MAIMUŢA LUI ZARATHUSTRA
S-ar putea ca lucrul acesta să fie consecinţa încălzirii planetei sau poate ţine de alte fierbinţeli mai puţin planetare, dar nu mai puţin terestre, dar pe scena politică românească (şi poate nu doar la noi) şi-a făcut apariţia şi a chiar proliferat o specie (m-aş feri să o numesc nouă) de maimuţe. Termenul nu ne aparţine nouă, ci responsabilitatea pentru propunerea lui revine integral marelui filosof german de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Friedrich Nietzsche, notoriu pentru calificativele lui nu tocmai ortodoxe. Este vorba, aşadar, despre o specie a cărei descriere morfologică se găseşte în partea a III-a a bine-cunoscutei sale lucrării Aşa grăit-a Zarathustra, în secţiunea intitulată, în traducerea domnului Ştefan Aug. Doinaş, A trece mai departe.[1] Este vorba despre maimuţa lui Zarathustra.
Autorul ne spune în secţiunea respectivă că, după ce a străbătut mulţimi nenumărate şi sumedenie de-oraşe, fără grabă, celebrul personaj nietzschean se îndrepta acum, din nou, către muntele şi grota lui, către înălţimea şi adâncimea sa. După o îndelungată şi amănunţită vizită făcută mulţimilor, înţeleptul nu se instalase nici la primărie şi nici la prefectură, ci se întorcea acum, pe căi ocolite,la locul lui. (Felul în care povestea începe nu ar fi poate atât de tragic, dacă melodia nu s-ar încheia cu aceleaşi acorduri.) S-a întâmplat însă (dacă mai vrem să auzim continuarea, după această înspăimântătoare privire în abis) ca drumul lui să treacă pe la poarta Marelui Oraş, locaţie în care îşi avea reşedinţa, după cum ne spune textul, un nebun cu spume la gură, un mânios pe care oamenii îl numeau maimuţa lui Zarathustra. Motivul glorioasei titulaturi ţinea de faptul că sus-numita arătare împrumutase de la Zarathustra ceva din modul şi figurile discursului său şi scormonea prea bucuros tezaurul înţelepciunii marelui mag. După toate aparenţele, maimuţa cu pricina era un adevărat discipol al înţelepciunii, un filosof autentic, dar noi vom amâna decizia legată de lucrul acesta până la sfârşitul povestirii. Ne îngăduie oare legea să judecăm pe cineva, fără ca mai întâi să-l fi ascultat şi fără să fi gustat din preparatele sale sapienţiale? Să-i dăm, aşadar, cuvântul.
Deschizându-şi braţele, înţeleptul de la poarta oraşului se adresează astfel înţeleptului aflat în trecere: aici în Marele Oraş… tu n-ai nimic de căutat, ci totul de pierdut. Am zice, dacă ni se permite o opinie personală, că această generalizare este bine gândită şi întemeiată pe confirmări istorice. Nu trebuie să ne gândim decât la cazul lui Socrate sau la cel al lui Isus, pentru a ne lămuri că nici credinţa religioasă şi nici cugetarea juridică, filosofică sau politică nu se află, prin definiţie, în relaţii pozitive cu înţelepciunea. Nu de puţine ori de-a lungul istoriei, vechile sisteme religioase sau de altă natură au reacţionat negativ, atunci când s-au întâlnit cu prospeţimea revelaţiei. În ciuda faptului că aproape orice sistem religios se revendică de la o anumită revelaţie, de puţine ori se înţelege faptul că regulile administrării revelaţiei nu pot condiţiona revelaţia însăşi; i se pot doar supune. Tot astfel, fără percepţia lăuntrică a frumuseţii dreptăţii, un judecător nu-şi poate nici el îndeplini misiunea cu competenţă, pentru că nimeni nu devine judecător doar pentru că a absolvit facultatea de drept sau pentru că a trecut de examenele corespunzătoare. Judecător poate fi doar acela care, pe lângă studiile sale juridice, deţine şi înţelepciunea necesară pătrunderii în sufletul acuzatului. A fi judecat ţine şi de forul interior al celui în cauză. Ştim cu toţii că sentinţa nu înseamnă răzbunare; dar câţi judecători mai ţin seama de faptul că justiţia este o formă de tratament moral şi că ea trebuie să conducă la vindecare? Pedeapsa este medicament sufletesc pentru cel vinovat şi izbăvire pentru cel păgubit, dacă vrem să-l credem pe Socrate. Iluzia că actul de justiţie constă dintr-o simplă aplicare a regulilor este o greşeală gravă, una care nu este întrecută decât de efectele unei alte iluzii, cum că omul poate respecta fără rest vreun set de reguli. Excesul de justiţie este păgubos; lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, în vederea binelui. Aşadar, ce şanse poate avea un înţelept într-o cetate în care astfel de lucruri sunt trecute cu vederea? Nu este oare înţelept din partea lui să treacă mai departe?
Ai milă de picioarele cu care umbli, continuă sfătuitorul de la poarta Marelui Oraş. Iată un lucru fenomenal. Această maimuţă înţelege că lumea, oricât de mizeră, nu poate afecta decât picioarele adevăratului înţelept, pentru că partea superioară a fiinţei lui nu se târăşte prin ţărână. Înţeleptul este o fiinţă verticală, nu o sinusoidă orizontală, o făptură aplatizată de interese materiale. Privirile sale caută comorile spiritului, ştiute numai de el, iar ochii lui nu aruncă ochiade pofticioase în direcţia tomberoanele de pe străduţele dosnice ale Marelui Oraş. Înţeleptul nu poate fi muşcat decât de călcâi; şi nu de călcâiul lui Ahile, ci de călcâiul care sfarmă ţeasta legendarei reptile.
În cetate, nu-i loc pentru gândirea singuraticilor, aflăm în continuare, căci marile cugetări sunt aici puse la fiert şi prefăcute-n terci. Să fie aceasta imaginea vieţii universitare? O aluzie la starea filosofiei şi a disciplinelor umaniste? Felul în care cugetările pure ale nobililor spiritului slujesc azi de ingrediente pentru ciorba cu titlu latin – curiculum vitae – în care scormonesc şi azi, cu linguroiul lor, după jumara cea mare fiii lui Eli, preotul din Şilo, lasă puţin loc de îndoială. Dacă Platon ar fi ştiut că, după două milenii şi jumătate de cultură elino-creştină, acesta avea să fie destinul marilor cugetări, şi-ar mai fi scris el oare divinele dialoguri? Oare n-ar fi trecut şi el mai departe, în drum spre muntele şi peştera lui, fără să spună un singur cuvânt? Vai de cetatea ale cărei porţi sunt astfel ocolite! Nu ne putem preface că progresăm, decât până pe buza păpastiei. Conduşi de politicieni fără cultură, am copiat din Occident tot ce se putea copia, fără să ne pese de faptul că masca nu e tot una cu chipul (dacă mai există vreun chip de imitat, în acea parte de lume). Oare când vom depăşi această slugărnicie de nuanţă colonială şi când vom renunţa la mentalitatea papuaşă de adoratori ai cultelelor cargo? Să fie oare sufletele noastre atât de seci, încât să nu găsim în ele divinul marilor valori? Fără îndoială că nu! Suntem doar timoraţi, sistematic timoraţi.
Aici marile sentimente putrezesc şi zornăie doar micile simţiri zornăitoare. Entuziasmul nostru este astăzi pentru farduri, în timp ce patriotismul e un cuvânt aproape interzis. Ne interesăm de calitatea rujului de buze, în timp ce vorba celor care şi-au văzut părinţii şi fraţii ucişi pentru credinţa lor nu mai prezintă interes. Sufletele ne sunt trimise la abatorul spiritului, tot cu vagoane de marfă; fără îndoială, marfă de import, occidentală. Ni se cere să uităm de părinţii şi de eroii noştri, în numele unei prosperităţi abdominale din ce în ce mai rarefiate. Democraţia este înlocuită de manipulare şi de birocraţii numite, care îndrăznesc să comande unui continent întreg. Faţă de ceea ce a fost în trecut, Europa pare să existe azi doar pentru a fi vizitată; un uriaş muzeu, pe culoarele căruia întâlneşti curatori bolnavi de frigurile materialismului, nişte irascibili atinşi de halucinaţiile unei civilizaţii de mucava. Viaţa ne este şi urmează să ne fie regularizată până în cele mai mici detalii. La urma urmei, trăim în epoca roboticii, nu-i aşa? Poate ar fi bine să ne oprim aici (din lipsă de spaţiu).
Sufletele-atârnă-aici ca nişte cârpe fără vlagă şi murdare, din care ei fac jurnale. Oare n-ar fi mai bine să trecem în linişte pe lângă această colosală haldă de gunoi? Se numeşte mass-media sau, în traducere, armă de sinucidere culturală în masă. Pe vremuri, aveam doar două canale: unu şi doi. Astăzi, progres nu glumă, dispunem de sute de canale (pe drept numite astfel), care-şi deversează scursorile în mijlocul sufrageriei, în fiecare zi. Industria murdăriei, a minciunii şi a crimei sistematic propagate, a micimii sufleteşti şi a platitudinilor care ne sunt vărsate fără încetare în case şi în familii pare imbatabilă. Scormonim cu pasiune de arheologi după orice jeg posibil, pentru a-l prezenta la orele de vârf, fără îndoială cu scopul de a informa şi de a educa naţiunea. Mai există oare, în afara gunoaielor, şi alte mijloace cu care am putea forma spiritul generaţiei care ne va succede? Oare chiar nu se poate face un film la care să nu-ţi fie ruşine să te uiţi? O emisiune care să te înalţe, care să te înveţe ceva? (Vă rog să ne iertaţi pentru nişte întrebări atât de stupide. Se vede de la o poştă că nu suntem de specialitate şi că am pierdut pasul cu arta contemporană.) Cum ar putea nişte cârpe murdare să înţeleagă un discurs despre voalul miresei?
Se gonesc unii pe alţii, fără să ştie – unde… se asmut unii-mpotriva altora, fără să ştie – pentru ce… duruie din tinichele… zuruie din bani de aur. Iată şi clasa politică. Oameni care mimează acţiunea, fără să facă nimic – adevăraţi maeştri ai filosofiei zen. Sume colosale pentru autostrăzi care, după un sfert de veac, refuză încă să se materializeze, iar dacă au cumva neobişnuitul curaj să o facă, trebuie să ne gândim de două ori înainte de a ne asuma îndrăzneala de a le folosi. Ni se propun mormane de soluţii, la probleme pe care nu ştim cine le creează. Dacă toată lumea e pornită să rezolve, cum de rămân atâtea de rezolvat? Să fie oare vorba despre aristotelica generaţie spontană sau despre creaţionism ştiinţific? Se mimează luptă pentru binele naţiunii, în timp ce, în secret, se încheie pacea, în sunetele zornăitorilor (care nu sunt toţi de tinichea). Stimate concetăţean, a afirma actualitatea lui Caragiale nu este o platitudine, ci un semn de doliu.
Sunt bolnavi cu toţii şi victime ale opinie publice. Bolnavi în sufletele lor? Fără îndoială. Victime ale opiniei publice? Cine ştie? Poate încă pentru o vreme; depinde cât de european sau cât de global devine guvernul. Cu cât se ascunde mai departe şi după ziduri birocratice mai groase, cu atât mai bine (pentru el). Oare anularea efectului opiniei publice nu este o veste bună pentru politicianul modern? Vă gândiţi la popor? Pedeapsa lui stă tocmai în faptul că are conducători aleşi din rândurile sale, conducători pe gustul lui. Nu este lumea propria ei victimă, convinsă fiind că poate birui aşa cum este? Să nu uităm de visul îngerilor lui Milton, care, după căderea lor din cer, propun să construiască raiul pe pământ, uitând că de acum înainte erau nişte diavoli. Lumea aleargă după iluzia împărăţiei cerurilor, fără să se întrebe dacă dispune de capitalul moral necesar realizării şi conservării ei. Putem propune reguli şi amendamente câte vrem; întrebarea este dacă le vom respecta vreodată din inimă. Bunăstarea unei naţiuni este mai întâi morală. Democraţia murdăriei nu înseamnă împărăţie cerească, ci cloacă de putregaiuri; şi aceasta nu din cauza democraţiei, ci a putregaielor. După cum remarca Rousseau, democraţia este pentru sfinţi.[2] Când poporul alege un politician pe gustul său, acest popor trebuie mai întâi să analizeze cu mare atenţie despre ce fel de gust este vorba, pentru că gusturile mai nou întâlnite nu produc decât hristoşi mincinoşi, porniţi să înşele. Dacă orizontul spiritual al poporului de alegători nu se ridică deasupra stomacului (şi al altor organe din aceeaşi categorie), opţiunea nu poate fi decât între haos şi bici, zona gri dintre cele două ţinând de tehnica mulsului.
Orice desfăt şi orice viciu se află-aici la ele-acasă; dar chiar şi-aici există oameni virtuoşi, există multă iscusită virtute de serviciu… cu degetele îndemânatice la scris şi cu talentul de a răbda şi zăbovi, virtute binecuvântată cu mărunte decoraţii. Virtutea de serviciu are, în limba română, un nume foarte urât, pe care, din respect faţă de cititor, nu-l voi menţiona aici. Mă voi mulţumi să-i spun slugărnicie. Originea sa psihologică pare să se afle undeva între complexul de inferioritate al unora (justificat) şi convingerea aceloraşi că poziţia în sistem este măsura autentică a valorii proprii (nejustificat). Slugoiul este tiranul văzut de sus. Această stare de spirit se asociază cu nimicnicia, care, după cum se ştie, este marcată de pasiunea exagerată pentru lucruri mărunte, combinată cu neglijarea intereselor legitime ale celorlalţi. Un astfel de suflet este minuscul, pipernicit, lipsit de culoare şi fără contur; şi pentru că nu poate străluci, este măcinat de dorinţă de a parveni, o formă de strălucire pe măsura lui. Lipsit de verticalitate şi onoare, lucruri pe care le sacrifică pe altarul unor frici excesive şi adesea ridicole, se sperie cumplit de propria fragilitatea trupească, viciile lui fiind manifestări directe ale groazei şi îngustimii sale inevitabile. Un astfel de om există pentru a obţine, nu pentru a împărtăşi, trădându-şi astfel sărăcia profundă. El păzeşte cu gelozie ceea ce crede că are şi priveşte cu invidie ceea ce crede că nu are. Semnul distinctiv al acestei condiţii nu stă totuşi în disponibilitatea de a comite nedreptăţi, cât mai ales în aplecarea de a le comite de dragul unor câştiguri mărunte, fapt care trădează natura primitivă a mentalităţii lui. Numai o remarcabilă îngustime a minţii poate da naştere geloziilor sale triviale. Iată cum arată, dincolo de faţadă, virtuosul de serviciu.
Există aici şi multă evlavie şi sumedenie de cofetari ai linguşirii şi brutari ai măgulirii, ce se prostern în faţa Dumnezeului oştirilor. Iată un domeniu extrem de sensibil şi delicat. Numai un măgar păşeşte cu bocancii peste porţelanuri. Cu toate acestea, religia multora seamănă adesea cu atitudinea acestor cofetari ai linguşirii şi brutari ai măgulirii. Mulţi naivi consideră că Dumnezeu este versiunea creştină a lămpii lui Aladin şi că funcţia lui nu este alta decât aceea de a ne asigura nouă prosperitatea (mă rog, ceea ce credem noi că este ea). Porţile raiului sunt asaltate de jalbele mămicilor cu copii aflaţi în sălile de admitere ale facultăţilor, ale tinerilor furaţi de nurii consânzienelor şi chiar ale unor doritori de funcţii sau maşini de lux. Oare la această şcoală să fi învăţat noi slugărnicia, internă şi externă? Am auzit că poporul din care facem parte s-a format în jurul bisericii. Rămâne aceasta o veste bună, dacă privim lucrurile din perspectiva rezultatelor acestui efort educativ? Biserica este conştiinţa morală a naţiunii! Da, n-ar fi rău. Dar mai putem spune acest lucru, după ce aruncăm o privire în direcţia reprezentanţilor acestui ideal? Oare ei înşişi ce răspuns ne-ar da la această întrebare? Desigur, nu există pădure fără uscături, dar există pericolul uscăturilor fără pădure. Cu respectul datorat unor părinţi adevăraţi, nu putem trece totuşi cu vederea faptul că biserica, adică reprezentanţii ei, se interesează astăzi de multe alte lucruri, înainte de a se interesa de educaţia morală a poporului, care continuă totuşi să le calce pragurile. Chiar cei care nu pot fi astfel caracterizaţi, se pasionează mai degrabă de incantanţiile bizantine ori latine (sau de rock-ul american), în loc să se intereseze de formarea duhovnicească şi morală a unui popor aflat în ghearele materialismului şi ale degringoladei spirituale. (Sper să ni se ierte faptul că batem clopotul în dungă, însă este vreme de restrişte. Ar trebui aprinse focuri pe dealuri.)
’De sus’ le picură desigur steaua… în sus tânjeşte orice piept lipsit încă de stele. Interpretarea monarhică şi autoritară a divinului aparţine mai degrabă Vechiului Testament şi mentalităţilor lui. O astfel de interpretare generează un popor de slugi, mai degrabă decât un popor de fii. În Testamentul creştin, Dumnezeu este un Tată care se sacrifică pentru ai săi. Dacă puterea ar fi lucrul pe care el ar vrea să ni-l arate, infinitatea ei n-ar mai lăsa loc şi pentru existenţa noastră finită. Ce poate fi finitul în prezenţa infinitului? Prin chiar actul creaţiei însă, Dumnezeu a făcut un pas în spate, în favoarea noastră. La urma urmei, forma autentică a revelaţiei este crucea, nu coroana vreunui împărat. De ce tânjim spre tirania legilor scrise pe table de piatră şi nu înţelegem candoarea legilor scrise pe inimi de carne? Nu porunca din afară este vestea cea bună, ci luminarea dinăuntru. Adevărata putere se arată în slujire, nu în a fi slujit. Steaua le picură de sus numai celor în pieptul cărora n-a răsărit încă niciuna. Creştinii nu compun un popor de cerşetori, victime ale virtuţii de serviciu. Ei sunt (s-au ar trebui să fie) un popor de fii, care poartă în sufletul lor arătarea divinului, iar divinul nu este un împărat de slujit prin uzul unor gesturi mecanice, ci o realitate interioară şi o cale de urmat în viaţă.
Dar chiar şi luna se învârte în jurul lucrurilor pământeşti; la fel şi Prinţul… în jurul aurului negustorilor…. Prinţul propune, comerciantul dispune! Cu cât mai trupească este împărăţia cerurilor (sau a lumii), cu atât mai abitir dansează pe muzica finanţistului. În ce măsură rămâne ea a cerurilor, dacă se înfige cu temelii de beton în pământ? Poate oare tăria clădirilor să înlocuiască puterea sufletelor? Ce vedem astăzi în Occidentul catedralelor? Muzee şi milioane de gură-cască. Mai zidim noi împărăţia lui Dumnezeu sau am trecut la zidirea propriei noastre împărăţii? Chiar în cazul acesta, trebuie înţeles că nicio împărăţie nu se zideşte cu pietre. Adevăratele catedrale s-au ridicat în pustiul egiptean, în peşerile munţilor şi în colibele asceţilor. Să nu credem că finanţatorul contribuie numai cu bani. Atunci când finanţează, el contribuie şi cu spiritul său. În creştinism, nu există sponsorizare, ci există numai milostenie şi ea îi are întotdeauna în vedere pe oameni. Misiunea bisericii este mai întâi aceea de a face ucenici şi abia apoi aceea de a construi palate (dacă mai e nevoie).
Nu trebuie să scăpăm din vedere nici faptul că pretenţiile de unicitate ale bisericii creştine sunt astăzi considerate o manifestare de intoleranţă, chiar dacă biserica nu recurge la mijloace violente pentru a-şi impune punctul de vedere. Ceea ce ni se cere azi este să nu mai avem niciun punct de vedere, nimic care să facă notă discordantă cu amalgamul şi lipsa de sens cultural şi spiritual de care suntem asaltaţi. Singura intoleranţă admisibilă este cea orientată împotriva ideii de adevăr, a dorinţei de identitate şi a coloanei vertebrale. Trăim iarăşi într-o epocă în care dizidenţa a devenit o crimă, chiar dacă, deocamdată, ea nu este o crimă juridică, ci doar una culturală. Suntem împinşi prin mijloace educative subtile către leşia cenuşie a nihilismului. Omul este redus la simţuri şi la ceea ce izbeşte simţurile, organizarea sistemului interzicându-i să mai vadă valoarea gândirii şi a spiritualităţii autentice. Aceasta este realitatea care ar trebui să organizeze, în primul rând, efortul bisericii şi chiar al statului…
Ajuns aici cu prezentările sale, înţeleptul aparent adresează înţeleptului autentic ultimul său sfat: scuipă asupra acestui mare-oraş de comercianţi şi – treci mai departe! … Scuipă asupra acestui mare-oraş al sufletelor strivite şi-al piepturilor strâmte… Înţeleptul Zarathustra îl întrerupe însă şi îi spune: tu, broscoi râtos, ai trăit prea multă vreme în mlaştini şi sângele tău a devenit puturos. Oare de ce atâta brutalitate, din partea înţeleptului? Unde a greşit maimuţa lui Zarathustra? (Trebuie să vă mărturisesc, în secret, că, în viaţa mea de cadru didactic, mi-aş fi dorit să am studenţi la fel de perspicace şi cu abilităţi scriitoriceşti la fel de bune. De data aceasta însă, maimuţa nu ia zece la examen.) Dispreţuiesc dispreţul tău…. Dispreţul meu şi pasărea mea augur doar din iubire sunt în stare să-şi ia zborul; dar nicidecum din mlaştină. Iată atitudinea înţeleptului care a criticat cultura europeană până în străfundurile ei. Pentru el, este un gest al iubirii, nu o formă de ură. Maimuţa lui Zarathustra, care, pentru marele înţelept, nu era decât un porc grohăitor, nu şi-a greşit judecăţile, dar a greşit spiritul în care le făcea.
Prietene critic, atunci când arăţi cu degetul, ai grijă ca mâna ta să fie străpunsă. Nu eşti mai bun prin faptul că alţii sunt răi, ci numai dacă te sacrifici. Vă mărturisesc (sper să-mi fie îngăduit) că am locuit mulţi ani în străinătate şi am cunoscut români care nu mai voiau să aibă nimic de-a face cu alţi români; am cunoscut români care nu aveau nimic bun de spus despre poporul român. Concetăţene, nu urî poporul acesta, pentru că faci parte din el, iar dovada stă în faptul că te crezi din oficiu mai bun, în loc să priveşti în oglindă şi să te căieşti. Fă binele în dreptul tău, chiar dacă nimeni nu te imită; fă binele singur, chiar dacă eşti dispreţuit şi suferi. Cel care critică din ură sau dispreţ nu este decât un nebun înfumurat, unul care şi-a făcut culcuşul pe gunoaie ca să aibă motiv de-a grohăi fără-ncetare. Nu vorbi de rău; vorbeşte de bine. Nu pune răul în ramă, ci lucrează în secret la îndepărtarea lui. Şi zicând acestea, Zarathustra a trecut mai departe, spre grota şi muntele lui.
[1] Friedrich Nietzsche, Aşa Grăit-a Zarathustra, trad. Ştefan Aug. Doinaş (Bucureşti: Humanitas, 1994). p. 245 – 249.
[2] Rousseau, Contractul social, III, 4.