanţii gândirii cinstite şi lipsite de agende ideologice, politice sau financiare care mizează pe eliminarea spiritualităţii. Fără îndoială, se obţin mai mulţi bani de pe urma unui om care nu vede înaintea ochilor decât bunuri materiale şi care este astfel dispus să se înrobească obţinerii lor cu orice preţ, decât se pot obţine de pe urma unui om care înţelege valoarea spirituală a vieţii şi care poate flămânzi şi altfel decât trupeşte. Dacă se întreabă cineva de ce este materialismul susţinut cu atâta înverşunare, răspunsul trebuie căutat în interesele financiare şi cele politice. Omul-trup este mult mai uşor de manevrat decât omul-spirit. Acesta este un adevăr care explică o mulţime de lucruri.

Avem astăzi nevoie, aşadar, de o schimbare a paradigmei culturale, care să permită o reinterpretare a semnificaţiei teoriilor ştiinţifice într-o cheie mai favorabilă omului. Este nevoie de o modificare a atitudinilor faţă de lume şi de lucruri, de o modificare a realităţii umane în ansamblul ei, de metanoia întregii societăţi. În vederea atingerii acestui scop, se poate accepta şi sprijinul religiei, care trebuie să abandoneze superstiţia confundată cu credinţa, pentru a dezvolta o relaţie rodnică şi armonioasă cu ştiinţa şi gândirea, tot aşa cum ştiinţa trebuie să reia legătură cu ideea de transcendenţă. Să nu uităm că incapacitatea religiei actuale, esenţial doctrinare şi rituale, de a prezenta spiritualitatea pe înţelesul lumii contribuie la îngroşarea rândurilor victimelor materialismului. O relaţie armonioasă cu analiza raţională nu presupune acceptarea pretenţiilor totalitare ale raţiunii, care poate fi şi ea fundamentalistă. Raţiunea, ştiinţa şi religia nu trebuie nici subevaluate, şi nici supraevaluate, ci pur şi simplu evaluate. Astfel, omul de ştiinţă va citi cartea lumii exterioare, în timp ce înţeleptul va citi cartea interiorului, şi vor face lucrul acesta în armonie. Aceasta este sarcina actuală a celor care cugetă în folosul omului. Occidentul a căutat să înlocuiască certitudinea religioasă falimentară cu certitudinea ştiinţifică pură, dar şi aceasta din urmă s-a dovedit la fel de falimentară în privinţa sarcinii susţinerii unei vieţi civilizate de durată. Suntem puşi astăzi, aşadar, înaintea misiunii de a descoperi armonia dintre raţiune şi înţelepciune, dintre gândirea ştiinţifică şi cea spirituală. Ştim cu toţii că aceasta nu este o idee nouă, dar ştim la fel de bine că este o idee neglijată de sistem, deşi de ea depinde viitorul omului.