PLOTIN: DESPRE ESENŢA ESTETICĂ A MORALEI
În majoritatea cazurilor, etica modernă, dar nu numai, concepe moralitatea ca pe o formă obligatorie de comportament. Moralitatea este gândită în termeni opresivi şi ca o proprietate a acţiunilor, mai degrabă decât ca o condiţie fericită a sinelui uman. Accentul este pus pe obligativitate şi pe exterior, în detrimentul bucuriei şi al interiorului. Astfel, indiferent dacă moralitatea e întemeiată pe obligaţii de ordin social, aşa cum procedează utilitarismul, sau pe obligaţii de ordin raţional, aşa cum se întâmplă în cazul teoriei imperativului categoric, interpretarea modernă transformă moralitatea într-o sursă de frustrare. Tirania divină a moralei religioase medievale este transformată în felul acesta în tirania socială a binelui comun sau în cea raţională a imperativului categoric. Din fericire, în urma revoluţiei hermeneutice în filosofie, astfel de teorii etice sunt tot greu de susţinut, dat fiind faptul că ele presupun noţiunea compromisă de adevăr discursiv absolut, adevărul discursiv nefiind nici absolut şi nici în totalitate neglijabil, ci mai degrabă hermeneutic şi perspectival. În consecinţă, regulile morale, forme discursive ale legii morale, primesc şi ele un caracter asemănător.
În contextul acesta, vechea etică a lui Plotin devine surprinzător de actuală. În viziunea sa, moralitatea este o dimensiune intrinsecă a sufletului omenesc, în timp ce imoralitatea nu este decât consecinţa neglijării frumuseţii noastre lăuntrice, de dragul unui frumos de import, adică de dragul lucrurilor care ne ispitesc din afară şi către în afară. Pentru a exista moral şi pentru a înţelege natura neopresivă a moralităţii şi chiar putinţa ei de a oferi satisfacţii dintre cele mai consistente, fiinţa umană trebuie să-şi redescopere frumuseţea lăuntrică intrinsecă, pe care îşi poate întemeia ulterior maximele voinţei. Privită astfel, moralitatea devine o formă de atracţie, nu o formă de obligaţie, iar oprimatul face loc îndrăgostitului.
În altă ordine de idei, trăim astăzi încă în mijlocul unei civilizaţii extraordinare. Lucruri care păreau imposibile sau chiar miraculoase cu puţin timp în urmă fac astăzi parte din viaţa noastră obişnuită; şi cine ştie câte altele mai sunt, care n-au ajuns să vadă încă lumina zilei. După toate aparenţele, o civilizaţie ca a noastră nu a existat niciodată în trecut pe Pământ. Este o adevărată bijuterie; dar aceste lucruri sunt constant pândite de pericolul distrugerii. Prăbuşirea lor este tot mai probabilă şi a ajuns chiar certă, după opiniile unora, principala cauză a dezastrului fiind incapacitatea noastră de a evolua moral în mod semnificativ. Existenţa civilizaţiei omeneşti depinde direct şi nemijlocit de nivelul moral al omului. Din punct de vedere tehnologic, suntem însă la distanţă de epoci faţă de ceea ce suntem din punct de vedere moral. Omul nu pare să fie una dintre speciile iluminate etic, iar lucrul acesta s-ar putea dovedi a fi motivul desfacerii noastre.
Care să fie oare cauzele acestei situaţii? Ce blochează dezvoltarea noastră morală? Instituţiile de învăţământ superior întâmpină dificultăţi în ce priveşte formarea etică a tinerelor generaţii sau chiar au abandonat complet proiectul acesta, în favoarea formării profesionale. Pe de o parte, studenţii nu se mai arată interesaţi de cursurile cu profil etic. Pe de altă parte, profesorii nu mai caută nici ei să creeze persoane morale. Acolo unde etica persistă încă, participanţii se mulţumesc să discute teorii etice şi despre probleme cu caracter etic; şi ce altceva ar putea face, ştiut fiind faptul că numai un om moral poate educa un altul asemenea lui. În general, aşadar, realizarea efectivă a omului moral pare să fi ieşit din perimetrul preocupărilor celor care ar trebui să se ocupe de lucrul acesta. Cum se explică, aşadar, lipsa de interes sau chiar aversiunea faţă de moralitate? Mai mult, nu puţine sunt situaţiile în care, atunci când se abordează public sau în particular chestiuni de ordin moral, scopul tinde să fie evidenţierea imoralităţii altora. Discursul etic, mai ales în domeniul vieţii politice, se transformă într-un discurs al învinuirii permanente, deşi rareori ne oprim noi înşine să investigăm cu seriozitate propria noastră condiţie etică.
Suntem pe deplin conştienţi că lucrurile acestea nu constituie noutăţi pentru nimeni. Astăzi însă, din pricina tehnologiei de care dispunem şi din cauza complexităţii structurale a societăţii în care trăim, problema moralităţii dobândeşte statut de urgenţă. În ce ne priveşte, nu avem pretenţia că vom rezolva problema pe care am încercat să o descriem, dar am găsit la Plotin câteva lucruri interesante, care ne-ar putea ajuta în această privinţă.
După cum am afirmat la început, în mod tradiţional, atât etica religioasă, cât şi etica laică, interpretează simţul nostru moral în termenii obligaţiei. În cadrul eticii religioase, cea mai veche dintre ele, avem aşa-numita teorie a poruncii divine, care este înţeleasă adesea în mod legalist. Din această perspectivă, a fi moral înseamnă a urma poruncile lui Dumnezeu, neascultarea lor atrăgând după sine o seamă de consecinţe negative sau chiar dezastruoase, adică aşa-zisa pedeapsă divină. Etica laică, apărută odată cu filosofia modernă, a introdus, în aparenţă, o nouă perspectivă asupra problemei. Utilitarismul, de exemplu, defineşte morala în termenii binelui comun. Actul moral este actul util din punct de vedere social. Dar şi în cazul acesta, dacă nu colaborăm cu prescripţiile considerate social utile, urmează consecinţe negative. Reprezentanţii binelui comun se vor îngriji să ne readucă pe calea cea dreptă, de teamă ca nu cumva societatea să se destrame. Tot modernitatea a produs şi teoria imperativului categoric, în virtutea căreia a fi moral înseamnă a urma imperativul raţiunii practice, chiar împotriva dorinţei şi a înclinaţiilor noastre naturale, fapt care i-a diminuat în mod evident popularitatea.
Ce au însă în comun toate aceste teorii? Este cât se poate de vizibil faptul că toate interpretează viaţa morală în termenii obligaţiei, iar obligaţia nu se numără printre preferinţele omului. Tiranul pe care religia medivală îl aşeza în cer s-a mutat, împreună cu utilitarişii, în cartier, pentru ca apoi, din cauza lui Kant, să se mute din nou; de data aceasta, în lăuntrul nostru. Iată, aşadar, cum arată graficul opresiunii morale.
Ideea obligaţiei etice întâmpină însă două mari probleme. Una este de ordin teoretic, iar cealaltă este de ordin practic. Problema teoretică rezidă în credinţa că esenţa moralei constă într-un imperativ absolut care se exprimă prin intermediul unor reguli necesare şi tributare impunerii. Din nefericire pentru aceste interpretări, nicio regulă nu poate fi necesară, în sensul că nu poate exprima o obligaţie practică absolută. Dimpotrivă, aplicarea practică a oricărei reguli presupune întotdeauna actul suplimentar al unei judecăţi interpretative. Cu alte cuvinte, între regula respectivă şi situaţia căreia i se aplică trebuie întotdeaună să se interpună o fiinţă umană, un judecător. Dacă omul nu se implică pentru a judeca dacă regula respectivă se aplică sau nu şi, dacă se aplică, în cel fel se aplică, regula rămâne o abstracţiune inutilă. Dacă nu ar fi aşa, justiţia şi morala ar putea fi computerizate. Acesta este motivul pentru care orice regulă morală nu poate avea decât o valoare îndrumătoare; pentru persoana chemată să judece moral, regula nu are decât valoarea unui principiu moral.
În ciuda acestei situaţii, etica obligaţiei interpretează simţul nostru moral în termenii unor reguli obligatorii, nereuşind să-şi dea seama că regulile nu pot avea decât statutul de sfaturi sau de principii morale călăuzitoare. Ideea pe care încercăm să o transmitem aici nu este aceea că moralitatea ar fi dispensabilă. Ceea ce încercăm să arătăm sau, mai degrabă, ceea ce Plotin încearcă să ne spună, este că absolutul moral, în loc să fie o obligaţie obsolută, este mai degrabă o atracţie absolută. După cum vom vedea, în viziunea lui, sufletul uman trăieşte constant în orizontul frumuseţii propriei sale purităţi, indiferent dacă realizează sau nu lucrul acesta. Sentimentul obligaţiei morale, acel ar trebui, emerge pe fundalul unui astfel de ideal pe care l-am putea numi, într-un sens aparte, estetic. Ori de câte ori nu reuşim să întrupăm acest ideal, ne simţim vinovaţi; nu pentru că ar exista vreo poruncă obligatorie, ci pur şi simplu pentru că ne este ruşine. Vina este o specie a ruşinii, nu a confruntării cu vreo poruncă absolută. Este reacţia noastră naturală faţă de propria noastră urâţenie morală. În sensul acesta, esenţa moralei este estetică. În consecinţă, nu ar trebui să ne concepem viaţa morală în termenii ascultării de reguli, indiferent dacă acestea sunt regulile lui Dumnezeu, ale societăţii sau ale raţiunii noastre practice. Moralitatea nu ţine de obligaţie. Moralitatea ţine de admiraţie, adică de frumuseţe şi dragoste. Simţul nostru moral se naşte din admiraţia pe care o simţim în prezenţa propriei noastre purităţi lăuntrice şi a divinului care locuieşte în adâncimile oricărui suflet de om şi de unde ni se adresează prin ceea ce numim conştiinţă morală.
Cea de-a doua problemă cu care se confruntă etica obligaţiei este de natură practică. Pe scurt, ea nu reuşeşte să trezească entuziasmul moral al nimănui; nu este capabilă să creeze motivaţie morală. Încercarea de a rezolva problema cu bâta nu aduce niciun câştig proiectului moralităţii, indiferent dacă punem bâta în mâna lui Dumnezeu, în mâna poliţiei sau dacă o mânuim noi înşine. Idea de obligaţie ne repugnă, pentru că am fost creaţi liberi. Ar fi, aşadar, momentul să înţelegem că moralitatea este o consecinţă a frumuseţii, nu a violenţei. Divinul din lăuntrul şi din afara noastră ni se propune ca frumuseţe, nu ni se impune ca tiranie.
În general, Plotin defineşte frumuseţea ca perfecţiune a formei. În cazul obiectelor sensibile, frumuseţea este sinonimă cu măsura în care aceste lucruri îşi întrupează forma. În cazul realităţilor eidetice netrupeşti, adică al formelor însele, frumuseţea este sinonimă cu puritatea acestora. Sufletul este o realitate netrupească, ceea ce face ca frumuseţea lui să fie tot una cu puritatea sa. Frumuseţea sufletului pur este ceea ce numim frumuseţe morală, iar atracţia pe care o simţim faţă de frumuseţea şi puritatea noastră lăuntrică este ceea ce numim simţ moral. Dacă vrem neapărat ca moralitatea să fie un imperativ, atunci acesta este imperativul atracţiei pe care o simţim faţă de frumuseţea purităţii noastre lăuntrice şi faţă de frumuseţea purităţii divine.
Iată un pasaj din textele lui Plotin, în care filosoful descrie întâlnirea sufletelor cu propria lor puritate. „Şi ce simţiţi atunci când vedeţi frumuseţile voastre lăuntrice? Şi cum atingeţi exaltarea bachică şi cum vă treziţi; şi cum doriţi să fiţi împreună cu voi înşivă, adunându-vă împreună la o parte de trupuri? Căci astfel de lucruri trăiesc adevăraţii îndrăgostiţi. Ce este deci acela înaintea căruia trăiesc aceste lucruri? Nu este înfăţişarea, nici culoarea şi nici vreo mărime oarecare, ci sufletul, care, lipsit fiind el însuşi de culoare, fără culoare posedă bunul simţ şi strălucirea tuturor celorlalte virtuţi; şi simt astfel ori de câte ori văd fie în ei înşişi, fie contemplă în altcineva măreţia sufletului, un fel de-a fi drept, puritatea bunului simţ, curajul cu chipul său implacabil, nobleţea şi respectul care o urmează neabătut, calm şi cu detaşare, deasupra tuturor acestora strălucind intelectul cu chipul său divin.”[1]
Plotin descrie această experienţă ca fiind una marcată de o exaltare bachică, urmată de dorinţa profundă de a rămâne în compania propriei persoane. Este o frumuseţe în prezenţa căreia orice altă frumuseţe păleşte întru insignifianţă. Această frumuseţe este adevărata cauză a moralităţii. Fiinţa noastră lăuntrică este extaz şi pe măsură ce îi descoperim forma pură, ne simţim atraşi de ea. Nu este o moralitate de dragul unei societăţii care emite pretenţii întemeiate pe valori false şi nici o moralitate destinată să calmeze un Dumnezeu supărat şi nervos. Este o moralitate a fericirii, o moralitate a fericirii personale, capabilă să satisfacă grija inalterabilă pe care o avem faţă de noi înşine. Este o moralitate pentru utilitarişti, pentru că plăcerea sufletului curat este să lucreze prin mijlocirea virtuţilor civice. Este o moralitate şi pentru cel religios, întrucât aceasta este viaţa divină a celui sfânt.
Frumuseţea această însă nu este accesibilă oricui în mod spontan. De obicei, omul trăieşte într-o stare de necurăţie suficient de gravă pentru a face ca lumina lăuntrică să devină aproape invizibilă. Plotin compară situaţia noastră morală cu o faţă de om acoperită cu noroi. Celor mai mulţi dintre noi, nu ni s-a oferit niciodată prilejul să vedem un suflet curat şi, prin urmare, nu suntem conştienţi de frumuseţea lui intrinsecă. Este versiunea plotiniană a peşterii lui Platon. Ceea ce noroieşte sufletul omului este literalmente noroiul. Iubim excesiv lucrurile materiale şi poziţiile noastre sociale; şi facem lucrul acesta, în mare parte, pentru că nu suntem cu adevărat conştienţi de existenţa unor valori superioare celor materiale. Nu le-am gustat niciodată, iar dacă le acordăm credit, este doar de pe buze şi în virtutea unor convenţii culturale. Acesta este şi motivul pentru care ne identificăm cu aspectul nostru fizic şi uităm că suntem cu adevărat nişte suflete. Ne confundăm cu trupul şi trăim viaţa lui. Dar trupul acesta este un lucru fragil, şi odată identificaţi cu el, frica devine forţa motrică şi organizatorul vieţii noastre; şi vom face orice, pentru a prelungi cu încă cinci minute existenţa sau satisfacţia acestui bulgăre de tină. Aici se află esenţa întinării noastre, care este, în primul rând, o întinare de ordin mental. Tot aici se află şi una dintre marile cauze ale lipsei noastre de progres moral. Imoralitatea este consecinţa unei erori de identitate.
Aşadar, oricine înţelege cuvântul eu în sensul entităţii animate trăieşte în adâncimea peşterii lui Platon, unde zace răpus de entuziasmul său pentru iluzii. Este un loc al întunericului moral; iar astfel de oameni nu vor putea niciodată să facă vreun progres moral semnificativ, cel puţin atâta vreme cât se consideră pe ei înşişi nişte trupuri. Trăim în trup, însă nu trebuie să trăim preponderent în vederea trupului. Oricine trăieşte pentru trup a căzut în trup şi a devenit robul sclavului său. Condiţia noastră căzută ne împiedică să ne vedem adevărata natură, să înţelegem că suntem suflete şi să percepem extazul lăuntric al purităţii morale. Omul căzut este mereu ocupat cu exteriorul şi nu vede nimic interesant în lăuntrul său. El şi-a pierdut conştiinţa adevăratei sale naturi şi este în permanenţă ispitit de frumuseţea inferioară şi exterioară a lucrurilor, îndepărtându-se de sine. În cuvintele lui Plotin, suntem ispitiţi de „o frumuseţe adusă din exterior” care răneşte sufletul şi „îl amestecă cu multă răutate”[2]. Pentru persoana care trăieşte ca trup, moralitatea este o povară. Este o obligaţie orientată împotriva plăcerii. Într-un astfel de caz, moralitatea are puţin şanse de succes. Astfel de oameni nu au resursele necesare pentru a fi în mod autentic morali. Pe de altă parte, pentru cel care trăieşte ca un suflet curat, moralitatea este o plăcere. Este bucuria purităţii lăuntrice, o formă de extaz şi esenţa oricărei fericiri de durată.
După cum bine se ştie, Plotin plasează viaţa sufletului curat în intelect. Primul aspect al purificării este de ordin intelectual şi constă în recuperarea conştiinţei sinelui autentic. Îndată ce realizăm că nu participăm în mod esenţial la fragilitatea trupului nostru, frica încetează să ne mai orienteze viaţa. Lumea înconjurătoare devine un spectacol al formelor frumuseţii, iar pacea adevărată se întoarce în existenţa noastră. Aceasta nu este o condiţie situată dincolo de bine şi de rău. Este doar o condiţie situată dincolo de rău. Plotin numeşte această stare intelect, pentru că nu este guvernată de tumultul incontrolabil al patimilor, ci de tihna cugetării luminate. Acesta este locul în care ne aşează convertirea morală prin înţelepciune.
Lumea formelor pure, în care sufletul pur îşi duce existenţa, nu este un loc situat undeva în afara lumii, ci este un mod de raportare la această lume. Sufletul intelectual priveşte toate lucrurile de pe poziţiile păcii şi ale binelui său interior, ştiind că niciun eveniment mundan nu-l poate atinge cu adevărat. Nimic nu poate răni sufletul, în afară de el însuşi. Vieţuirea în lumea formelor poartă cu sine acea exaltare bachică, pe care Platon o numeşte în Banchetul „un ocean de frumuseţe”[3]. Este extazul ultim; este viaţa divină. Îngrijirea trupului rămâne, însă ea îşi pierde urgenţa, iar sensul pe care astfel de îngrijorări îl dau realităţii dispare. Noii administratori ai vieţii sunt acum interesele sufletului pur, căruia, susţine Plotin, îi place să existe în compania lui însuşi şi nu se mai ascunde de sine printre lucruri. Numai un astfel de suflet poate fi moral în mod autentic. Până şi virtuţile sunt forme ale purităţii, consideră Plotin. Stăpânirea de sine este nefrica de moarte; măreţia sufletească este dispreţuirea lucrurilor de aici; înţelepciunea este activitatea intelectuală care se întoarce dinspre lucrurile de jos şi conduce sufletul către cele de sus.
În concluzie, revenind la întrebarea iniţială referitoare la puţinătatea progresului nostru moral, putem spune că una dintre principalele sale cauze, deşi nu singura, este etica obligaţiei, care este greşită teoretic şi incapabilă practic să dea naştere motivaţiei morale. Ea prezintă moralitatea într-un mod care ne crează repulsie. O a doua cauză sunt concepţiile greşite pe care le avem despre noi înşine. Ne confundăm fiinţa reală cu aspectul ei fizic şi trăim în frică. Moralitatea este sinonimă cu fericirea, dar numai dacă ştim unde să o găsim. Moralitatea este puritatea sufletului şi este un ocean de fericire. În ciuda acestui lucru, ea crează totuşi repulsie celui acoperit cu ţărână.
Vom încheia această intervenţie, prezentând dorinţa unui mistic al secolului al XIX-lea, Thérèse de Lisieux, care a înţeles profund ideea pe care am încercat să o prezentăm în acest eseu: „Aş dori să-mi petrec veşnicia făcând bine pe Pământ.”
Dan Tomuleţ, Ph.D., Floreşti, martie, 2016
[1] Plotin, Enneade, 1.6.5.6-16.
[2] Ibid., 1.6.5.32-35.
[3] Platon, Banchetul, 210d.