MEDITAŢII LA GURA PEŞTERII
Mi-aş fi dorit să scriu ceva nou, noutatea fiind astăzi ridicată la rang de virtute, în aceeaşi măsură în artă şi în filosofie, având chiar pretenţia de a înlocui talentului şi, respectiv, adevărului. Adevărata noutate însă, cel puţin în filosofie, nu-şi va găsi locul decât în prelungirea sau chiar în sânul adevărurilor mai vechi, nicidecum împotriva lor. Aşadar, când marile adevăruri ale trecutului sunt neglijate, nu noutatea se numără printre sarcinile urgente ale cugetătorului, ci ştergerea de praf a adevărurilor mai vechi. Un astfel de adevăr, aproape complet neglijat astăzi, este ideea platoniciană a educaţiei, ca transformare, frumos ilustrată în celebra alegorie a peşterii. În această alegorie, Platon „asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie” (514a)[1] cu soarta unor oameni născuţi în robia iluziilor, în adâncul unei peşterii. Cu faţa întoarsă către peretele din capătul peşterii, ei nu văd şi nu au văzut vreodată nimic altceva decât umbrele unor lucruri purtate încoace şi încolo pe dinapoia lor, umbre proiectate pe perete de lumina unui foc aprins undeva şi mai departe în spatele lor.
După cum bine se ştie, umbrele aceste simbolizează lucrurile materiale, viaţa fiinţelor care le urmăresc, ele însele imagini ale omul needucat, fiind complet controlată de dimensiunea fizică a existenţei lor. Aceştia sunt oamenii căzuţi în trup. Omul needucat este o făptură a percepţiei, facultatea aceasta acaparându-i mintea şi organizându-i întreaga existenţă. Pentru o astfel de persoană, nimic nu este real dacă nu izbeşte privirea sau dacă nu gâdilă într-un fel sau altul simţurile; şi aceasta, indiferent de mulţimea sau de natura cunoştinţelor pe care cel în cauză le-ar putea avea. Dacă se întâmplă ca o astfel de făptură să desfăşoare activităţi culturale sau chiar spirituale, toate aceste gândiri vor fi robite principiului percepţiei şi îşi vor găsi finalitatea în corporal. Predominanţa corporalului îi robeşte spiritul şi, în cuvintele lui Platon, „asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor” (515c). Ei sunt uşor de recunoscut, mai ales pentru că rareori ne este dat să întâlnim cu adevărat oameni de altă natură. Tragedia acestor fiinţe nu stă doar în faptul că nu cunosc natura realităţii, ci mai ales în convingerea fermă că îl cunosc. Lipsa de educaţie nu este o specie a umilinţei, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă o varietate a îngâmfării. După cum aflăm de la Socrate, când omul ajunge la cunoştinţa propriei sale ignoranţe, bătălia educaţiei a fost deja, în mare parte, câştigată.
Dar, după ce descrie încremenirea acestor făpturi şi forţa hipnozei pe care umbrele corporale o exercită asupra lor, marele filosof ne informează că prizonierii aceştia nu au văzut niciodată nimic „din ei înşişi… şi din soţii lor… decât umbrele care cad… pe zidul de dinaintea lor” (515a). Aceasta înseamnă că ignoranţa senzorialistă nu stă doar în necunoaşterea adevărului despre lucruri, ci cu mult mai mult în necunoaşterea adevărului despre adevăratul nostru sine şi despre sinele semenilor noştri. La urma urmei, cele două forme ale neştiinţei se îngemănează.
Aşadar, dacă obiectele fizice sunt umbre ale unor realităţi mai adânci, care ar fi aceste realităţi? Răspunsul lui Platon este direct şi simplu: eidele. Şi ce este o eidă? Un fel de a fi, o formă de existenţă. Fiinţa umană, se pare, există într-o enormă varietate de feluri. De fapt, existăm în tot atâtea feluri câte genuri de lucruri întâlnim; şi aceasta pentru că, în raport cu fiecare categorie de obiecte, ne asumăm implicit un anumit rol existenţial. Suntem părinţi, în raport cu copiii noştrii, şi suntem fii şi fiice, în raport cu părinţii noştri. Fiecare relaţie cu lucrurile, cu fiinţele sau situaţiile, descătuşează un anumit aspect al existenţei noastre. În raport cu fiecare dintre ele, suntem într-un fel sau altul. Eidele sunt aceste moduri de a fi, care ne sunt prilejuite de experienţa cu lucrurile. Structura interioară a unei astfel de eide cuprinde, aşadar, lucrul la care ne raportăm, ne include pe noi înşine sub raportul rolului existenţial pe care lucrul respectiv ni-l prilejuieşte şi cuprinde percepţia şi conceptul pe care le avem despre lucrul în cauză. Şi astfel, viaţa umană se desfăşoară la intersecţia tuturor eidelor accesibile.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem acum este însă faptul că viaţa noastră eidetică ne aparţine într-o măsură copleşitor de mare. Cu alte cuvinte, într-o măsură copleşitor de mare, nu doar lucrurile sunt cele care ne impun modalităţile în care noi existăm, ci dimpotrivă, şi noi le impunem lor felul în care ele sunt. Pentru noi, într-o măsură semnificativă, lucrurile sunt aşa cum le interpretăm. Viaţa eidetică nu-şi are, deci, cauza atât în lucruri, cât mai ales în noi înşine. Este important să înţelegem – şi aici stă marea diferenţă dintre cel educat şi cel needucat – că noi nu locuim într-o lume integral obiectivă, ci trăim, într-o măsură copleşitor de mare, în interiorul propriilor noastre interpretări pe care le dăm lucrurilor. Deşi există aspecte obiective ale realităţii, cea mai mare parte a realităţii în care trăim e construită din materiale hermeneutice, fără să ne dăm seama de faptul acesta; şi nu este vorba aici doar despre structurile sociale sau altele similare, ci despre toate lucrurile. Neînţelegerea contribuţiei noastre interpretative la fiinţa lucrurilor în mijlocul cărora trăim reprezintă ignoranţa la care se referă Platon. Primul pas spre educaţie, aşadar, îl face omul care înţelege acest lucru.
Şi de ce interpretăm lucrurile în felul în care o facem? Pentru că acestea sunt posibilităţile noastre existenţiale. Categorizarea lucrurilor este o consecinţă a interpretărilor pe care le dăm lumii, întrucât lumea este pentru noi resursa pe care o folosim pentru soluţionarea problemelor cu care ne confruntăm. Ceea ce ne defineşte ca oameni este evantaiul nevoilor noastre specifice, seria imperfecţiunilor pe care le avem. Acesta este motivul pentru care omul aspiră către bine, adică spre rezolvarea problemelor sale. Pe fundalul proiectelor şi aspiraţiilor, lucrurile devin soluţii posibile, iar natura pe care le-o atribuim ţine de binele sau de răul pe care ele ni-l pot face. Iată motivul pentru care interpretăm şi iată modul în care o facem. În relaţia sa cu lucrurile, omul este o fiinţă hermeneutică, iar activitatea sa interpretativă este girată de ideea binelui. Orice gând este o instanţă a binelui sau răului; în general, gândim pentru a rezolva probleme, iar uneori şi pentru a le crea. Putem totuşi înţelege de ce Platon afirmă că eida binelui coordonează întregul spaţiu eidetic.
Această eidă fundamentală este reprezentată de focul din peşteră. Celelalte eide sunt ilustrate de lucrurile purtate înainte şi înapoi prin lumina focului, iar lucrurile materiale sunt umbrele vizibile pe peretele peşterii, simbol al materiei. Lipsa educaţiei sau „lipsa de minte” (afrosunē), cum o numeşte Platon, constă din neînţelegerea contribuţiei noastre la natura lucrurilor şi din confundarea acestei contribuţii cu realitatea obiectivă. Pradă unei astfel de iluzii, vom căuta mereu soluţii în exterior, în modificarea lucrurilor, nu în interior, prin înnoirea sufletelor noastre, neînţelegând că umbrele nu pot fi modificate, decât prin schimbarea lucrurilor care le proiectează. Lipsa educaţiei ne supune, literalmente, unei munci sisifice.
Educaţia omului peşterii este descrisă apoi în termenii „dezlegării” (lusis) şi ai „vindecării” (iasis) lui. Lipsa de educaţie este un blocaj al minţii, marcat de hipnoza valorică exercitată de lucrurile materiale; este o lipsă de flexibilitate lăuntrică, o ignoranţă de sine şi o nerecunoaştere a naturii realităţii. Ignoranţa este simultan o boală a minţii şi a inimii, de un fel care se împotriveşte oricărei încercări de însănătoşire. Iată de ce Platon se îndoieşte că dezlegarea şi vindecare celor needucaţi ar fi lucruri care „le-ar sta în fire” (515c). Suferindul ajunge să-şi iubească boala şi chiar să o identifice cu sănătatea. În ciuda suferinţei pe care boala i-o provoacă, el ţine la bubele lui. Nu vrea să ştie şi nu poate să ştie că este bolnav. De aici vorba lui Iorga: când intri cu făclia în turn, nu te aştepta ca liliecii să-ţi mulţumească.
Iată de ce orice act educativ autentic presupune o anumită constrângere, orientată împotriva unei comodităţi mentale pernicioase. Cel dezlegat este „silit… să se ridice, să-şi rotească grumazul să umble şi să privească spre lumină” (515c); iar în timp ce i se face lucrul acesta, simte „tot felul de dureri” (515c), amorţit fiind de îndelungata nemişcare a grumazului minţii. Gândirea, trebuie să recunoaştem, este un lucru dificil şi nu este totuna cu faptul de a cădea pe gânduri. A gândi înseamnă a încerca o înţelegere cât de cât sistematică a realităţii, cu scopul modificării corespunzătoare a atitudinilor proprii faţă de ea. Gândirea este, aşadar, un act transformativ. Iată în ce constă efortul şi dificultatea educaţiei. Cu greu ajungem să înţelegem şi să ne asumăm cu adevărat faptul că umbrele sunt umbre şi că la realitate ajungem cu mijloace lăuntrice, mai degrabă decât cu mijloace exterioare. Tot aici putem vedea şi dificultatea muncii educatorului, care „arătându-i pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv” (515d). Cu cheia minţii încearcă educatorul să desfacă lacătul de pe uşa sufletului care trebuie educat.
De multe ori însă, lumina acestui adevăr este prea puternică pentru ochii obişnuiţi doar cu jocul umbrelor în întuneric. Încercarea de a-l face pe om să privească „lumina însăşi” i-ar produce o suferinţă intelectuală şi i-ar cere un efort de gândire mult prea mare, obligându-l să revină la lucrurile „pe care poate să le vadă” (515e), socotindu-le pe acestea „mai sigure decât cele arătate” (515e). Aşadar, munca educativă trebuie desfăşurată treptat. Mai mult, eşecul educaţiei devine o certitudine, atunci când efortul educativ se desfăşoară în interiorul peşterii, adică în contextul valorizării umbrelor şi de către educator, pentru că diferenţa dintre interiorul şi exteriorul peşterii este una de ordin valoric. Astfel, se poate observa că şi în peşteră, şi în exteriorul ei, găsim aceleaşi lucruri: umbrele, obiectele şi sursa de lumină. Diferenţa stă în faptul că, în peşteră, atenţia se concentrează asupra umbrelor, în timp ce afară din peşteră, atenţia se concetrează asupra sursei de lumină. Înţelegem astfel că, prin cele două medii diferite, Platon nu are în vedere două lumi diferite, ci două perspective diferite asupra aceleiaşi lumi. În peşteră, realitatea este privită din perspectiva valorizării umbrelor, în timp ce în exterior, lucrurile sunt privite din perspectiva valorizării Binelui. Iată de ce, cu toate că este important să-l informezi pe om despre natura realităţii, lucrul acesta nu va produce educarea lui, pentru că educaţia este în primul rând a inimii, nu a minţii. Mintea este doar instrumentul educaţiei şi cheia cu care se deschide uşa inimii, cel puţin în fazele incipiente ale procesului. Adevărata educaţie, adică educaţia inimii, presupune ieşirea din peşteră, respectiv, schimbarea percepţiei valorice în acord cu natura realităţii. Educaţia conceptuală este importantă, dar nu constituie decât prima parte a procesului educativ. Cu toate acestea, şi în prima etapă, şi în cea de-a doua, educatorul trebuie să fie o persoană care vine în peşteră din exteriorul ei. Locuitorii peşterii nu pot educa. Ei pot doar propaga ignoranţa.
A doua etapă a procesului educativ, vedem aici, implică schimbarea mediului celui educat. El este scos din peşteră la lumina Soarelui. Există oameni care aud despre educaţie, dar persistă totuşi în needucarea lor, şi există oameni care se lasă educaţi. Temelia educaţiei este însă schimbarea modului în care valorizăm lucrurile. Ea nu este consecinţa unui simplu efort de voinţă, deşi voinţa este necesară şi ea, ci este urmarea unui act al înţelegerii adevărului. Iată de ce numai înţeleptul este educat şi numai el poate educa. În al doilea rând, înţelegerea inconsistenţei lucrurilor pe care omul contează atât de mult are, iniţial, asupra lui un efect năucitor. Realităţile aparent solide care-i organizau viaţa se descompun, iar el intră într-o stare de derută. Obişnuit să păşească pe terenul solid al celor pipăibile, el se trezeşte în mijlocul valurilor, neavând parcă niciun obiect de care să se prindă. La această stare se referă Platon, atunci când afirmă că lumina adevărului îl orbeşte pe cel care este scos din peşteră. Soluţia nu stă totuşi în gestul facil al întoarcerii în peşteră, ci stă în efortul de a ne obişnui cu acest nou mediu valoric, al cărui efect este lichefierea importanţei lucrurilor materiale.
Marea realizare a educaţiei este ieşirea din peşteră, detaliile adăugându-se ulterior. Pentru fixarea acestor detalii, omul trebuie, mai întâi, să se obişnuiască cu „lumea cea de sus” (516a). El se află acum într-un proces de asumare a unei noi distribuţii valorice a lucrurilor. Atitudinile i se schimbă, şi lucruri care altădată i se păreau valoroase, acum i se prezintă ca ridicole. Mai întâi, va privi „umbrele” şi „oglindirile” lucrurilor autentice, adică aceleaşi umbre pe care le privea şi în peşteră, însă acum le va contempla cu mai puţin interes, chiar cu dispreţ. Va privi apoi lucrurile însele, adică va înţelege rolul eidelor şi va căuta să-şi însuşească înţelepciunea privitoare la ele. În sfârşit, va privi Soarele acolo unde se află el, adică eida binelui şi poziţia ei supremă în raport cu celalalte eide şi în raport cu noi înşine. Pentru că viaţa noastră se desfăşoară în orizontul eidelor, noi înşine nu suntem nimic altceva decât joncţiunea acestora. Binele nu este doar cauza modalităţilor noastre existenţiale, ci în acelaşi timp şi sensul fiinţării noastre ca atare. Gândirea este un spaţiu creat de eida Binelui, iar omul, în calitate de fiinţă gânditoare, nu poate fi decât un fiu al acesteia. Nu noi avem eidele, ci eidele ne constituie pe noi.
Cel ieşit din pământul lucrurilor materiale se află acum în atmosfera luminoasă a lumii intelectuale. Educaţia l-a transformat într-un intelectual, adică într-o persoană care poate flămânzi şi spiritual, nu doar fizic. Educaţia crează un nou tip de nevoie: nevoia culturală; ceea ce înseamnă că orice criză a culturii este o criză a metanoiei. Aceasta este natura înţelepciunii, este faptul de a „cugeta în legătură cu soarele, că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru imaginile acelea, văzute de ei în peşteră” (516b). Înţelepciunea are la bază înţelegerea rolului fundamental al eidei Binelui în structurarea lumii eidetice şi, prin intemediul ei, în structura interpretată a lumii fizice.
Odată obişnuit cu lumina Soarelui, omul educat ajunge să-şi dea seama de poziţia sa privilegiată, în raport cu viaţa chinuită a slujitorilor umbrelor. Îşi va aminti cu „milă… [de] părtaşii săi la lanţuri… [şi de] înţelepciunea de acolo” (516c). El nu va mai căuta să obţină „răsplăţile” (516d), laudele şi cinstirile celor „onoraţi la ei şi aflaţi la putere” (516d), acestea fiind consecinţele răsturnării valorice pe care educaţia o provoacă. Intelectualul autentic, nu manipulatorul de concepte, priveşte cu milă la truda zilnică a celor care pun preţ pe civilizaţia de plastic şi hârtie creponată. Câtă robie! Câtă distrugere! Câtă risipă! Poziţia socială, onorurile, devenite aproape fictive (pentru că puţine dintre ele derivă din altceva decât din dorinţa de a poza, în egală măsură a celor care le primesc şi a celor care le acordă), îşi vor trăda, pentru el, perena goliciune. Sistemele şi obişnuinţele sociale, chiar legea şi instituţiile, îi vor arata rănile provocate de falsele valori, iar acţiunea politică se va dovedi o încercare mereu nereuşită de administrare a inconsistenţei umbrelor, explicându-şi astfel ineficienţa milenară. Politicianul de azi, lipsit de educaţia autentică, nu înţelege, la nivelul faptei, că soluţiile fundamentale sunt etice, nu politice. De multe ori, eforturile sale seamănă cu încercarea de a împacheta fum. Puţine sunt lucrurile mai temeinic demostrate de experienţa umană decât primatul eticului asupra politicului şi totuşi continuăm să alergăm cu entuziasm după vânt. Este mult mai important şi mai satisfăcător să fi un om simplu, trecut prin metanoia educaţiei, decât să fi împăratul întregului vacarm pământesc, lipsit fiind de ea. Numai educaţia ne poate elibera de halucinaţiile vieţii şi de impactul halucinatorilor.
Fără îndoială, omul educat nu părăseşte societatea celorlalţi, nu întotdeauna, şi este oarecum obligat de interesele lui trupeşti, oricât de mic ar fi preţul pe care este dispus să-l plătească pentru ele, să concureze cu specialiştii umbrelor. Sigur că şansele lui de reuşită sunt acum minime, pentru că ochii săi lăuntrici nu mai sunt obişnuiţi cu bezna peşterii, iar căutările lui sunt acum, în esenţă, de altă natură. Lumina pe care o propune şi o poartă cu sine pare ridicolă vieţuitoarelor beznei, iar preocupările sale li se par anacronice şi aberante. Treptat, va fi singularizat şi batjocorit de grosul oştirii erorilor; un albatros căzut în curtea găinilor. Destinul care se întrevede pentru el nu poate fi decât unul socratic, chiar cristic. Va fi luat în râs, din cauza incompetenţei sale în lupta pentru acapararea găunoşeniilor care fac deliciul tuturor. Cu înţelepciunea lor, vor trage concluzia că înţelepţirea lui este mai degrabă o prostire şi că drumul pe care el a apucat nu trebuie urmat de nimeni. Ajunsă aici, oştirea bâjbâitoare se va revolta împotriva educatorilor săi şi va căuta să-i ucidă (517a); chiar dacă nu o vor face fizic, o vor face administrativ şi propagandistic, trăgând astfel oblonul peste gura peşterii, ca nu cumva ospiciul în care se complac să mai fie tulburat vreodată de lumina prezenţei vreunui om sănătos, lumină pe care cel ce doreşte să facă „ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple” (517c).
Nu este, aşadar, de mirare că cei care au ajuns la „contemplarea divinului” (517d) nu vor să se ocupe de treburile omeneşti. În primul rând, atenţia lor este mereu îndreptată în sus. Mai mult, eficienţa lor, ca administratori ai umbrelor, este neglijabilă, confruntându-se cu „umbrele dreptăţii”, atunci când se vor lua la „întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect… în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oamenii ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi” (517d-e). În absenţa educaţiei, intervenţia văzătorilor îşi pierde în mare parte rostul. De aceea îi veţi găsi activând cu precădere în domeniul acesta, în măsura posibilităţilor.
În final, ne spune Platon, educaţia nu înseamnă a „aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se află” (518c), ci „după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă spre strălucire dinspre întuneric, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel şi această capacitate (a vederii) prezentă în sufletul fiecăruia… trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este” (518c), adică Binele şi Divinul. Lumina nu poate fi transportată în faţa unuia care stă cu spatele la ea. Pentru o astfel de fiinţă, ea nu produce decât umbre. Dacă doreşte cineva să vadă lumina, trebuie să se întoarcă spre lumină cu faţa; trebuie să abandoneze umbrele eidelor, în favoarea realităţii lor interioare, în termenii căreia se formulează orice valoare, inclusiv pseudo-valoarea umbrelor. Întoarcerea este dinspre lucruri către noi înşine, pentru că numai prin noi înşine putem vedea Binele şi Divinul. „Transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului” (518d), adaugă Platon, are loc prin această „artă a răsucirii… celui care nu a fost crescut cum trebuie şi [care] nici nu priveşte unde ar trebui” (518d).
Educaţia este o artă practică, o artă care are în subordinea ei o ştiinţă. Cel care nu posedă decât ştiinţa procedurală a educaţiei, dar care nu este el însuşi educat, nu poate fi un educator eficient. Arta presupune exerciţiu practic, presupune talent şi inspiraţie; şi aceasta, cu atât mai mult în domeniul educaţiei, un domeniu în care artistul este opera pe care o propune privitorilor. Nu poţi educa pe nimeni dincolo de limita propriei tale educaţii; nu poţi răsucii sufletul nimănui dinspre cele inconsistente către cele divine, dacă sufletul tău nu este el însuşi astfel răsucit. Iată de ce educaţia autentică nu se face decât în contextul relaţiilor interumane directe. Încercarea de a educa prin intermediul altor mijloace trădează o profundă neînţelegere a sarcinii aflate în discuţie. Educaţia este o formă care se molipseşte de la un suflet la altul. Aşa cum nu te poţi îmbolnăvi de o boală contagioasă, privindu-i germenii la televizor, tot aşa nu te poţi educa decât prin contagiunea cu un om deja educat. Excepţiile sunt extrem de rare. Educaţia presupune un transfer viu de la suflet la suflet şi orice lucru care se interpune între educator şi educat mai degrabă încurcă decât ajută. Putem obţine informaţii din multe surse, însă rareori ne putem forma în altă parte decât în prezenţa unor persoane gata formate.
După cum am arătat deja, în analogia peşterii sunt prezentate două situaţii educative. Prima este cea în care slujitorul umbrelor este dezlegat şi obligat să se întoarcă în direcţia realităţilor care proiectează umbrele. A doua este cea în care robul umbrelor este târât afară din peşteră şi obligat să se adapteze la noul său mediu. Prima încercare educativă nu are succes, pentru că se petrece în interiorul peşterii. Pe lângă cele două situaţii, mai există însă şi o a treia, care nu este dezvoltată de Platon, dar la care face totuşi aluzie atunci când vorbeşte despre cel „mai ager în a vedea umbrele… şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple” (516c). Există, aşadar, posibilitatea ca, dintre robii umbrelor, unii să le cunoască mai bine decât alţii şi să devină astfel instructorii acestora din urmă. Dacă privim cu atenţie la sistemul nostru educativ de azi, situaţia aceasta este cea care pare să domine, dat fiind faptul că sistemul general de valori al studenţilor şi al educatorilor lor este, în general, acelaşi şi are natura specificată de Platon.
Care sunt, aşadar, consecinţele şi aspectele unei astfel de abordări fals educative? Există, desigur, multe surse la care am putea apela pentru a răspunde la această întrebare. Ne vom limita totuşi la câteva observaţii care apar într-un articol de mici dimensiuni, scris de Walter Benjamin şi intitulat ”Viaţa studenţească”.[2]
În viziunea lui, dincolo de faptul că viaţa studentului actual, care reprezintă aici fiinţa umană supusă acţiunii educative, nu se mai ghidează după niciun fel de ideal, dobândind tot mai mult aspectul haotic specific principiilor emise de noul şi vechiul stăpân al inimilor, trupul, una dintre caracteristicile predominante ale vieţii studenţeşti fiind „refuzul voluntar… de a se lăsa pătrunsă de o idee, numele ştiinţei [fiind] invocat mai ales pentru a masca o indiferenţă profundă şi absolută”[3] faţă de lucruri. Altfel spus, viaţa studenţească pare să aibă astăzi din ce în ce mai puţin de-a face cu ştiinţa şi tot mai mult cu obţinerea diplomelor necesare ocupării unor posturi fertile financiar. Idealul cunoaşterii de dragul cunoaşterii este în mare parte considerat perimat, bizar şi naiv. Astfel, invocarea ştiinţei nu mai rămâne să fie decât un paravan în spatele căruia se ascunde, de fapt, indiferenţa faţă de ştiinţă şi, în general, faţă de lucrurile care nu vizează stimularea imediată şi directă a simţurilor sau satisfacerea orgoliilor.
Din această cauză, continuă Benjamin, „instituţia de învăţământ superior… permite totalităţii profesorilor şi celei a studenţilor să treacă una pe langă cealaltă fără să se vadă.”[4] Studenţii îşi au propriile lor interesele materiale şi sociale, care-i obligă la un tandem oarecum nedorit cu corpul profesoral, tot aşa cum profesorii îşi au interesele lor materiale şi sociale care-i obligă la un tandem la fel de puţin dorit cu studenţimea care nu vrea să înveţe ca să ştie, ci doar ca să-şi treacă examenele şi să-şi obţină diploma. Frustrarea studentului constă în munca pe care o depune şi care nu-i creează satisfacţiile pe care le doreşte, în timp ce frustrarea profesorului consta în obligaţia de „a vorbi cu pereţii”. Instituţia de învăţământ se transformă astfel într-o maşinarie a frustrărilor reciproce, la care se adaugă apoi schingiuirile la care statul şi pretenţiile de acreditare ale birocraţiei, de multe ori absurde, îi supun şi pe unii şi pe alţii, ca nu cumva să le mai rămână timp şi de gândit. Iată de ce, susţine Benjamin, „studenţii de azi nu sunt o comunitate capabilă să-şi pună problema vieţii ştiinţifice şi să priceapă protestul ei ireductibil împotriva vieţii profesionale de astăzi.”[5]
Indiferenţa faţă de ştiinţă şi de cunoaştere a studentului îşi are originea în materializarea accentuată a intereselor societăţii. Este rezultatul malformării la care capitalismul financiar a supus fiinţa şi existenţa umană, dată fiind incapacitatea acestuia de a se menţine în alte condiţii şi, de semenea, incapacitatea majorităţii reprezentatilor săi de a avea ei înşişi o viziune mai bogată asupra vieţii. Ierarhia cetăţii lui Platon a fost astfel complet inversată sau, în cuvintele lui Benjamin, „performanţa socială a omului obişnuit slujeşte în majoritatea cazurilor la reprimarea aspiraţiilor originare şi nederivate ale omului interior”[6].
În cele mai multe cazuri, relaţia de suflet dintre profesor şi student, relaţia de discipolat, a dispărut. Universitarul a fost înlocuit de parvenit, atat în cazul studentului, cât şi în cazul profesorului. După cum observă Benjamin, profesorul şi studentul nu mai interacţionează la nivelul umanităţii lor, ci, în cel mai bun caz, îşi fac „datoria” unul faţă de altul. Această „datorie” nu se realizează însă în spiritul „pasiunii pentru adevăr” şi nici în conformitate cu „scrupulele cercetătorului” sau cu „viaţa spirituală”. Ea se desfăşoară în orizontul „extrem de superficial”[7] al unui cinism care exilează idealul în iluzoriu şi confundă trivialul cu realitatea. Astfel, activitatea din universitate nu mai implică „o elevare etică” şi „nu se raportează în mod esenţial la nimic”. În schimb, ea înlocuieşte „adevărata muncă a studentului” cu o formă de existenţă cariată de relativism, „care, incapabil de o adevărata sinteză, vrea neapărat ca orice realitate spirituală să fie însoţită… de o realitate fizică”[8] şi vrea ca orice idee să fie secondată de contrariul ei, asigurându-se astfel anihilarea completă a oricărui adevăr, în afara celui instinctual, care nu cedeaza în faţa argumentelor. Profesorul şi studentul trec unul pe lângă altul astăzi fără se mai atingă, pentru că nu mai au nimic esenţial să-şi spună unul altuia.
În ciuda acestor lucruri, viaţa universitară „pretinde gesturile şi atitudinea iubirii acolo unde nu exista decât o datorie mecanică”[9]. Un student ar trebui să fie student pentru că „problema vieţii spirituale îl preocupă mai mult decât problema”[10] existării sociale, cea care striveşte sub greutatea ei o minte care poate ar vrea să zboare mai sus. „Atunci când viaţa studentului este subordonată ideii de funcţie şi profesie, ea exclude ştiinţa; căci nu mai este vorba de a te consacra unei cunoaşteri care riscă să te îndepărteze de căile care duc la securitatea burgheză.”[11] În numele acestei securităţi pecuniare renunţăm la libertatea spiritului şi, în final, la libertatea noastră cetăţenească şi politică, pentru că acestea merg mână în mână; şi tot de dragul ei pierdem din vedere şi faptul că orice progres înseamnă risc şi că renunţarea la risc nu ne aduce securitatea mult dorită, ci robia, căci o societate complet materialistă nu poate fi, în inima ei, decât mafiota.
La aceasta se adaugă separarea studentului de „comunitatea care-l legă de creator şi a cărei formă universală decurge exclusiv din filosofie.”[12] În universitate, filosofia întrupeaza prin excelenţă creativitatea, iar despărţirea învăţământului de filosofie, domeniu al libertăţii creatoare totale, înseamnă prăbuşirea principiala şi inevitabilă în rutină şi imitaţie. Tânărul este astfel privat de antrenamentul mintal şi de spiritual necesar creaţiei. Universitatea ar trebui „să fie educatoarea şi protectoarea formei filosofice de comunitate”, fapt care ar produce „o legătură strânsă între viaţă şi profesie, dar o viaţă concepută mai profund.”[13] Înaintea specializării, tânărul trebuie să respire aerul înviorător al gândirii filosofice, lipsa acestuia privându-l pe specialist de musculatura necesară unui adevărat specialist.
S-ar putea crede, în final, că aceste lucruri sunt binecunoscute şi poate că aşa este, însă cunoaşterea lor, din nefericire, rămâne undeva în înaltul greu accesibil al rafturilor din bibliotecă. S-ar putea crede că acestea sunt lucruri vechi şi aşa este, dar fiecare generaţie are datoria să regândească la modul asumării vechile adevăruri, pentru că este mult mai uşor să spui lucruri noi, decât să le foloseşti pe cele vechi.
[1] Toate citatele sunt luate din Platon, Opere, vol. 5, trad. Andrei Cornea (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986).
[2] Walter Benjamin, Iluminări (Editura Idea Design & Print, 2002), p.7-16.
[3] Ibid. p.7.
[4] Ibid., p.8.
[5] Ibid., p.9.
[6] Ibid.
[7] Ibid., p.10.
[8] Ibid.
[9] Ibid.
[10] Ibid.
[11] Ibid., p.12.
[12] Ibid., p.12.
[13] Ibid.