LUNTREA LUI CARON: AMINTIRI DINTR-O ALTĂ TRANZIŢIE
Până nu de mult, s-a discutat intens despre tranziţie. Oriîncotro te îndreptai, întâlneai specialiştii tranzitoriului, care învăţau, mai ales pe toată lumea, cum se face trecerea de la socialismul de tip marxist la capitalismul de… orice tip. Părea că venise, în sfârşit, ziua răzbunării libertăţii împotriva tiraniei şi că în calea acestei realizări epocale nu se mai afla acum decât un mic număr de strâmbături mărunte, care, desigur, se cuveneau îndreptate. Treptat însă, entuziasmul s-a potolit, iar tranziţia s-a şters de pe buzele oamenilor. Oare de ce? Care ar putea fi motivul? Să se fi descoperit cumva, treptat, că existenţa umană este prin definiţie tranzitorie? Sau tranziţiaşi-a îndeplinit misiunea ei vremelnică de lozincă menită să ne îndrepte gândurile şi energiile în direcţia „corectă”? Cine ştie. Cert este însă că ne-am împotmolit, iar tranziţia s-a prelungit până dincolo de uzura morală a termenului. Românul, aflat în drum spre fericirea lui consumeristă, de care nu-l mai despărţeau decât vreo câteva strâmbături, pare să se fi împiedicat de ultima dintre ele: de omul strâmb. Slujitori ai mamonei fiind, ne-am dovedit incapabili să construim mult visatul paradis al confortului material. Am căzut, se pare, victime iluziei că strâmbăturile ţin de sistem – şi, într-adevăr, cele mărunte ţin de el – şi n-am înţeles că orice strâmbătură este, în cele din urmă, lucrătura omului strâmb.
Probabil, a venit acum vremea să ne întoarcem în istoria nu prea îndepărtată, ca să învăţăm de la părinţii noştri, care şi-au avut şi ei tranziţia lor, nu o tranziţie dinspre comunism, ci o tranziţie la comunism; pentru că nu putem ieşi dintr-o groapă, dacă nu-i cunoaştem adâncimea. Nu vom şti cât de înaltă trebuie să ne fie scara. Astfel, în ciuda faptului că, în opinia lui Blaga, autorul romanului menţionat în titlu, „viaţa şi istoria ne învaţă să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a fiinţei”[1], de data aceasta trebuie să ne amintim, şi anume, tocmai de înţelepciunea celui care ne îndeamnă aici la uitare.
Luntrea lui Caron, roman „de sertar” al marelui filosof şi poet, conţine istoria acestei tranziţii mai vechi, adică povestea strivirii brutale a primăverii celor două zeci de ani de rodnicie interbelică – atâta câtă a fost ea – sub greutatea îngheţului roşu. În ciuda elementelor biografice (sau poate chiar din pricina lor), romanul lui Blaga nu ne povesteşte doar despre strivirea fizică a elitei româneşti, deşi evenimentul a avut, fără îndoială, loc. Povestea lui este, mai degrabă, povestea sufocării spirituale a acestui popor, a destrămării sale lăuntrice lucrată sistematic şi intenţionat de către extrema stângă comunistă, destrămare pe care autorul o urmăreşte cu spaimă în însăşi sufletul său, devenit cameră de tortură naţională. După cum el însuşi ne mărturiseşte: „Acum se urmăreşte distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi. Se urmăreşte desfiinţarea memoriei. Se retează brutal şi cu fierăstrăul toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic.”[2] Au fost tăiaţi cei (mai) drepţi dintre noi şi au fost lăsaţi cei strâmbi; s-au despicat brazii şi au fost promovaţi ciulinii. Să ne mai mire azi mulţimea de scaieţi? S-a răstignit „spiritul care a luat trup printre noi” şi s-a făcut loc spiritului care s-a împieliţat prin cotloanele existenţei noastre. S-au promovat suflete zidite din câteva fraze stereotipe, care debitau platitudini înspăimântătoare, cu o pedanterie care te uluia. Aşa se „dislocă spiritul”[3]; însă lucrul acesta nu s-a născut din sinele nostru, ci ni s-a impus din afară cu sabia.
Cu tristeţe trebuie să remarcăm că aşa-zisul liberalism de tip socialist occidental pare să continue aceeaşi nefastă lucrare de desfiinţare naţională, morală, educaţională, culturală şi spirituală de care s-au făcut responsabili antecesorii lor mai radicali, doar sabia pare să fi fost înlocuită cu proceduri mai democratice.
Dacă e să dăm crezare lui Nietzsche, iar în acest context nu avem de ales, facerea unui popor stă în faptul de a-i pune dinainte o tablă de valori, ceea ce înseamnă că stricarea lui stă în nimicirea valorilor sale şi în eliminarea celor care au vocaţia de a le purta. O metodă şi mai perversă, folosită mai mult în tranziţia noastră decât în tranziţia lui Blaga, este ştergerea diferenţei dintre valori şi non-valori, adică buimăceala valorică sau, după titulaturi mai academice, relativism moral. Astfel, frumuseţea nu piere azi atât din pricina atacurilor urâţeniei, cât mai ales din cauză că i se desfac gardurile. O minte oarbă şi bine plasată păgubeşte mai mult decât o gură de tun, pentru că lupta se dă acum pe frontul definiţiilor. Un popor piere atunci când ajunge să-i fie ruşine de el însuşi; şi ajunge să se ruşinează de sine, atunci când nu-şi mai găseşte valorile, când i se marginalizează trecutul şi i se batjocoresc creatorii.
Romanul lui Blaga este însă o carte a împotrivirii, o scriptură a rezistenţei spiritului împotriva schingiuitorilor săi. Hăituit de potăi, ursul nu sucombă, ci se repliază. Iată de ce problema centrală din Luntrea lui Caron este cea a conservării „existenţei creatoare”, inima vie a oricărui neam. Aceasta este problema care-l frământă constant pe poetul Axente Creangă, personajul din roman care întrupează evoluţia spiritului poetic blagian. Confruntat cu înregimentarea lozincardă a minţii şi cu reducerea omului la trup, poetul din el îşi caută salvarea în dragoste, pentru că „numai iubirea vede drept şi bine”[4]. Iubirile sale sunt însă împărţite. Încă de pe vremea lui Platon şi a lui Augustin, afroditele sunt pe categorii. Multă vreme şi-a căutat poetul renaşterea în braţele Afroditei pământeşti, care nu vedea nici drept şi nici bine, timp în care cealaltă Afrodită aştepta la distanţă şi îl ocolea. Nu s-a trezit, sărmanul, decât în momentul în care a înţeles că bărbatul primei Afrodite, un răspopit ajuns podar pe Mureş, a trecut într-o noapte peste apă un cioban cu ochii de foc, păcurarul georgian al unei turme de lupi; şi nu i-a trecut, acest Caron românesc, de pe lumea noastră pe cealaltă lume, ci invers, slobozind fioroasa haită neagră în direcţia cetăţii Albei, cetatea unirii şi a Noului Testament. Spiritul nu se revigorează prin căutarea de conforturi trupeşti, ci prin întoarcerea către sine şi către originile sale celeste. Noi putem produce, dar numai Divinul poate crea.
Tranziţia la comunism a însemnat şi continuă să însemne, pentru noi şi pentru alţii ca noi, sufocarea spiritului creator, prin reducerea omului la trup. După cum Blaga însuşi ne relatează, regimul comunist urmărea să fim „în cele din urmă reduşi la funcţii fiziologice şi la instinctul primar al foamei şi al îndestulării acesteia… A face coadă la intrarea unei «alimentare» câte trei ceasuri pentru o bucată de unt, şi alte două pentru un codru de pâine, nu este o îndeletnicire ce s-ar putea automatiza în avantajul sufletului. Îndatoriri atât de degradante vor ocupa tot mai mult spaţiu în conştiinţa omenească, absorbind-o în cele din urmă cu totul.”[5] Ieşirea din marasm, aşadar, acum că-i înţelegem adevărata natură, nu poate sta decât în respectarea adevăraţilor creatori. Nu-i jigniţi propunându-le conforturi. Locul bradului este în pădure, nu în sufragerie încărcat cu nimicuri, spre distracţia copiilor. Misiunea lui este să-şi ridice fruntea verde deasupra foioaselor, nu să se usuce înfipt într-un suport academic. Respectaţi-le însă mediul, ridicându-vă cu ajutorul lor.
Astăzi nu mai stăm la rând pentru o bucată de unt sau pentru un codru de pâine, în schimb sărăcia spirituală a atins proporţii sahariene. După şocul comunismului, liberalismul socialist este episodul doi. Preocupările degradante ocupă tot mai mult spaţiu în conştiinţa omenească, dacă nu cumva au absorbit-o deja în întregime. Mintea şi-a însuşit superficiul flecurilor cu care se hrăneşte şi este hrănită. S-a terminat oare moartea spiritului impusă de comunism? A venit învierea? Sau am trecut din mâinile călăilor cu mănuşi de fier în mâinile celor care ne sugrumă cu mănuşi de pluş? Oare nu slujim şi azi aceeaşi „teologie a materiei”[6]? Contează oare dacă cineva este împins în mormânt cu pistolul sau dacă este dus acolo cu zăhărelul? În politică şi economie, există cel puţin iluzia libertăţii, dar problema libertăţii spiritului nici măcar nu se mai pune, pentru că existenţa creatoare a ajuns, pentru cei mai mulţi, o relicvă de neînţeles. Fiinţa unui popor nu stă doar în limba lui, englezită astăzi de tot felul de piţigoi cu iluzii de cultivaţi, ci stă mai ales în faptul de a avea ce să spună cu această limbă a lui. Materialismul comunist nu a fost depăşit, ci a fost înlocuit de materialismul consumerist. Una dintre deosebirile majore între aceste două forme de materialism e faptul că cel dintâi nu a devenit niciodată ideologia bisericii, aşa cum a reuşit acesta de pe urmă. Regimurile politice s-au schimbat, însă cele spirituale persistă. Suferim astăzi o nouă „dislocare a spiritului”. „Aceeaşi Mărie, altă pălărie”, după cum ne învaţă înţelepciunea populară.
Afrodita cerească, în persoana doamnei Ana Rareş, moldoveancă, întruchipare a frumuseţii spiritului românesc, este cea care va încălzi până la fertilizare sufletul poetului căutător de mântuire. Împreună, ei vor colinda străzile Albei, porumbiştile din valea Mureşului, Munţii Apuseni, viile de lângă Câmpul Frumoasei, iar în cele din urmă cetăţile eterne din Munţii Orăştiei. Oricine îşi uită locurile în care a văzut lumina zilei, n-a văzut niciodată cealaltă lumină.
Tot ea va rotunji şi destinul lui Leonte Pătraşcu, personajul care întrupează soarta filosofiei blagiene şi a culturii interbelice. Sub inspiraţia aceleiaşi doamne, filosoful îşi va scrie ultima lui lucrare, o variantă românească a Plângerilor lui Ieremia. Documentul s-a intitulat Minciunile lui Dumnezeu şi cuprinde istoria spirituală a poporului român, mai exact, povestea neşanselor spirituale suferite de neamul acesta. Este oglinda răstignirilor sale, o listă a promisiunilor neîmplinite, de unde îi derivă şi titlul. Pomelnicul începe cu Ştefan cel Mare şi cu tot ceea ce a însemnat el în plan politic şi cultural pentru noi. Se continuă cu Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, cu Şcoala Ardeleană. Această carte din carte se încheie însă cu sinuciderea autorului ei, care se aruncă în „Râpile Roşii” de lângă „Câmpul Frumoasei” – triste vecinătăţi. Este felul lui Blaga de a se adaugă pe sine însuşi pe lista minciunilor lui Dumnezeu, împreună cu întreaga perioada interbelică, a cărei existenţă a fost curmată în râpile sângerii. Mă întreb dacă nu cumva Revoluţia din 1989 şi perioada care i-a urmat nu ar trebui adăugate şi ele pe aceeaşi listă a „minciunilor lui Dumnezeu”; dacă nu cumva tranziţia noastră către leşia albastră a consumerismului occidental nu se numără şi ea printre răstignirile noastre. La urma urmei, ce contează dacă spiritul acestui neam moare în râpile roşii sau în leşia albastră? Diferenţa nu stă decât în superficialitatea nuanţei.
Soluţia pe care gânditorul de pe valea Sebeşului ne-o propune este întoarcerea în preistorie. Românul a făcut întotdeauna faţă asalturilor îndreptate împotriva firii sale spirituale, refugiindu-se în preistorie. Axente rosteşte aceste cuvinte, privind pe fereastra maşinii cu care se refugia de la Sibiu la Căpâlna un cioban din Mărginimea Sibiului, care înainta agale cu turma lui peste mirişti, aşa cum vreme de milenii au făcut înaintaşii lui. Cu siguranţă, Blaga nu ne îndeamnă la ciobănie şi transhumanţă, deşi sufletul nostru a descoperit frumuseţea perindându-se în felul acesta peste colinele Carpaţilor. Îndemnul lui vizează întoarcerea la originile spiritualităţii noastre şi, de ce nu, la originile spiritului însuşi. Orice neam şi orice cultură se revigorează prin revenirea la fântână sa originară, la mama care i-a dat naştere. Numai pornind de acolo vom putea găsi iarăşi calea pe care am pierdut-o, vom putea răsări din nou în grădina din care am fost smulși şi în pomul din care am fost tăiaţi. Simbolic, Luntrea lui Caron se termină cu ascensiunea celor doi iubiţi, poetul şi muza lui, românul şi cultura sa, către marea cetate a neamului nostru, Sarmizegetusa, locul din care mai curge încă şi azi „cristalul lichid” al spiritului şi prin crângurile căruia mai stăruie încă „privighetori cu lacrimi în gâtlej”.[7] Numai prin revenirea la originile spiritului renaşte spiritul şi numai prin împrospătarea spiritului din noi trăieşte naţiunea.
Ocna-Mureş, 3 martie, 2016
[1] Lucian Blaga, Luntrea lui Caron (Bucureşti: Humanitas, 1990), p. 370.
[2] Ibid., p. 302.
[3] Ibid., p. 139.
[4] Ibid., p. 418.
[5] Ibid., p. 233.
[6] Ibid., p. 374.
[7] Ibid., p. 388.