NEO-PROTESTANTISMUL ROMÂNESC ÎNTRE DERUTĂ ŞI REFORMĂ

S-a vehiculat în ultima vreme printre neo-protestanţi ideea că ei înşişi nu ar mai trebui să se numească neo-protestanţi, aceasta fiind o titulatură folosită de comuniști şi, în plus, lipsită de acoperire în realitate. Neo-protestanţii ar trebui să se numească pur şi simplu protestanţi sau evanghelici. În ce ne priveşte, trebuie să mărturisim că titulaturile denominaţionale nu ne-au atras niciodată în mod special şi că preferăm să rămânem la distanţă de orgoliile sectare, indiferent dacă ele aparţin ramurilor mai vechi sau mai noi ale creştinismului. Ca orice formă de orgoliu, şi cel denominațional ţine mai degrabă de imaginea de sine decât de adevăr. Singura titulatură la care nu am renunţa este cea de creştin, această încadrare, uşor generală, oferindu-ne un grad remarcabil de libertate teologică şi de gândire, pe care ne-am învăţat să o preţuim. Cu toate acestea, nu suntem de părere că titulatura de neo-protestant – o mişcare care traversează astăzi o criză identitară (fără a fi singura în această situaţie) – ar trebui abandonată cu atâta uşurinţă, altfel decât din motive de impotență. Denumirea de neo-protestant presupune ideea introducerii unei reforme în sânul Reformei, adică descoperirea neajunsurile teologice, filosofice şi de orice altă natură existente în sânul protestantismului şi intenţia de a le corecta, folosind drept criteriul revelaţia creştină autentică, aşa cum s-a decantat ea de-a lungul istoriei urmaşilor lui Hristos. Această autenticitate trebuie căutată, aprofundată şi întrupată, iar dacă neo-protestanţii de azi se gândesc să devină simpli protestanţi, atunci probabil că nu înţeleg provocarea pe care numele lor o ascunde şi vor să renunţe la acest nume din neputinţa de a se ridica până la nivelul misiunii pe care el o presupune.

În materialul care urmează, vom căuta să prezentăm câteva aspecte legate de această misiune. Vom spune, mai întâi, câteva cuvinte despre trecut, adică, despre moştenirea neo-protestantă aşa cum a supraviețuit ea perioadei opresiunii şi controlului comunist, o moştenire care nu pare să mai mulţumească generaţia care s-a maturizat după Revoluţia din 1989. Este o moştenire care cere în prezent o formă nouă, o formă matură din punct de vedere social, teologic şi uman. Vom discuta apoi despre tendinţa de a înţelege această reformă în termenii emoţionalizării credinţei creştine neo-protestante, tendinţă pe care o considerăm neinspirată biblic şi nefertilă sub raportul maturității sociale, teologice şi umane; mai mult, ar putea fi considerată chiar un pas înapoi, deoarece aduce cu sine o scădere a nivelului intelectual şi spiritual al credinţei. În acest context, vom spune câteva cuvinte şi despre adevărata provocare cu care se confruntă neo-protestantismul de astăzi, adică, despre reforma de care are nevoie Reforma.

Ceea ce vedem în prezent – şi nu doar la noi – este o situaţie religioasă relativ confuză şi pestriță. Spun religioasă, deoarece disting între religie şi credinţă, pe linia care desparte o relaţie cu Dumnezeu în virtutea căreia preponderent el îndeplineşte dorinţele mele şi o relaţie cu Dumnezeu în virtutea căreia eu fac voia lui. Apoi, spun confuză şi pestriță deoarece denominaţia şi experienţa baptistă, axată mai mult pe studiul Scripturilor, tinde să se penticostalizeze, în timp ce biserica penticostală, axată pe trăire şi rugăciune, prezintă semnele unei dorinţe de a se baptiza. Deasupra acestei evoluții oarecum încrucișate pare să troneze victorioasă, în opinia ei, mişcarea harismatică, marcată semnificativ de opinii cu totul superioare despre sine. Întrebarea care se ridică pe fundalul acestei scheme, o întrebare cu intonații specifice pentru fiecare denominaţie, este dacă viitorul aparţine emoţiei sau intelectului, adică, teologiei şi învăţăturii sau entuziasmului şi trăirilor extatice.

Dintre toate aceste denominaţii, cea baptistă pare să ilustreze cel mai bine dilema anterioară, pentru că ea a fost şi rămâne încă, comparativ vorbind, o biserică axată pe intelectual care se confruntă cu neajunsurile intelectualismului şi caută acum o soluţie în emoţionalitatea religioasă, fără să înţeleagă cu adevărat că soluţia autentică a problemei cu care se confruntă este întoarcerea spre duhovnicie, adică, spre problematica transformării omului după chipul lui Hristos.

Rugăciunea şi dorinţa noastră este ca istoria să consemneze, în viitor, realizarea în România a acestui deziderat, pentru că acesta este scopul care trebuie să antreneze eforturile tuturor neo-protestanților şi, în final, ale tuturor creştinilor. Altfel, vom cădea cu toţii pradă lipsei de înţelepciune a celui care loveşte cu pumnul în vânt, pentru că nici cunoaşterea intelectuală, nici entuziasmul şi nici ritualurile sau tradiţiile nu înseamnă prea mult, în absenţa creşterii noastre până la înălţimea staturii lui Hristos. Trebuie, aşadar, să evităm capcana transformării credinţei în religie, adică într-un sistem de elemente destinat să satisfacă nevoile culturale, afective şi personale ale omului, mai degrabă decât cerinţele revelaţiei. Când eu, omul, sunt centrul activităţilor bisericii, nu Hristos este cel adorat acolo. Într-o astfel de situaţie, creştinismul devine religie, adică, un obiect de studiu pentru sociologi, psihologi şi antropologi. Pe scurt, neo-protestantismul de astăzi, pentru a avea dreptul să poarte în continuare acest titlul nobil, nu trebuie să-şi caute onoarea în descendenţa sa reformată, ci trebuie să treacă el însuşi printr-o reformă duhovnicească. Altfel, întreaga mişcare se va topi în apa chioară a show business-ului şi a societăţii de consum, desigur, în măsura în care aceasta din urmă va persista.

În privinţa trecutului, ca unii care am trăit şi ne-am maturizat parţial în perioada comunistă, ne amintim vremurile de intensă supraveghere din partea Securităţii, infiltrarea cvasi-totală a structurilor de conducere ale denominaţiilor neo-protestante, ca de altfel ale tuturor celorlalte culte creştine, marginalizarea socială aplicată sistematic şi prigonirea celor care, nu foarte mulţi, au avut îndrăzneala de a se împotrivi sistemului într-o formă sau alta. Din acest mediul opresiv şi de batjocorire socială planificată, atitudini care se resimt încă şi astăzi în mentalitatea oamenilor şi chiar a bisericilor aşa-zis istorice, a ieşit o comunitate puternic trunchiată uman şi spiritual, compusă din oameni simpli, dar care au păstrat totuşi în inima lor, ca pe o virtute inalienabilă, iubirea faţă de Scripturi şi faţă de rugăciune. Această dragoste, în primul rând faţă de scrierile sfinte, este sămânţa spirituală pe care ei au conservat-o de-a lungul iernii comuniste şi pe care au predat-o generaţiei următoare. Se cuvine să le mulţumim pentru darul acesta, nu să-i dispreţuim pentru că nu ne-au adus mai mult, privindu-i de la înălțimea aroganţei ignorante a unora care nu am fost prinşi sub şenila istoriei. Limitarea liturgică, atmosfera de jale, rutina programelor şi lipsa de cultură teologică a membrilor acestor biserici au compus coaja groasă în care sămânţa neo-protestantismului a rezistat vie până la noi. Înaintea acestor lucruri trebuie astăzi să ne ridicăm pălăria ca în faţa unui monument sau a unei pietre funerare. Aceasta nu înseamnă, desigur, în ciuda persistenței acestei stări spirituale embrionare, mai ales în bisericile de la state, dar nu numai, că o astfel de formă lacunară de existenţă creştină nu trebuie depăşită. Întrebarea este însă în ce direcţie trebuie ea depăşită şi ce formă se cuvine să îmbrace depășirea ei.

O primă încercare, pusă în practică de comunitățile tradiționaliste de la orașe, mai ales de către cele baptiste, este aceea de a dezvolta şi a perpetua biblismul original. Au apărut astfel biserici şi comunităţi care au pus în mod conştient şi sistematic accentul pe Biblie, studiul biblic devenind forma de manifestare prin excelenţă a existenţei lor creştine. S-a aprofundat cunoaşterea limbilor originale ale Scripturii, s-a adâncit cunoaşterea contextului istoric al evenimentelor şi al scrierilor biblice şi s-a creat o teologie puternic influențată de exegeza textuală. Fără îndoială, cunoaşterea Sfintelor Scripturi este o necesitate de prim ordin pentru fiecare creştin, dar anti-intelectualismul civilizaţiei noastre şi accentul pus pe trăire, un derivat al adicției faţă de plăcere, a cuprins inevitabil şi mentalitatea tinerei generaţii de neo-protestanţi, care nu-şi mai găseşte acum împlinirea în efortul academic pretins de cercetarea Scripturilor, mai ales pentru că o astfel de cercetare presupune o minte matură şi experimentată. Faptul acesta a crescut atractivitatea manifestărilor emoționale şi a experiențelor bazate pe entuziasm, care au fost şi mai sunt încă de multe ori confundate cu autenticitatea spirituală. Accesul facil la aceste experienţe şi impresia de libertate produsă de haosul afectiv generat de formaţiile de muzică de stil aşa-zis modern au contribuit la înclinarea balanței în această direcţie.

Deşi considerăm că tendinţa către emoţionalitate este o falsă soluţie, din motive pe care le vom vedea în continuare, trebuie să înţelegem totuşi că intelectualismul nu este doar arid din punct de vedere emoţional, ci şi sterp din punct de vedere spiritual, fiind incapabil de transformarea omului după modelul lui Hristos. Conceptul este un aspect superficial al conştiinţei, iar în momentul în care cunoaşterea unei cărţi, fie ea şi Biblia, devine scop în sine, se ratează nu doar dezvoltarea spirituală a credincioşilor, ci se trădează chiar scopul Scripturilor, care nu este cunoaşterea cărţii în sine, ci a realităţilor spirituale la care ea se referă. Mai mult decât de studierea Bibliei este astăzi nevoie de studierea omului în lumina Bibliei. Acesta nu este un joc de cuvinte facil, ci încercarea de a sublinia o schimbare fundamentală de accent, de mentalitate, de simţire şi de acţiune. Mai importantă decât cunoaşterea cărţii este cunoaşterea de mine însumi cu ajutorul cărţii, pentru că eu sunt obiectul principal al muncii creştine, nu cartea. Oricât de doctă şi bine informată ar fi interpretarea Scripturii, ea e puţin lucru, dacă eu nu sunt la fel de doct şi de informat şi în ce priveşte ştiinţa transformării de sine după chipul lui Hristos, un scop care nu poate fi lăsat în seama eforturilor unei voinţe neluminate de înţelepciunea duhovnicească. Aşadar, dacă multe biserici neo-protestante cultivă astăzi varianta entuziasmului religios, ele procedează astfel pentru a se distanţa de insuficienţa spirituală a variantei bibliofile. Cu toate acestea, confundarea experienţei emoţionale cu autenticitatea spirituală este, după cum spuneam, un pas înapoi în raport cu religia cărţii, nu un pas înainte în direcţia duhovniciei.

Acolo unde a prins, entuziasmul a prins repede, un semn al solului puţin adânc. El a restructurat atât programele, cât şi mentalitatea religioasă a credincioşilor, pentru că despre teologie nu se mai poate vorbi în cadrul unei mişcări esenţialmente potrivnice intelectului. Amvonul tradiţional a dispărut odată cu muzica corală, ambele fiind înlocuite de platforma special destinată formaţiilor de muzică gospel, cu tendinţe spre rock sau pop. Transformarea bisericii în sală de spectacol a fost întregită apoi de înlocuirea orelor de rugăciune şi studiu biblic cu un fel de concert religios, a cărui funcţie esenţială este manufacturarea entuziasmului. Acestei activităţi i s-a dat numele de închinare, deşi nu poate fi decât, în cel mai bun caz, o activitate de adoraţie, închinarea fiind un mod de viaţă, nu o manifestare de ordin muzical. Toate acestea s-au întâmplat sub directa influenţă a protestantismului american, cu precădere a harismaticilor, care s-au crezut posesorii unor bucurii religioase mult superioare lacrimilor pocăinţei românești. În această formă şi sub această oblăduire, mişcarea neo-protestantă autohtonă a virat brusc spre chitarism şi isusologie.

Ne-am ferit întotdeauna să folosim termenul de erezie, pentru că, fiind de profesie filosof, am înţeles dintotdeauna nevoia unei anumite elasticităţi a concepţiilor. Noţiunile de dogmă şi dogmatism repugnă oricărui gânditor, dacă prin aceste idei se înţelege creditarea absolută a unor formule discursive, dat fiind faptul că niciun cuvânt omenesc nu conţine realitatea la care se referă. Cu strângere de inimă, ne vedem totuşi obligaţi, în situaţia de faţă, să facem apel la termenul de erezie pentru a descrie turnura chitaristă a neo-protestantismului românesc, erezie pe care nu o vom defini în termenii vreunei abateri de la doctrine presupus imuabile, ci în termenii unei abateri de la spiritualitatea creştină autentică, adică de la Hristos. Eroarea acestei orientări nu ţine, aşadar, doar de domeniul unor analize teologice sau exegetice, cât mai degrabă de sfera deosebirii duhurilor. Chitarismul este o eroare duhovnicească şi abia prin derivaţie şi o eroare teologică, pentru că pune în locul idealului Hristosului răstignit superficiul emoţionalist al unei isusologii precare.

Motivul principal al transformării bisericii, se spune, este plictisul, care, fără îndoială, nu a fost şi nu va fi niciodată o virtute. Tinerii se plictisesc la biserică, atunci când acolo se vorbeşte despre păcat, pocăinţă şi neprihănire, dar nu se plictisesc la concertele rock, unde atmosfera de festival, senzualitatea, duhul revoltei, aroganţa şi pofta cathartică de a urla se pot manifesta în voie. Desigur, în biserică nu se practică astfel de lucruri, dar sursa de inspiraţie este inconfundabilă; şi cu cât mai aproape de această sursă, cu atât mai liberi de prejudecăți. Confruntaţi cu această situaţie şi văzând experienţa harismatică americană, concluzia la care au ajuns unii dintre pastorii bisericilor noastre a fost aceea că rock-ul sau derivatele lui mai liniştite trebuie botezate şi aduse în biserică, sub numele de închinare. Trebuia împrumutat, nu integral, ci doar atât cât să anime puţin spiritul amorţit al credincioşilor şi, de ce nu, să le sporească numărul şi, implicit, donațiile.

Sloganul sub care s-a operat această inovație a fost libertatea. Libertatea să facem ce? Libertatea de a-i ajuta mai mult pe săraci? Libertatea de a nu ne mai afla sub puterea păcatului? Nicidecum. Pentru cei de pe scenă, este libertatea facilă de a te da în spectacol şi de a deveni vedete, libertatea de a te imagina că eşti ceea ce nu eşti, asemenea celebrităților de pe alte scene. Pentru cei din sală, e libertatea de a intra în rând cu lumea, o libertate menită să reducă tensiunea greu suportabilă a faptului de a fi diferit, de a aparţine împărăţiei lui Dumnezeu, nu altor împărății. Toată această problematică, vă rugăm să observați, nu-l are în vedere pe Dumnezeu, ci se referă la gradul de satisfacţie al experienţei noastre religioase, pentru că în centrul acestei schimbări suntem noi, nu el. Chitarismul se pretinde reprezentantul libertăţii creştine, însă viaţa pe care o propune e lipsită de ştiinţa metanoică a neprihănirii şi de libertatea fiilor lui Dumnezeu, care este o eliberare de sub puterea păcatului. Chitarismul confundată sistematic libertatea cu gesticulația isterică din timpul programelor religioase. Libertatea chitaristă nu este decât libertatea de a țopăii. Nu este de mirare că, la un astfel de nivel al înţelepciunii, marea găselniță teologică a chitarismului e isusologia, adică panaceizarea lui Isus. Neînţelegând spiritualitatea crucii, isusologia cultivă un Dumnezeu incapabil să mai inspire teama de Domnul, adevărata evlavie fiind confundată cu raporturile amicale dintre închinător şi imaginarul său amic ceresc personal.

Catalizatorul transformări a fost, după cum am menţionat deja, experienţa religioasă americană, patria rock-ului. Pentru că învăţătura duhovnicească a evlaviei şi a transformării omului după chipul lui Hristos nu a pătruns suficient de adânc în inima acestui popor animat de pofta îmbogățirii rapide şi pentru că lozincile şi limbajul de lemn al dogmatismului protestant nu satisfăcea sufletele, s-a făcut apel la magia aşa-ziselor treziri spirituale, un fel de manii emoţionale care străbăteau preeriile Lumii Noi cu regularitatea incendiilor. Entuziasmul aduna gloatele de superficiali şi necăjiți, pentru a le împrăștia apoi cu aceeaşi eficienţă, după stingerea focului de paie, nelăsând în urma lui decât amintirea de scrum a fostei vâlvătăi. În felul acesta s-a ajuns să se confunde duhovnicia cu emoţia şi întoarcerea la Dumnezeu cu catharsisul afectiv.

Fără îndoială, pentru că focul trezirii nu se aprindea doar cu ajutorul muzicii, ci presupunea şi contribuţia retoricilor înfocate, a fost necesară şi o învăţătură pe măsură, adică de o trunchiere simplistă şi infantilă a evangheliei, suficient de imprecisă pentru a se preta oricărei glorioşenii retorice emise după măsura şi pe gustul celor destinaţi să cadă pradă entuziasmului mult dorit. Predica s-a transformat în mesaj motivațional şi în reclamă religioasă, iar Cuvântul lui Dumnezeu a devenit instrument de consiliere psihologică sau rețetă a succesului personal, după preferință. În acest context şi în vederea unor astfel de scopuri, persoana lui Hristos a devenit un placebo al tuturor bolilor modernităţii. Orice problemă, începând cu cele medicale şi sfârşind cu cele morale, sociale sau financiare, se rezolvă într-un singur fel, prin primirea lui Isus ca Domn şi Mântuitor, o formulă extraordinară în sine, dar care a ajuns să denumească simpla excitarea a afectivităţii religioase. Panaceizarea lui Isus, asupra persoanei căruia sunt adesea îndreptate emoţionalisme vecine cu infatuările din liceu, este ceea ce numim aici isusologie. Isus a devenit lampa lui Aladin, un instrument util imaginaţiei mulțimilor de creduli lipsiţi de realitatea credinţei şi de nervul necesar aflării adevărului privitor la el şi la ei înşişi. S-a scăpat astfel din vedere faptul că importanţa lui Hristos pentru om stă în faptul că a murit şi a înviat, deschizându-i astfel calea spre Dumnezeu şi coborându-l pe Dumnezeu în noi şi între noi. Importanţa lui nu constă în ideea că i-ar fi oferit omului motive să dea frâu liber imaginaţiei sale afectate de entuziasm. Iată lucrurile pe care biserica neo-protestantă românească le-a învăţat de la americani, existând acolo o întreagă categorie de misionari care se consideră învăţătorii oricui, prin simplul fapt că urcă în avion şi traversează oceanul.

Scriptura ne îndreptă însă atenţia spre duhovnicie şi probabil că ar trebui să fim atenţi la lucrul acesta. Ea ne învaţă că Dumnezeu a iubit lumea într-un singur fel: prin faptul că a dat pe Fiul Său la moarte pentru ea. În centrul bisericii, al mentalităţii şi spiritualităţii ei, al practicilor sale liturgice şi al învăţăturii ei trebuie să se găsească răstignirea şi învierea lui Hristos, nu succesul meu în viaţă şi cu atât mai puţin formaţiile de muzică rock copiate după modelul spectacolelor de pe Broadway sau după concertele hipioților, chiar dacă acestea au fost temperate de duioşeniile unei muzici psihedelice de inspiraţie new age. Prezenţa Duhului Sfânt nu se măsoară emoţional, ci sapienţial; ea nu se controlează din potenţiometre, ci se primeşte cu evlavie, umilinţă, cugetare şi rugăciune, atunci când înţelegem sensul duhovnicesc al acestor cuvinte. Trebuie, aşadar, să alegem astăzi între a fi ucenicii lui Hristos sau nişte relevanţi la modă. E timpul să ne dăm seama că muzica religioasă nu este orice cântecel în care se repetă mantric două sau trei formule laudative la adresa lui Isus, ci este arta care ne ridică în prezenţa lui Dumnezeu, prin profunzimea ei spirituală şi teologică. Cu greu se poate înţelege pasiunea pentru subțirimea duhovnicească şi artistică a noilor melodii traduse, atât timp cât în cultura creştină română există poeți şi compozitori remarcabili de la care putem învăţa lucruri şi realităţi despre care pretinşii noştrii învăţătorii nici măcar nu au auzit. Din păcate – sau poate din fericire – în noblețea ei duhovnicească, muzica creştină nu-şi mai permite să viziteze grădinițele spirituale pe care le întâlnim astăzi la tot pasul. Vai de comunitatea condusă de copii!

În privinţa laudei, trebuie să ştim că Dumnezeu nu ni s-a revelat sub forma unui maniac al lingușirii, pe care nu putem conta decât dacă-i livrăm cantitatea corespunzătoare de periaj. Slava lui îi aparţine, indiferent de cântecele noastre, iar dacă vrem să facem ceva în sensul acesta, atunci trebuie să-i mulţumim cu seriozitate şi maturitate pentru darurile sale şi să trăim în conformitate cu ele, nu să ne supunem obişnuinţei de a emite slăviri gratuite. Oare care sunt lucrurile care i-ar putea lipsi lui şi pe care i le-am putea da noi? Să fie oare adevărat că închinarea înaintea lui Dumnezeu constă în căciulirea noastră muzicală duminicală? Nu cumva stă ea în păşirea noastră zilnică pe urmele lui Hristos, în purtarea crucii? Când domnitorii țărilor române de pe vremuri, ca să nu-i menţionăm pe cei de azi, închinau ţara la turci, ei nu organizau concerte în onoarea Înaltei Porţi, ci puneau turcilor ţara la dispoziţie spre jaf şi hăcuire. A te închina lui Dumnezeu, în limba română cel puţin, înseamnă a fi în-chin de dragul lui, adică la muncă, pe cruce. Închinarea nu stă în ceea ce zicem, ci în ceea ce suntem şi facem. Inversarea acestei ordini este una dintre erorile spirituale majore ale ereziei chitariste. Pentru firea pământească însă, este mai comod să se ploconească duminical, decât să se răstignească zilnic.

Unul dintre efectele pe care erezia chitaristă le are asupra bisericii este marginalizarea intelectualilor ei, care nu-şi mai văd locul în ea şi care nu mai sunt înţeleşi de către ea. Accentul pe emoţionalitate are consecinţe devastatoare asupra intelectului. În ciuda aparenţelor, trebuie să înţelegem totuşi că nimeni nu a prosperat vreodată prin ignoranţă, cu excepţia celor care au profitat financiar, politic şi social de pe urma ei. Turnura chitaristă a neo-protestantismului i-a împins pe mulţi dintre cei care gândesc în direcţia ortodoxiei, mai exact, către spiritualitatea patristică. Oare ce strateg cu mintea întreagă ar fi de acord ca trupele sale de elită să lupte în altă parte sau chiar pentru partea adversă? Când spun partea adversă, nu mă refer, desigur, la spiritualitatea patristică, faţă de care am un respect profund, dat fiind faptul că din ea se pot cerne adâncimi pe care nu le veţi întâlni niciodată în chitarism şi nici în limbajul de lemn al protestantismului doctrinar. Folosind această sintagmă, mă refer la ortodoxia încărcată de superstiţii întreținute teologic, pe care mulţi dintre protestanţii care se întorc spre patristică o confundă cu patristica. Fără îndoială, adevărul trebuie acceptat, indiferent de locul unde s-ar afla el, însă lucrul acesta cere multă chibzuință.

Creştinismul autentic nu se confundă nici cu siropul emoţional al chitarismului şi nici cu paiele nedigerabile ale doctrinarismului sterp. Dacă zbenguiala chitaristă e o soluţie infantilă pentru infantili, osificarea rutinei adormitoare nu este nici ea calea înainte. Biserica neo-protestantă actuală nu are nevoie nici de o teologie exegetică până la sufocare, produsă de mintea unor ingineri care nu pot depăşi schemele desenabile pe o foaie de hârtie, şi nici de edulcoraţiile psihologiste ale unor animatori religioși înnecaţi în lacrimile unei fericiri de grădiniță. Ea are nevoie de intelectul luminat de Duhul Sfânt al unor înţelepţi aleşi de Dumnezeu după criteriul bunei lui plăceri. Nu trebuie să credem că erezia chitaristă poate fi corectată cu mijloacele amorţitoare de suflete ale conceptualismului şi programelor de rutină. Aceste două tendinţe – intelectualismul şi emoţionalismul – fie vor induce mai departe în eroare, fie vor cădea sub sabia uceniciei autentice. Nu putem construi un mod de viaţă respectabil şi nu putem oferi o formulă creştină societăţii în care trăim, argumentând totul cu citate din Scriptură sau bazându-ne pe o mână de cântece.

Creştinismul real este metanoic. Duhul Sfânt nu este o excitare a emoţiilor, ci o iluminare a cugetului, care transformă viaţa omului după chipul lui Dumnezeu. Din perspectiva acestui scop – singurul care contează – teatrul şi agitaţia chitaristă nu sunt decât o alunecare în decor. Neo-protestantismul românesc actual trebuie să întâlnească duhovnicia, nu romantismele iluziei. Din nefericire însă, tindem astăzi către o biserică fără teologie şi chiar fără Dumnezeu. În centrul ei s-a aşezat acum omul cu pofta lui de consum emoţional. Faptul acesta este evident în închinarea inconsistentă, în trecerea de la Dumnezeu la sine, în predicarea psihologizantă, în accentul pus pe managerial şi financiar, în incapacitatea de a gândi incisiv problemele culturii şi ale societăţii şi în plăcerea de a ne scălda în iraţionalitate. Fără îndoială, poate exista religie fără Dumnezeu, dar nu poate exista creştinism fără Hristos.

Creştinismul autentic nu se închină unui zeu imaginat de om, ci misterului divin, iar devoţiunea lui nu este religioasă, ci duhovnicească. Un astfel de creştin nu se roagă lui Dumnezeu, ci se roagă în Dumnezeu. El nu se închină înaintea lui Dumnezeu, ci se cufundă în prezenţa lui. Religia spectacolului muzical impune însă o raportare la divin prin mijloacele sufleteşti specifice receptării oricărui spectacol. În situaţia respectivă, omul nu e pătruns de lumina cerească, ci e dus de valul emoţional generat de virtuozitatea muzicală. Intervenţia divină care-l convinge pe om de păcat şi îi schimbă viaţa e înlocuită de superficiul viclean al unor emoţii tranzitorii. Fără să-şi dea seama, credinciosul este schimbat din închinător al lui Dumnezeu în consumator de emoţii religioase, aceasta fiind religia societăţii de consum. În fiecare duminică, consumatorului i se oferă alte şi alte emoţii, pe care el le gustă, aşteptând ca ele să-l desăvârșească spiritual. Trăim astăzi în epoca shopping-ului religios, în care experienţa creştină reală este înlocuită cu perfuzii emoţionale, administrate cu seringa interpretărilor muzicale. Comentariul lui Marx, cum că religia este opiu pentru popor, este astăzi greu de contrazis, pentru că fără implicarea înţelepciunii duhovniceşti, religia este o simplă fundătură a culturii şi a psihologiei umane. Din nefericire, într-o cultură incapabilă de o spiritualitate autentică, adicţia faţă de drogul emoţiei este greu de evitat, deoarece pentru nările neexersate ale consumatorului de emoţii livrate din exterior diferenţa dintre religie şi duhovnicie e nesesizabilă. Pe măsură ce calitatea educației scade, nu ne putem aşteptat decât la creştere numerică a adepților chitarismului şi isusologiei. Este modul în care lipsa de cultură a societăţii contemporane se răsfrânge în viaţa bisericii.

În sfârşit, dată fiind lipsa lui de profunzime, chitarismul simte nevoia să se promoveze. Asemenea oricărui produs de pe piaţa societăţii de consum, el nu atrage, dacă nu este oferit cu mânușile de pluș ale reclamei. Consumerismul se caracterizează prin faptul că nu cererea determină oferta, ci mai degrabă oferta determină cererea. Obişnuiţi să fim curtați din toate părţile de diverși agenți comerciali, care ne vor banii în schimbul lucrurilor pe care le produc, indiferent dacă avem sau nu nevoie de ele, ne-am învăţat să tratăm şi credinţa în acelaşi fel. Credinciosul este acum un client căruia i se pun la dispoziţie produse religioase, nu atât pentru că el simte nevoia lor, cât mai ales pentru că e fermecat de felul în care-i sunt prezentate. În virtutea educației sale de consumator, el este predispus la o abordare de genul acesta; dar în locul pâinii care se coboară din cer i se livrează astăzi prăjiturele coapte de psihologi prin diverse brutării pământeşti, multe dintre amvoanele noastre devenind puncte de desfacere pentru aceste dulcețuri religioase. Marea problemă cu care închinătorul actual se confruntă este dacă-i place sau nu-i place lui, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu intră în schema unui astfel de om, decât pe post de comediant.

Duhovnicia nu are însă nimic de-a face cu divertismentul şi nu este o activitate de grup. Ea constă din transformarea noastră, a fiecăruia în parte, după chipul lui Hristos şi are drept finalitate purtarea zilnică a crucii, chiar atunci când nimeni altcineva nu mai face lucrul acesta în jurul nostru. Dacă nu există sfinţi, nu poate exista o adunare a sfinţilor; şi dacă nu există creştini în viaţa particulară, cum ar putea să existe o biserică a creştinilor? Un număr de zerouri, oricât de multe ar fi ele, nu produc niciodată o sumă pozitivă, iar căldura lor, pentru că nu vine din lăuntru, e o simplă consecinţă a frecării. Un om care nu ştie cum să-şi trăiască viaţa creştină de unul singur, nu ştie nici cum să existe creștinește împreună cu fratele său.

Ne întrebăm astăzi încotro trebuie să se îndrepte mişcarea neo-protestantă? Ei bine, ea are de ales între sala de spectacol şi cămăruța cu uşa încuiată, între Hristos şi mamona, între a părea mare, fiind mică, şi a părea mică, fiind mare.

În ce ne priveşte, în calitate de membrii ai generaţiei mai în vârstă, considerăm că avem, înaintea lui Dumnezeu, datoria de a adresa acest avertisment generaţiilor mai tinere, urmând principiul conform căruia, în general, părinţii au datoria să lase copiilor lor drept moştenire înţelepciunea până la care le-a fost dat să ajungă.