METANOIA: IDEALURI UITATE
Pentru cititorii Scripturii e bine-cunoscut faptul că marele apostol Pavel a atras ucenicilor săi atenţia asupra nevoii transformării gândirii, nu doar a transformării inimii şi a simţirii. El a făcut lucrul acesta atunci când le-a poruncit: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”[1] Întoarcerea simţirii către Dumnezeu este, într-adevăr, pasul iniţial, fără de care înaintarea sufletului spre Divinitate nu este posibilă. Pe lângă pasul acesta, există însă şi pasul iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul, iar transformarea minţii sau metanoia este prima formă de manifestare a acestei noi şi mai adânci forme a iubirii de Dumnezeu.
Discuţia biblică referitoare la transformarea minţii trebuie să înceapă cu înţelegerea textului din Epistola către Romani care zice: “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?”[2]
Din nefericire pentru mulţi dintre noi, acesta este un text în spatele căruia lenevia şi comoditatea spirituală ne îndeamnă adesea să ne ascundem, cu ajutorul său înşelându-se mulţi dintre cei cu inima împărţită, care iubesc lucrurile din lume mai mult decât pe Dumnezeu. După părerea adesea tacită a unor astfel de oameni, fiinţa umană este rea, în esenţa ei, şi nu are nicio şansă să ajungă vreodată neprihănită. Aşadar, se întreabă ei, la ce ne-ar putea sluji o astfel de străduinţă? Încercările noastre par sortite eșecului, de la bun început şi în principiu, iar dacă există vreo posibilitate de a ieşi din păcat, lucrul acesta nu-l poate face decât Dumnezeu însuşi şi nu-l poate face decât printr-o minune care să-i aparţină lui în exclusivitate, cu totul obiectivă şi la care noi nu putem contribui cu nimic. Aşadar, continuă această învăţătură, noi oamenii nu putem şi trebuie să facem nimic; el a făcut totul sau va face totul, în viitor. Nouă înşine nu ne rămâne, între timp, decât să aşteptăm, adică, să dormim în continuare adânciţi în preocupările noastre lumeşti, cerându-ne iertare în fiecare duminică, pentru că, după cum am văzut, pe lângă faptul că nu putem face nimic, nici nu trebuie să facem nimic.
Dacă se întâmplă totuși ca somnul acesta să ne fie superficial, iar conştiinţa să ne mai piște din când în când, ne aducem unii altora aminte de iertarea lui Hristos. El iartă fără întrerupere. Misiunea lui este să curețe după noi mereu, fiind el însuşi, după toate aparenţele, incapabil să ne scoată din situaţia problematică în care ne găsim. Dacă nu reuşim să ne adormim la loc cu astfel de mângăieri, invocăm imediat formula celebrului Pavel: Dumnezeu ne socotește neprihăniţi. Noi nu suntem neprihăniţi, dar aşa ne socotește el; pentru că – nu-i aşa? – soluţia lui Dumnezeu la problema păcatului omenesc este înşelarea de sine. Atunci când nu-i place ceea ce vede, îşi schimbă ochelarii. În paranteză fie spus, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, ne putem întreba de ce nu a recurs el la soluţia oftalmologului de la bun început, evitând astfel sângeroasa trimiterea pe cruce a Fiului său. Dar de ce am pune întrebări care ne-ar putea trezi din adormirea noastră? Aşadar, ni se spune în continuare, nu doar că Dumnezeu ne vede aşa cum nu suntem, dar chiar neprihănirea lui Hristos însuşi a fost trecută în contul nostru. O avem. Este adevărat că nu o putem arăta nimănui, nici măcar cugetului nostru, care, nereuşind să se înșele singur după modelul suprem şi în conformitate cu dorinţa noastră, continuă cu obrăznicie să ne mustre. Dar aceasta nu înseamnă că nu avem neprihănirea Mântuitorului, pentru că, urmând din nou principiul fraudei divine, Dumnezeu s-a specializat în dăruirea de cutii goale şi în expedierea de daruri pe care nu le poate vedea nimeni. S-ar prea putea ca mai înspăimântător decât această soteriologie a pachetului gol să fie faptul că nu ne speriem de ea.
Din fericire pentru iubitorul de Dumnezeu, ceea ce Pavel descrie în pasajul pe care l-am citat nu este condiţia permanentă a sufletului creştin, ci doar condiţia lui iniţială. Mai mult, ceea ce apostolul afirmă este că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească. Ea este cea care păcătuieşte în el, şi în mine, fără ca el sau eu să o putem opri. Vestea bună este însă că eu nu sunt firea mea pământească, decât dacă-mi place să fiu sau dacă nu ştiu cum să ies din ea. Din fericire pentru noi toţi însă, în Hristos ni se oferă posibilitatea de a o părăsi. Aşadar, există în mine ceva ce nu sunt eu, ceva care nu poate fi recondiţionat, dar acesta ceva este un lucru de care mă pot despărţi, prin harul lui Dumnezeu. Fără îndoială, dacă rămân în firea mea pământească, nu voi birui niciodată, pentru că, ne spune Scriptura, „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească”.[3] El a închis păcatul acolo. Firea pământească sau mentalităţile cărnii constituie temnița în care Dumnezeu a arestat păcatul; este pavilionul în care a pus păcatul în carantină, după care a condamnat această fire pământească, nu la recondiţionare, la moarte pe cruce.
Vestea bună a evangheliei stă în faptul că, pe lângă firea pământească pe care nu o pot reeduca ci doar abandona, există în mine încă ceva, un al doilea loc, iar acest loc se numeşte duhul. Aceasta este locuinţa în care trebuie să mă mut definitiv şi irevocabil, abandonând tovărășia mea penitenciară cu păcatul închis în firea pământească. Şi cum ne mutăm dintr-un loc într-altul? Prin lucrurile la care cugetăm şi prin îndemnurile de care ascultăm.[4] Trebuie să ştim că suntem ceea ce gândim; gândim ceea ce căutăm; căutăm ceea ce iubim; şi iubim frumuseţea pe care o vedem. Dacă iubeşti lucrurile din lume, înseamnă că eşti fascinat de frumuseţea lor şi că nu ai înţeles deocamdată inconsistența lor spirituală şi ontologică, iar ochii sufletului tău nu au văzut încă, aşa cum trebuie, frumuseţea uluitoare a lui Dumnezeu. Când vei vedea frumuseţea lui Dumnezeu, frumusețile lumii vor păli întru insignifianţă. Caută, aşadar, această frumuseţe divină în Scriptură, în rugăciune şi în vieţile sfinţilor care au trăit în trecut, pentru că dacă o vei vedea acolo, ea îţi va oferi posibilitatea să ţi-o asumi. Această frumuseţe este comoara transformatoare a minţii şi a inimii tale, dar şi secretul metanoiei.
Din perspectiva transformării minţii, se poate vorbi despre trei categorii umane. Există, mai întâi, omul trupesc inconştient, mort în păcat, care nu constată vreo discrepanță între voinţa minţii lui şi legea păcătoasă a trupului său, din cauză că cea dintâi o urmează cu fidelitate pe aceasta din urmă. Există apoi omul trupesc conştient de robia sa faţă de legea cărnii. Omul acesta este o fiinţă dezbinată între omul dinăuntru sau mintea, care primeşte cu bucurie legea morală a lui Dumnezeu, după cum afirmă Pavel, şi omul din afară, adică, poftele trupeşti şi sociale, dominate de o lege contrară legii morale divine. În sfârşit, există şi omul duhovnicesc, care cunoaşte şi el discrepanța dintre omul lăuntric şi omul exterior, însă cel dintâi este cel care-i comandă mersul vieţii, nu acesta din urmă.
Pasajul citat la începutul acestui eseu descrie starea omului firesc conştient de robia lui şi ne învaţă că nu trecem de la această stare la cea de-a treia stare doar prin puterea voinţei noastre omeneşti, pentru că voinţa de a face un lucru nu înseamnă neapărat şi puterea de a-l face. Este important să voim, dar nu este şi suficient. De la prima etapa, cea a morţii spirituale, la etapa a doua se trece atunci când omul aude Cuvântul şi-l înţelege cu inima, adică, atunci când omul începe să-l iubească pe Dumnezeu cu inima. În schimb, trecerea de la starea de om trupesc conştient de robia lui la starea de om duhovnicesc eliberat de păcat se face prin dobândirea puterii de a trece de la etapa iubirii de Dumnezeu cu inima la etapa iubirii de Dumnezeu cu tot cugetul. La nivelul iubirii de Dumnezeu cu inima, mintea primeşte deja legea lui Dumnezeu, dar o înţelege într-o manieră superficială, ca pe un element al gândirii discursive, ca pe o doctrină şi ca pe o provocare etică. Această superficialitate a gândirii discursive trebuie însă înlocuită cu profunzimea transformării ei.
Cum se face lucrul acesta? Care este metoda? Într-un singur cuvânt şi fără menajamente, metoda este moartea. Lucrul acesta este prezentat de apostolul Pavel, atunci când zice: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”[5] Ce înseamnă să ne aducem trupurile ca o jertfă vie? Orice jertfă este moartă, cum s-ar putea ca jertfa trupului nostru să fie vie? Ceea ce moare, în cazul acesta, este trupul nostru, însă el nu moare fizic, ci duhovniceşte. Moartea trupului este un act duhovnicesc al sufletului. Trupul rămâne viu, dar trăieşte sub incidenţa nerecunoașterii sale ca valoare ultimă. Din domn, trupul devine serv, o simplă unealtă. Identitatea noastră se deplasează din zona trupească în zona duhovnicească. În urma sacrificării trupului, realizăm nepotrivirea cu chipul veacului, adică, intrăm într-o stare de dizarmonie valorică cu ceilalţi, care stabilesc, prin numărul lor, mersul lumii. Din acest punct de vedere, sistemul nostru de valori devine nelumesc, dat fiind faptul că valorile lumii sunt trupeşti, în timp ce valorile creştine sunt duhovniceşti.
Este important, în acest context, să înţelegem că una dintre valorile oricărui sistem de valori este recunoaşterea socială. Ne raliem valorilor lumii, nu doar pentru că ne plac, ci şi pentru că ne aduc recunoaşterea celorlalţi. Pentru că suntem fiinţe sociale, căutăm slava, adică, onoarea şi preţuirea care vin de la oameni, nu slava şi preţuirea care vin de la Dumnezeu, iar această stare este opusă stării de credinţă, după cum aflăm din cuvintele Mântuitorului, care îi întreabă pe iudei: „Cum puteţi crede voi care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?”[6]
Pentru a pătrunde în sfera vieţii creştine autentice, este nevoie de o transformare radicală a vieţii omeneşti, dinspre interesele lumeşti către interesele duhovniceşti. Isus s-a referit la lucrul acesta în discuţia sa cu Nicodim, folosind expresia „naştere de sus”.[7] Este un început complet nou, la fel de radical pe cât a fost şi naşterea noastră fizică. Nu este vorba despre o îmbunătăţire a caracterului sau despre o ameliorare a comportamentului; este vorba despre moarte şi înviere. Isus l-a confruntat pe Nicodim cu această realitate, atunci când i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”[8] Nicodim a rămas şocat, pentru că a înţeles profunzimea transformării la care se referea Isus, dar nu a înţeles şi natura acestei transformări. Astfel, bătrânul învăţător al lui Israel l-a întrebat, aşa cum am vrea să-l întrebăm şi noi: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”[9] Isus l-a corectat imediat, în ce priveşte natura naşterii de sus. Nu era vorba despre o renaștere trupească, ci despre o naştere duhovnicească. Acesta este sensul cuvintelor: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.”[10] Nicodim nu se mulţumeşte însă doar cu atât. El înţelege acum că nu este vorba despre o renaștere fizică, însă aceasta nu înseamnă că ştie cum se realizează naşterea de sus. Din această cauză, el întreabă încă o dată „cum?” La această a doua întrebare a lui Nicodim, Mântuitorul a răspuns: aşa „cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.”[11] Cu alte cuvinte, naşterea de sus se face după modelul înălţării Fiului Omului.
Acesta este secretul transformării duhovniceşti a fiinţei umane. Este o schimbare a minţii, adică, a modului în care ne gândim pe noi înşine şi a modului în care gândim lumea în mijlocul căreia considerăm că ne aflăm. Ce înseamnă înălţarea Fiului Omului? În sensul acesta, Scriptura vorbeşte despre trei înălţări. Hristos a fost înălţat pe cruce; el a fost ridicat din mormânt; şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Pe cruce, el şi-a adus trupul ca jertfă, aşa cum apostolul Pavel ne îndeamnă să procedăm şi noi. A fost înviat din mormânt la o viaţă nouă, aşa cum înviem şi noi, dacă murim împreună cu el, după cum subliniază acelaşi apostol când zice: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”[12] În sfârşit, Mântuitorul s-a înălţat şi de pe Muntele Măslinilor la dreapta Tatălui, tot aşa cum mărturiseşte şi apostolul Ioan cu privire la noi, atunci când zice: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”[13] Există şi pentru noi o înălţare ca cea de pe Muntele Măslinilor şi ea ascultă tot de legea transformării, formulată de apostolul Pavel care zice: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”[14] Iată, aşadar, metoda şi etapele naşterii de sus. Această întreită înălţare este portretul Biblic al metanoiei.
Una dintre marile greșeli ale teologiei protestante este interpretarea strict ispăşitoare a morţii lui Hristos, pierzându-se din vedere valoarea călăuzitoare a sacrificiul său. Isus nu este doar Mielul lui Dumnezeu care a murit în locul nostru şi care ridică păcatul lumii, ci este şi calea, adevărul şi viaţa. El a murit pentru păcatele noastre şi astfel a deschis pentru noi calea către Dumnezeu, dar el nu a umblat pe cale în locul nostru, ci doar a deschis-o pentru noi. În calitate de înainte-mergător al nostru, el şi-a sacrificat trupul, pentru a fi înviat în Duh, după cum ne învaţă apostolul Petru[15]. El a luat asupra lui păcatele noastre şi a primit pedeapsa pentru ele, iar prin faptul acesta ne-a deschis drumul către Dumnezeu, un drum care este el însuşi. Valoarea ispăşitoare a morţii lui Hristos constă în spălarea păcatelor noastre. Valoare călăuzitoare a sacrificiului său stă în faptul că ne oferă eliberarea de sub puterea păcatului, dacă îl urmăm pe aceeaşi cale a crucii pe care a mers şi el. Viaţa creştină nu înseamnă doar iertare, ci iertare şi sfinţire; şi amândouă acestea ne sunt oferite prin cruce, fără ca ele să se identifice.
Prin urmare, omul firesc conştient de robia lui cunoaşte lupta dintre omul exterior, trupesc, şi omul interior, dar nu are puterea să se elibereze de sub puterea omul exterior. Neputinţa lui vine din faptul că se identifică cu acest om exterior, care-l strivește sub greutatea mentalităţilor lui. Sufletul care se confundă cu trupul pe care crede că-l controlează este controlat de trupul acesta şi va rămâne pentru totdeauna firesc. Nu trebuie să ne gândim pe noi înşine ca pe nişte trupuri, ci ca pe nişte suflete care controlează trupuri şi care au acces la lumea fizică prin intermediul acestora. Adevăratul om este sufletul şi duhul, iar ansamblul acesta are nevoile, aspirațiile şi interesele sale specifice, care nu au nimic de-a face cu existenţa trupească. Este adevărat că suntem întrupați, dar aceasta nu înseamnă că suntem trupuri. Viaţa noastră omenească trebuie organizată în termenii intereselor sufleteşti şi duhovniceşti, nu în termenii intereselor trupeşti. Trebuie să ne gândim viaţa ca suflete, nu ca trupuri. Existăm în lumea trupească, dar în folosul sufletelor noastre. Această transformare a gândirii are loc în momentul în care realizăm că lumea în care trăieşte trupul şi prin trup trăieşte şi sufletul se aseamănă cu un pântec din care trebuie să ieșim, în final, născându-ne. Conform învăţăturii Scripturii, ieșim din această lume mai întâi cu duhul şi cu sufletul nostru, iar în final, vom ieşi şi trupeşte.
Aş vrea acum să vă propun acum un experiment mental simplu. Acest experiment nu are valoare doctrinară, ci este o simplă încercare ilustrativă. Pentru a înţelege mai bine în ce constă metanoia şi ce fel de transformare aduce ea, haideți să parcurgem împreună un mic traseu, care începe cu fizica de clasa a VIII-a, respectiv, cu teoria referitoare la natura luminii.
Fizica ne învaţă că lumina este o undă electromagnetică. Dacă o rază de lumină întâlneşte o prismă triunghiulară de sticlă, să zicem, ea se desface în culorile spectrului. Diferenţa dintre culorile spectrului luminii este una de frecvență. Astfel, culoarea roșie este lumina cu frecvența cea mai joasă, în timp ce violetul este lumina cu frecvența cea mai înaltă. Culoarea percepută a unui obiect este proprietatea lui de a absorbi toate lungimile de undă luminoase, cu excepţia celei sau a celor care-i constituie culoarea. Acestea sunt reflectate. Acum, date fiind aceste informaţii, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: Unde se află culoarea? Nu putem contesta existenţa ei, dar ne putem totuşi întreba cu privire la locaţia sa. După explicaţiile fizicii, culoarea nu se află în obiectul colorat. Acolo nu avem decât frecvențele undelor electromagnetice absorbite sau reflectate. Culoarea nu pare să existe nici în spaţiul dintre obiect şi ochiul care o percepe, pentru că în spaţiul acesta se deplasează tot o undă electromagnetică, cea reflectată de suprafaţa obiectului. Şi în cazul acesta avem tot o frecvență, iar frecvențele pot fi descrise doar matematic; ele nu sunt colorate. S-ar putea crede că vom găsi culoarea la nivelul retinei, însă acolo nu avem decât unda reflectată care se transformă în impulsuri electrice nervoase, dar nici unda incidentă şi nici impulsul electric generat nu sunt colorate. Ştim, de asemenea că, în creier, circulă tot impulsuri electrice şi că nici acestea nu sunt colorate. Aşadar, unde este culoarea?
Ea nu pare să existe nici la nivelul obiectului, nici în spaţiul dintre obiect şi organul de simţ, nici la nivelul organului de simţ şi nici chiar în sistemul cerebral aferent acestui organ. Cu alte cuvinte, culoarea nu pare să existe nicăieri în lumea fizică. Aşadar, trebuie să existe un alt domeniu decât cel fizic în care culoarea să existe, iar acest domeniu este conştiinţa sau mintea. Ni se impune astfel concluzia că orice culoare pe care o atribuim lucrurilor nu există decât la nivelul facultății perceptive, adică, în minte. Iar dacă culoarea se află în minte, tot acolo trebuie să fie şi forma ei. Am putea construi argumente similare şi cu privire la sunete, mirosuri, gusturi sau cu privire la oricare dintre celelalte percepţii ale noastre. Concluzia, paradoxală pentru mentalitatea noastră obişnuită, este că realitatea percepută se găseşte în minte şi că nu mintea se află în realitatea percepută. Trăim în fiecare zi cu impresia că mintea se află în creier şi că ea există undeva în lumea obiectelor. Se pare însă că toate această lume percepută se află în minte, inclusiv creierul şi craniul care-l conţine, pentru că şi ele sunt perceptibile. Fără îndoială, din punct de vedere acţional, mintea depinde de creier; dar la fel de adevărat este şi faptul că, din punct de vedere fenomenal, creierul este un dat al experienţei minţii, împreună cu întreaga lume fizică.
Nu doar lumea percepută se află în această stare de dependenţă mentală, ci şi lucrurile concepute. Percepţiile constituie materia primă a concepţiilor. Aşadar, dacă percepţiile sunt în minte, cu atât mai puţin ar putea fi în altă parte concepţiile. Dar să nu ne grăbim. Conceperea unui lucru este o operaţie a gândirii şi cuprinde două momente. Unul dintre ele este conceperea naturii obiectului, pentru că orice lucru conceput are o anumită natură, redată prin definiţia lui. Al doilea moment este conceperea unităţii obiectului, pentru că orice lucru conceput este întotdeauna unul. Interesant este faptul că atât natura lucrului, cât şi unitatea lui, nu se constituie în absenţa contribuției minţii, pentru că natura pe care o atribuim unui obiect este suma rolurilor pe care obiectul respectiv le poate juca în proiectele noastre, iar unitatea obiectului nu este nici ea străină de mintea care-l concepe. Astfel, atribuim unitate obiectuală unei părţi a realităţii înconjurătoare, în virtutea faptului că ea ne afectează în acelaşi fel. Unitatea pe care o acordăm obiectului este de fapt unitatea modului în care el ne afectează, respectiv unitatea rolului pe care îl joacă în proiectele noastre, ceea ce înseamnă că natura obiectului este cea care întemeiază unitatea lui.
Nu putem, desigur, afirma că lumea este în totalitatea ei un dat subiectiv, pentru că există limite până la care ne putem juca cu natura şi unitatea lucrurilor, tot aşa cum există limite până la care lumea percepută ni se datorează. Dacă nu ar fi aşa, am fi atotputernici. Cu toate acestea, nu există niciun element al lumii, perceput sau conceput, care să nu ni se datoreze într-o măsură semnificativă, în fenomenalitatea şi ordinea lui. Omul nu este un spectator neutru al lucrurilor, ci un făuritor şi un utilizator al lor. Mintea omului este împreună-creatoare cu Dumnezeu, atunci când este vorba despre facerea lucrurilor experimentate. Contribuim la facerea lor, prin intermediul intereselor şi al proiectelor noastre. Astfel, pentru că ne dorim binele trupesc, de exemplu, multe dintre proiectele noastre au un astfel de scop, în raport cu care lucrurile devin fie mijloace pentru atingerea lui, fie piedici. Din această cauză, a înţelege natura unui lucru înseamnă a înţelege rolurile, pozitive sau negative, pe care lucrul respectiv le poate avea în proiectele noastre, iar dacă proiectul nostru se schimbă, se schimbă şi natura concepută a lucrurilor. Lucrurile nu au o natură intrinsecă şi strict obiectivă pe care să o putem gândi independent de proiectele noastre. Într-o măsură substanțială, ele acceptă natura pe care noi înşine le-o prescriem.
Concluzia la care ajungem este că natura percepută şi concepută a lucrurilor se află în minte, nu în presupusul domeniu al lucrurilor însele; şi tot acolo se află şi unitatea şi fiinţa lor. Deşi se găsesc în afara corpului nostru, ele nu se află şi în afara minţii noastre. La rândul ei, deşi întrupată, adică, dependentă de creier, mintea nu se află în creier, ci mai degrabă creierul se află în minte, împreună cu tot trupul nostru şi cu întreaga lume fenomenală care-l înconjoară. Lumea este ca o gogoașă în mijlocul căreia se află un trup dotat cu creier şi cu un sistem perceptiv. Mintea este condiţia care face posibil tot acest sistem. Ea nu este trup, nici în trup, ci are acces la lumea trupului, prin trup şi prin întrupare. Sub raportul percepţiei şi al concepţiei, mintea este locul în care universul se constituie şi există, un univers în care se află şi trupul nostru şi trupurile celorlalţi oameni. Noi nu suntem trupul, ci doar utilizatorii lui; şi reuşim să-l folosim pentru că suntem întrupați.
Dar dacă mintea şi întregul nostru suflet nu există în trup, atunci ele nu fac parte din universul fizic şi trebuie să existe într-un univers nefizic sau spiritual, în pofida faptului că conştienţa noastră este profund marcată de lumea fizică. Această focalizare a conştienţei asupra corporalităţii şi a intereselor sale este cea care ne identifică fenomenal cu trupul. Dar oricine crede că este trupul trăieşte o viaţă întemeiată pe acestă iluzie şi, pentru că trupul este un lucru fragil, trăieşte o viaţă întemeiată pe spaimă. Trupul se poate îmbolnăvii, poate flămânzii, poate fi rănit; iar dacă eu mă identific cu el, atunci asum că toate lucrurile care i se întâmplă lui mi se întâmplă mie şi voi trăi într-o teamă perpetuă. Dacă aceste lucruri mi s-au întâmplat deja, voi trăi în întristare şi depresie continuă. Dar când aflăm cine suntem cu adevărat, adică, nişte entităţi netrupeşti venite în excursie în lumea trupului, Dumnezeu ne rezolvă nu doar o problemă sau alta, ci ne vindecă de însuşi faptul că avem probleme legate de lucrurile din lume.
Trupul este jucăria mea fizică, prin care intru în contact cu lumea fizică, pentru o vreme. Dumnezeu ne pune în această situaţie pentru a experimenta natura sa creatoare şi puterea lui mântuitoare. În contextul acestei lumii fizice, ne întâlnim cu Dumnezeu, aşa cum Adam se întâlnea cu el în Grădina Edenului. Suntem trimişi aici ca la şcoală, pentru a învăţa lucruri elementare despre Făcătorul nostru. Înaintea căderii, lumea a fost o grădină în care Dumnezeu se întâlnea cu omul în răcoare zilei. Acum, mântuiţi fiind, ne întoarcem la această stare. Altfel, gândirea noastră rămâne firească, trupească; şi rămâne astfel în primul rând prin felul în care ne gândim pe noi înşine, respectiv, ca trupuri. Mintea firească este mintea care se confundă pe sine cu trupul în care este întrupată. Firesc este sufletul care gândeşte, simte şi acţionează predominant în virtutea intereselor trupului său, crezând că el însuşi este trupul acesta. Un astfel de suflet devine robul sclavului său.
Mintea duhovnicească, pe de altă parte, nu se confundă cu trupul. Ea gândeşte, simte şi acţionează în virtutea intereselor sale spirituale proprii, ştiind că realitatea ultimă e de factură spirituală, nu de natură fizică. Viaţa omului duhovnicesc este organizată de nevoile sale duhovniceşti: de nevoia de dragoste, de frumuseţe, bunătate sau înţelepciune, adică, de virtuţi. Fără îndoială, operăm cu lucrurile din lume şi avem nevoie de ele, însă scopurile ultime ale preocupărilor noastre desfăşurate în lume nu sunt lumeşti, adică, derivate din lume. Adevărata dimensiune în care mintea duhovnicească există este cea morală şi spirituală. Ea nu trăieşte în conformitate cu mersul lumii acesteia, pentru că nu se confundă cu trupul, organizatorul acestei lumi.
Metanoia este acea schimbare a minţii în virtutea căreia mintea firească devine duhovnicească. În urma acestei transformări, sufletul care trăieşte viaţa trupului, care gândeşte gândurile trupului, obţine conştienţa libertăţii sale. Pentru un astfel de suflet, lumea îşi pierde fatala ei puterea de atracţie. Existenţa în interiorul sistemului lumii şi în termenii acestui sistem devine, pentru el, un prilej de învăţare, nu locul în care îşi caută împlinirile ultime. Seriozitatea lumii se diminuează; nu rămâne decât importanţa ei pentru dezvoltarea noastră spirituală. Violenţa ispitelor şi a suferinţelor scade şi ea, deşi rănile vor continua să doară. După cum aflăm din cuvintele apostolului Pavel, „cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.”[16]
Când trupul îşi pierde urgenţa, lumea şi păcatul îşi pierd puterea. Acesta este sensul răstignirii trupului şi al morţii faţă de lume. Aceasta este metoda eliberării de sub puterea păcatului, după cuvintele apostolului care spune: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.”[17] Atât timp cât considerăm că suntem identici cu trupurile noastre, vom rămâne trupeşti, dar când vom înţelege cu adevărat că suntem duhuri întrupate, vom deveni duhovniceşti. În concluzie, trebuie să înțelegem că există în creştinism o eliberare de păcat şi că ea are loc de-a lungul unor astfel de coordonate. Seriozitatea şi relevanţa credinţei noastre depind de atingerea acestor deziderate, pe care am face bine să nu le înlocuim cu nişte doctrine ridicole, care nu au decât rolul de a ne justifica delăsarea spirituală şi căldicismul.
[1] Romani 12:2.
[2] Romani 7:18-24.
[3] Romani 8:3.
[4] Romani 8:5.
[5] Romani 12:1-2.
[6] Ioan 5:44.
[7] Ioan 3:3.
[8] Ioan 3:3.
[9] Ioan 3:4.
[10] Ioan 3:5-6.
[11] Ioan 3:14.
[12] Romani 6:4.
[13] Apocalipsa 3:21.
[14] 2 Corinteni 3:18.
[15] 1 Petru 3:18.
[16] Romani 8:5-6.
[17] Romani 6:5-6.