INSTRUMENTALISMUL HERMENEUTIC

Pentru a putea discuta despre coerenţa internă şi externă a realismului epistemologic, trebuie să ne păstrăm între limitele asumpţiilor care-i permit existenţa. Ceea ce el pretinde este accesul explicativ al teoriei ştiinţifice, prin ea însăşi, la adevărul unei realităţi extramentale deja organizată similar explicaţiilor. Aşadar, realismul este, înainte de orice, o formă a dualismului epistemologic, asumând existenţa distinctă a unui subiect cunoscător şi a unui obiect de cunoscut, două instanţe care s-ar afla faţă în faţă. Realitatea, adică obiectul cunoaşterii, este extramentală, dar posedă totuşi o structură abordabilă cu mijloacele subiectului, respectiv cu mijloacele percepţiei şi ale gândirii raţional-discursive sau teoretice. În astfel de condiţii, cunoaşterea rămâne să fie o formă de extragere a informaţiei existente structural în lucruri şi de transferare a ei la nivelul minţii, sub forma teoriilor explicative, urmându-se oarecum modelul aristotelic al abstractizării. Evident, adevărul acestor teorii explicative nu poate avea decât sensul corespondenţei între teorie şi realitate. Cam acestea sunt asumpţiile de bază ale realismului epistemologic, a căror acceptare este obligatorie pentru ca realismul să existe şi, existând, să poată fi supus unei analize a coerenţei sale interne şi externe, o sarcină despre care ne propunem să discutăm aici.

Înainte de a iniţia această discuţie însă, am dori să precizăm că materialul care urmează nu se doreşte a fi suma concluziilor unor lucruri îndelung studiate, ci mai degrabă o dare de seamă privitoare la o cercetare aflată în desfăşurare. Nu este vorba despre un studiu finalizat, ci mai degrabă despre o investigaţie abia începută. În al doilea rând, am dori să precizăm că motivele care ne-au determinat să pornim în această direcţie au fost pretenţiile explicative pe care ştiinţa le are cu privire la sine, pretenţii care ni s-au părut excesive, aproape mitologice. Am considerat, aşadar, că o înţelegere mai atentă a realităţii ştiinţei ar fi binevenită, mai ales pentru publicul larg, cu scopul de a evita capcana triumfalismului, în mare parte gratuit, al propagandei scientiste. Am înţeles, de asemenea, aşa cum oricine o poate face, că pretenţiile exagerate ale ştiinţei cu privire la funcţia sa explicativă se întemeiază, în primul rând, pe ceea ce se numeşte, în jargon filosofic, realism ştiinţific, o poziţie pe care am încercat să o descriem în pasajul anterior. Sigur că triumfalismul explicativ al ştiinţei are şi alte temeiuri, dar în materialul de faţă ne vom referi doar la problema realismului, cu intenţia de a sonda, cât de cât, consistenţa sa logică şi filosofică şi de a înţelege câteva dintre consecinţele pe care eventuala sa inconsistenţă raţională le-ar avea asupra înţelegerii valorii explicative a ştiinţei, în general.

În sfârşit, pentru a ne atinge obiectivul, ne vom organiza cercetarea în jurul câtorva obiecţii mai importante adresate tezelor realiste. Aceste teze, după cum am văzut, sunt următoarele: teza diferenţei radicale dintre cunoscător şi cunoscut, teza existenţei unei realităţi extramentale organizate raţional, teza funcţiei explicative a teoriei ştiinţifice şi teza adevărului corespondenţă. În centrul tuturor acestora şi ca un rezumat al lor se află teza valorii explicative a teoriei ştiinţifice, celelalte asumpţii ale realismului fiind derivate din sau subordonate intenţiei de a demonstra superlativ o astfel de valoare. Vom începe, aşadar, cu ea şi ne vom referi la celelalte, în măsura în care şi atunci când logica discuţiei va solicita lucrul acesta.

O primă şi importantă întâmpinare adresată tezei realiste privitoare la valoarea explicativă a ştiinţei poate fi rezumată prin afirmaţia că partea explicativă a unei teorii ştiinţifice este dispensabilă. Cu alte cuvinte, ştiinţa poate funcţiona şi îşi poate păstra utilitatea, fără partea ei teoretic-explicativă. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, explicaţia ştiinţifică se dovedeşte a fi un apendice aparent nenecesar, care nu aparţine efectiv logicii funcţionării interne a ştiinţei. Pentru realism, orice teorie ţinteşte la explicarea unui set de fapte observate. Acestea sunt descrise – de regulă în aşa fel încât să se potrivească abordărilor matematice – după care sunt integrate într-un sistem cauzal de idei, a cărui funcţie este explicarea motivelor pentru care lucrurile se petrec aşa cum se petrec. Sigur că elementele care vor face parte din aceste explicaţii cauzale sunt luate din alte explicaţii ştiinţifice deja existente, elemente noi fiind introduse doar atunci când fenomenele nou observate nu mai pot fi explicate prin invocarea ideilor deja recunoscute. E o consecinţă a briciului lui Occam. Ei bine, această dimensiune explicativă a ştiinţei a fost pusă sub semnul întrebării, şi, după cum vom vedea, nu fără temei. Evident, afirmaţia că partea explicativă a unei teorii ştiinţifice este dispensabilă deschide un întreg orizont problematic, a cărui cartografiere exhaustivă nu face obiectul acestui eseu. Prin urmare, ne vom limita doar la precizarea câtorva dintre ideile care-l populează.

O primă discuţie se naşte în jurul sensului acestei dispensabilităţi a explicaţiei. În această privinţă, putem vorbi despre două interpretări de bază, una eliminativă şi alta non-eliminativă. Cu alte cuvinte, unii gânditori consideră că partea explicativă a teoriei poate fi eliminată complet din discursul ştiinţific, acesta reducându-se astfel la componenta sa empirico-observaţională, în timp ce alţii sunt de părere că partea explicativă a teoriei rămâne totuşi folositoare, dar nu pentru scopurile explicative tradiţionale şi realiste. În acest ultim caz, cel non-eliminativ, discursul explicativ nu dispare, dar este redirecţionat, atribuindu-i-se, de regulă, funcţia de administrator conceptual al părţii empirice a teoriei. Din explicativă partea pur teoretică devine utilitară, dobândind astfel o funcţie mai degrabă sintactică decât semantică. Altfel spus, explicaţia devine o formă economică şi logistic utilă de a vorbi despre faptele observate, renunţându-se la pretenţia că ea ar fi o imagine a realităţii în sine, a unei realităţi situate undeva dincolo de fenomenele observabile, care sunt reprezentate în cadrul discursului ştiinţific de către enunţurile empirice. Explicaţia ştiinţifică devine astfel un instrument util administrării conceptuale a faptelor, de unde şi denumirea de instrumentalism, acordată acestei poziţii.

Înainte de a vedea însă care sunt argumentele aduse de instrumentalism în sprijinul dispensabilităţii explicaţiei ca explicaţie şi de a vedea care sunt replicile oferite de realism acestor argumente, se cuvine să înţelegem mai bine ce formă ar putea îmbrăca ştiinţa, în absenţa completă a explicaţiilor. Realismul consideră, pe bună dreptate, că, redusă la componenta ei empirică şi pur observaţională, ştiinţa îşi pierde unitatea, adică se transformă într-o serie neadministrabilă logic şi logistic de găselniţe sau legi empirice de genul „dacă A, atunci B”. Ea se reduce la seria descoperirilor că prezenţa unui fenomen se însoţeşte, de regulă, cu prezenţa unui alt fenomen. Fără îndoială, adăugăm noi, aceste legi empirice sunt lucrurile cu adevărat descoperite de ştiinţă, însă eliminarea completă a explicaţiei creează inutil probleme de logistică ştiinţifică, ceea ce înseamnă că explicaţiei trebuie totuşi să-i recunoaştem cel puţin o funcţie organizatorică şi preponderent sintactică, în raport cu latura empirică a teoriei ştiinţifice.

Acum, se cuvine totuşi să adăugăm că această replică dată de realism versiunii eliminative a teoriei dispensabilităţii nu atinge esenţial instrumentalismul, care recunoaşte explicaţiei o noimă logistică în cadrul teoriei ştiinţifice. Mai mult, replica realistă nu afectează în mod esenţial nici chiar versiunea eliminativă, întrucât nu demonstrează că versiunea respectivă ar fi inacceptabilă, ci doar că ridică probleme de logistică ştiinţifică, ceea ce înseamnă că întâmpinarea realistă este doar una de factură utilitară. Invocarea utilităţii explicaţiei ştiinţifice este însă periculoasă pentru realism, deoarece îi slăbeşte poziţia, în favoarea instrumentalismului, adică a versiunii non-eliminative a teoriei dispensabilităţii. Apoi, necesitatea explicaţiei, chiar în sensul utilităţii ei logistice, şi chiar nevoia unităţii ştiinţei, asigurată de teorie, aparţin subiectului, or nu putem construi inferenţe valide dinspre nevoile epistemologice ale subiectului către structura unei realităţi cu adevărat extramentale. În sfârşit, dacă raţiunea şi realitatea au aceeaşi structură, raţiunea nu va reuşi niciodată, prin ea însăşi, să descopere lucrul acesta, întrucât nu va putea şti niciodată dacă se confruntă sau nu cu propriile sale proiecţii structurale. Omul este cel care are nevoie de unitatea ştiinţei şi de explicaţiile ei, şi, se pare, are nevoie de ele din motive altele decât cele cerute de funcţionarea mecanismului intrinsec al ştiinţei sau de realitatea însăşi. Oricât de ciudat ar suna, se poate face ştiinţă şi în absenţa explicaţiilor, ca explicaţii, dar nu cu prea multă uşurinţă, lipsind formele de administrare conceptuală a faptelor.

*

Realismul este totuşi îndreptăţit să ceară demonstrarea dispensabilităţii explicaţiei, ca explicaţie, şi probabil că cel mai bun argument care vine în întâmpinarea acestei expectanţe este cel oferit de istoria ştiinţei, întrucât ştiinţa nu s-a sfiit, de-a lungul timpului, să sacrifice o mulţime de explicaţii şi de realităţi postulate pentru ca explicaţiile ei să funcţioneze. Nu vom intra însă aici în detaliile argumentului istoric, întrucât subiectul acesta merită tratat într-un eseu dedicat în întregime acestei probleme. Vom trece, aşadar, la argumentul logic, adică la menţionarea faptului că reductibilitatea teoriei ştiinţifice la componenta ei observaţională pare să fi fost demonstrată de W. L. Craig, prin teoria axiomatizării recursive.[1] Ideea pare să fie aceea că, dată fiind o teorie T şi un subvocabular observaţional O al acesteia, se poate construi o altă teorie TO, ale cărei teoreme să nu conţină decât constantele prezente în subvocabularul observaţional respectiv. Cu alte cuvinte, o teorie ştiinţifică este reductibilă la teoremele sale observaţionale, din noua teorie decurgând toate consecinţele observaţionale ale primei teorii. Această poziţie consideră, aşadar, că, pentru nişte fiinţe corporale cum suntem noi, realitatea este cea observată, iar cunoaşterea constă tocmai din aceste observaţii, care sunt apoi conservate sub forma enunţurilor empirice.

În ce priveşte componenta teoretic-explicativă a teoriei ştiinţifice, consecinţa demonstraţiei lui Craig pare a fi aceea că ne putem dispensa de ea, fără ca funcţionalitatea ştiinţei să sufere cu adevărat. S-ar putea chiar adăuga că funcţia explicativă a ştiinţei ar aparţine mai degrabă filosofiei, decât ştiinţei. Craig pare să arate, aşadar, că termenii teoretici sunt eliminabili în bloc, fără ca prin aceasta să se piardă legăturile deductive dintre observabilele stabilite de teoria dată. El susţine că integrarea deductiva a faptelor nu trebuie să includă termeni teoretici, legile empirice putându-se utiliza sistematic, fără implicarea teoriei explicative. Antecedenţii observabili pot fi legaţi direct de succedeţi observabili. Teza lui Craig nu implică totuşi inexistenţa unei eventuale realităţi neobservabile, situată undeva dincolo de realitatea observată sau chiar observabilă, întrucât teza lui este o teză logică, nu una ontologică. Dacă nu ar exista o realitate neobservabilă, arătarea realităţii ar fi realitatea însăşi, ceea ce ne-ar aşeza, paradoxal, exact in mijlocul realismului. Poziţia lui Craig implică totuşi faptul că ştiinţa se poate dispensa de ipoteza unei realităţi neobservabile care să fie deja structurată în armonie cu precizările explicative ale teoriilor, ceea ce realismul este totuşi obligat să susţină.

Craig arată că ştiinţa e reductibilă la un discurs privitor la arătare, un discurs lipsit de pretenţii ontologice şi epistemologice suplimentare. Pentru noi oamenii, realitatea este cea care ni se arată, iar ştiinţa şi tehnica operează în sfera acestei realităţi, fără ca lucrul acesta să interzică existenţa unei realităţi extramentale structurate altfel. Dificultatea pe care o întâmpinăm în privinţa acceptării acestei idei ţine de faptul că ne imaginăm relaţia dintre realitate şi cunoscător nu după modelul rezonanţei, ci după modelul antic al întipăririi, imagine care ne obligă să gândim comunicarea informaţiei ca pe un transfer al acesteia, or, dacă este transportată, ea trebuie să existe deja, gata finalizată, la nivelul expeditorului. Epistemologia realistă pare să fie aici victima unei neînţelegeri a naturii comunicării, fenomen care are loc prin rezonanţă şi sugestie, mai degrabă decât prin transfer. O structură poate genera alte structuri într-un sistem capabil să rezoneze cu ea, fără ca între cele două structuri să existe asemănări pictoriale sau similitudini imaginabile. Astfel, entităţile teoretice pot fi acceptate utilitar, dar nu şi explicativ, deoarece nu ştim în ce măsură ele trimit sau nu la nişte echivalenţe extramentale. În felul acesta, briciul lui Occam rade pretenţia la adevăr a explicaţiilor noastre teoretice, în măsura în care ideea de adevăr implică realitatea extramentală. Astfel, adevăratul scop al teoriei ştiinţifice nu poate fi explicarea realităţii însăşi, ci doar intervenţia tehnologică sau administrarea logică şi logistică a faptelor. Realitatea rămâne o cutie neagră, căreia nu-i putem cunoaşte, doar prin noi înşine, natura ultimă, ci doar reacţia la intervenţia noastră practică, ceea ce înseamnă că, lăsat în seama resurselor sale proprii, omul nu vede realitatea, ci doar o pipăie cu bastonul alb al experimentului.

Care sunt totuşi replicile oferite de realism teoriei lui Craig şi implicaţiilor epistemologice ale acesteia? O primă obiecţie este aceea că se neagă valoarea semantică a discursului teoretic şi natura lui asertorică. Fără îndoială, discursul explicativ nu mai păstrează aceeaşi valoare semantică pe care o pretinde în cadrul realismului. El nu ne mai spune cum stau lucrurile în realitate, ci doar cum ar putea sta lucrurile observate de noi. Explicaţia teoretică nu mai trimite la realitatea în sine, ci doar la realitatea observată şi descrisă deja. Ceea ce Craig susţine este că teoria conţine un sub-vocabular observaţional, la care vocabularul explicativ este reductibil, dar aceasta nu înseamnă că explicaţia îşi pierde în întregime valoarea semantică şi asertorică, ci doar şi-o modifică, păstrând un sens condiţionat de posibilităţile şi interesele noastre omeneşti. Rămâne totuşi adevărată precizarea că funcţiile sintactice ale explicaţiei teoretice sporesc în importanţă, iar funcţiile ei semantice ţintesc în altă direcţie decât cea a realităţii extramentale. Ceea ce în realism pretindea că ne spune cum stau lucrurile în realitate, în această formă de instrumentalism, pe care l-am numi hermeneutic, ne spune cum putem organiza lucrurile observate, folosind criteriul utilităţii tehnice şi al dotării noastre cognitive umane. Explicaţia rămâne utilă, dar în virtutea unei logici intrinseci conştiinţei, mai degrabă decât a unei logici presupuse a exista la nivelul realităţii însăşi. Adevărul explicaţiei este mai degrabă un adevăr coerenţă şi un adevăr pragmatic, şi mai puţin un adevăr corespondenţă. Construim teorii care să satisfacă cerinţele interne ale conştiinţei cunoscătoare şi nevoile externe, de supravieţuire corporală, ale fiinţei umane. În consecinţă, adevărul enunţurilor existenţiale nu poate fi decât unul pragmatic, în ambele sensuri.

Împreună, adevărul coerenţă şi adevărul pragmatic compun ceea ce am putea numi adevărul procedural al întregului teoriei, un adevăr care aparţine explicaţiilor coerente imaginate oferite legilor empirice descoperite. Pe linia vectorului care leagă realitatea de cunoscător, teoria este un produs hermeneutic, dar pe linia vectorului care leagă cunoscătorul de realitate, teoria este o construcţie cu intenţie procedurală. Nu trebuie, desigur, să confundăm adevărul procedural cu adevărul operaţional. Adevărul procedural vizează ceea ce trebuie şi se poate face, în timp ce adevărul operaţional este încercarea de a traduce o ontologie entitativ-substantivală în limbajul gestual al ştiinţei experimentale, traducere motivată şi ea tot de teza inconsistenţei epistemologice a explicaţiei teoretice. Adevărul procedural este cel care ne spune cum trebuie procedat pentru atingerea unui scop, iar ştiinţa conţine o astfel de cunoaştere, dar nu şi o cunoaştere de tip epistemic, prin aceasta din urmă înţelegându-se o presupusă corespondenţă între realitate şi teorie.

Nu putem trece aici cu vederea nici faptul că realismul şi teza adevărului coespondenţă, adică alternativa la teza adevărului procedural, sunt tributare unei ontologii substantivale, adică unei ontologii a substanţelor contemplabile, în timp ce adevărul procedural al instrumentalismului hermeneutic implică o ontologie verbală, a transformărilor. Pentru instrumentalism, nu substanţa subordonează transformarea, ci transformarea subordonează substanţa, pentru că nu la nivelul substanţei contactăm cu adevărat fiinţarea, ci la nivelul transformării. Substanţa nu este decât îngheţarea abstract-conceptuală a schimbării; ne referim la sfera celor corporale, desigur, întrucât acesta este orizontul ştiinţei empirice. În consecinţă, teza adevărului corespondenţă este o teorie a cunoscătorului observator de substanţe şi o teorie a minţii ca oglindă a realităţii, or mintea şi realitatea experimentată sunt inextricabil şi dinamic coparticipante. Ipoteza spectatorului şi a realităţii spectatoriale e o consecinţă a influenţei exercitate asupra mentalităţilor ştiinţifice de către forma scrisă a conservării şi prelucrării informaţiei, care permite permanentizarea extramentală a acesteia şi recuperarea ei mentală ulterioară. Nevoia pe care mintea cercetătorului contemporan o simte de a discuta lucrurile în termenii corespondenţei e construită istoric şi nu are nimic de-a face cu vreo structură intrinsecă a gândirii umane sau a realităţii.[2] Chiar modalitatea liniară de abordare a problemei raportului dintre minte şi realitate, pe care noi înşine am acceptat-o în materialul acesta pentru a-i putea evidenţia inconsistenţele, e triburară unui imaginar determinat de o vizualitate spaţializatoare, ale cărei origini sunt, de asemenea, istorice. În consecinţă, discutăm problema realismului în aceşti termeni, pentru că acesta este contextul în care el există – şi orice teorie trebuie abordată critic, cel puţin iniţial, în termenii pe care-i acceptă – nu pentru că am accepta noi înşine atotputernicia epistemică a vizualităţii.

O a doua obiecţie pe care realismul o ridică împotriva instrumentalismului inspirat de teoria lui Craig ţine de împărţirea teoriei ştiinţifice în două limbaje diferite, unul teoretic, iar celălalt empiric, o împărţire care nu se poate face cu uşurinţă, întrucât există enunţuri considerate empirice, într-o teorie, şi teoretice, într-o altă teorie sau dintr-un alt punct de vedere. Astfel, apartenenţa la categoria teoretică sau la cea observaţională este oarecum situaţională, mai degrabă decât intrinsecă enunţurilor ştiinţifice. După cum apreciază Stathis Psillos, de exemplu, un apărător al realismului, Craig operează aici o spintecare inacceptabilă a limbajului ştiinţei, întrucât limbajul ştiinţei nu e clar separabil în cele două vocabulare.[3] Fără îndoială că aşa este, iar lui Craig i se poate obiecta lucrul acesta. Obiecţia nu este însă una fatală, şi aceasta din două motive. Mai întâi, pentru că întregul limbaj ştiinţific este teoretic, dat fiind faptul că până şi enunţurile empirice folosesc concepte al căror sens este cu adevărat accesibil doar într-un anumit context teoretic. Din această cauză consideră Putnam, de exemplu, că, dacă termenul observaţional este cel care se referă la lucruri observabile, atunci nu există termeni observaţionali.[4] Fără îndoială, lucrul acesta nu vine în sprijinul realismului, ci chiar dimpotrivă. Psillos sesizează probabil acest fapt, întrucât se grăbeşte, în al doilea rând, să adauge că există totuşi o diferenţă între termenii teoretici şi cei observaţionali, numai că această diferenţă depinde de considerente pragmatice.[5] Din nou, dependenţa de aceste considerente pragmatice nu poate fi confundată cu o dependenţă de considerete realiste, iar în măsura şi sensul în care diferenţa există, în aceeaşi măsura se păstrează şi valabilitatea teoriei lui Craig, cel puţin din perspectiva acestei obiecţii. Pe scurt, Psillos pare să se contrazică. Ceea ce obiecţia lui poate spune este doar că statutele de teoretic şi observaţional sunt atribuite oarecum funcţional enunţurilor, deşi nu în totalitate, ceea ce nu afectează semnificativ teoria lui Craig. Putem adăuga aici, în completare, că adevăratele probleme ale realismului nu se nasc la neclara joncţiune dintre enunţul teoretic şi cel observabil, care aparţin în aceeaşi măsură sferei conştiinţei, ci la joncţiunea dintre mental şi extramental, realismul confundând sistematic cele două situaţii.

Neclaritatea diferenţei dintre enunţurile teoretice şi cele observaţionale ţine de caracterul stratificat al percepţiei, pentru că obiectul ei se poate situa pe diverse nivele de generalitate. Când privim în direcţia prietenului nostru, vedem un om sau pe prietenul nostru? Orice termen este o abstracţiune, adică are deja un caracter teoretic. În consecinţă, după cum ne învaţă Robert Sokolowski, un termen nu poate fi decât considerat observaţional, şi anume atunci când mintea înţelege nemijlocit realitatea prin intermediul său; şi este considerat teoretic, atunci când mintea problematizează termenul ca atare şi funcţia lui epistemică. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre teoretic şi observaţional rezită într-o atitudine a minţii, ceea ce înseamnă că distincţia aparţine aceluiaşi domeniu.[6]

Psillos se repliază însă şi afirmă că, dacă teoria lui Craig ajunge dependentă de context, lucrul acesta îi slăbeşte forţa.[7] Întâmpinarea lui este însă uşor deplasată, pentru că dependenţa de context nu revine teoriei lui Craig, căreia îi aparţine vigoarea unei demonstraţii logice, ci revine teoriei ştiinţifice în general, căreia i se aplică teoria lui Craig. Teoria ştiinţifică este cea a cărei divizibilitate este contextuală; şi chiar dacă teoria lui Craig ar fi supusă aceluiaşi predicament, ea nu are nevoie de o consistenţă superioară obiectului de care se ocupă, pentru a fi luată în considerare, deşi ea deţine totuşi această superioritate raţională, în măsura în care o demonstraţie logică e întotdeauna raţional superioară unei teorii explicative din domeniul ştiinţelor naturii. Este adevărat că termenii teoretici sunt eliminabili acolo unde sunt consideraţi teoretici şi nu sunt eliminabili acolo unde sunt consideraţi observaţionali, însă nici nu e nevoie de mai mult, întrucât discuţia nu vizează caracterul eliminabil al unor termeni, ci caracterul eliminabil al teoriei explicative, indiferent de termenii de care se slujeşte. Sigur că, vorbind despre observabile, se folosesc în mod obligatoriu cuvinte, iar cuvintele aparţin unor jocuri de limbaj teoretice. Ceea ce este important să înţelegem aici însă este că se poate neglija pretenţia prezentaţională şi explicativă a teoriei. Ceea ce este eliminabil din ştiinţă e funcţia explicativă a teoriei, nu diverşi termeni, care pot fi folosiţi şi în contexte teoretice, şi în contexte observaţionale. În plus, teoria lui Craig rămâne aplicabilă termenilor care rămân teoretici în orice context.

O a treia obiecţie pe care Psillos o aduce împotriva teoriei lui Craig este că, deşi din punct de vedere logic termenii teoretici sunt eliminabili, faptul ar înrăutăţi situaţia teoriilor ştiinţifice.[8] Nu credem totuşi că ar trebui să discutăm în termenii înrăutăţirii aşezarea ştiinţei la locul care-i aparţine de fapt, chiar dacă lucrul acesta înseamnă coborârea ei de pe soclul pe care s-a obişnuit să se imagineze. Teoria lui Craig vine ca un medicament împotriva aroganţei scientiste, iar sănătatea este întotdeauna binevenită. Din nou, obiecţia nu este esenţială, pentru că invocă raţiuni pragmatice, nu raţiuni logice şi cu atât mai puţin raţiuni realiste. În al doilea rând, ştiinţa nu îşi pierde simplitate şi fiabilitatea, pentru că teoria lui Craig nu îi elimină dimensiunea teoretică, ci doar o redirecţionează către utilizări sintactice şi de facilitare a operaţiunilor ştiinţifice reale, care sunt cele empirice. Teoria rămâne, însă doar pentru a ajuta ştiinţa să funcţioneze mai bine, nu pentru a ne spune cum stau lucrurile neobservabile în realitate. Rostul teoriei e simplificarea procedurală a ştiinţei, nu identificarea unui adevăr situat dincolo de legile empirice direct observabile. Este totuşi adevărat că, aşa cum precizează Psillos în acelaşi loc, o teorie supusă unei transformări de tip Craig ar avea o infinitate de axiome. Lucrul acesta nu face însă decât să ne pună în legătură cu adevărata natură a complexităţii realităţii observabile, dar, pentru că nu putem opera în astfel de condiţii logice, teoriile se pot păstra cu scopul de a face ştiinţa practicabilă, dar, din nou, nu pentru a ne spune cum stau lucrurile. Teoria satisface nişte nevoi legate de economia internă a gândirii, nu nişte nevoi legate de raportarea ei explicativă la realitate.

De asemenea, Psillos consideră că, dacă termenii teoretici stabilesc conexiuni inductive între observabile, ei nu mai sunt dispensabili, iar teoria de tip Craig nu mai este echivalentă cu teoria anterioară acestei prelucrări. Este o obiecţie de tip logic, care se întemeiază pe identitatea dintre funcţia semantică şi funcţia logică a termenilor teoretici. Termenii teoretici păstrează o valoare semantică, în absenţa căreia nu şi-ar putea îndeplini rolul de organizatori ai experienţei, însă aceasta nu înseamnă că viaţa lor logică ar avea vreo altă însemnătate, în afara celei organizatorice. Teoria lui Craig pare să ne spună că implicaţiile logice ştiinţific valoroase ale unei teorii se păstrează numai la nivelul termenilor observaţionali. Cu alte cuvinte, dacă termenii teoretici sunt eliminabili fără pierderi logice pentru teorie, e normal ca viaţa logică reală a teoriei să se conserve esenţial la nivel observaţional. Cu toate acestea, Psillos adaugă că teoriile stabilesc legături deductive între observabile, că ipoteza teoretică implică observabilele, fără ca ea însăşi să fie totuşi implicată de ele.[9] Aşa este, însă tocmai aici se iveşte posibilitatea lui Craig de a contesta valoarea explicativă a termenilor teoretici. Dacă faptele ar implica explicaţia teoretică, Psillos ar avea dreptate, însă nu există decât o implicaţie dinspre teorie către fapte. Cu alte cuvinte, pentru că faptele nu implică teoria, teoria nu poate fi decât ipotetico-hermeneutică, o forma de imaginare a structurii unei stări de fapt. În consecinţă, faptul că observabilele decurg din teorie nu demonstrează decât capacitatea noastră de a inventa premise capabile să îndeplinească un astfel de rol, ceea ce nu are nimic de-a face cu structura realităţii extramentale. Teoria care implică observabilele e întemeiată doar inductiv, adică face parte dintr-un grup imprecizabil de mare de posibilităţi teoretice explicative. Psillos însuşi afirmase anterior că dimensiunea observabilă a unei teorii se poate raporta la o infinitate de premise teoretice, pentru că ipotezele noastre teoretice nu demonstrează decât putinţa noastră de a inventa cadre conceptuale în care observabilelor li se propune să întreţină raporturi logice de un fel sau altul.

Realismul întrebă totuşi, de ce caută savanţii să unească descoperirile empirice într-o teorie şi explicaţiile teoretice, într-o teorie universală coerentă, dacă teoriile nu sunt decât nişte instrumente ale clasificării legilor empirice. Mai întâi, trebuie să înţelegem că aceasta este o tendinţă a minţii, nu o manifestare a realităţii. În al doilea rând, această ultimă formă de unificare e urmarea iluziei că omul poate cunoaşte totul şi a iluziei că omul ar putea controla totul. De fapt, chiar dacă s-ar obţine o astfel de teorie universală, ea nu s-ar aplica decât lumii fizice şi nu ar însemna decât o arestare a cunoaşterii şi, implicit, a omului, într-un sistem de idei limitat şi închis.

O ultimă obiecţie adusă de realism teoriei lui Craig, pe care o vom menţiona noi, invocă faptul că teoriile nu sunt doar nişte sistematizări inferenţiale ale datelor. Ele au şi o valoare euristică, de care realismul se foloseşte pentru a încerca să menţină în vigoare valoarea cognitivă a teoriei, ca explicaţie teoretică. Instrumentalismul hermeneutic nu este însă pur sintactic, pentru că termenii teoretici au în mod evident o valoare semantică. Ei înseamnă ceva pentru noi, şi anume, modul în care interpretăm realitatea. Ceea ce se contestă aici însă este pretenţia că aceşti termeni ar avea acces la modul în care realitatea este. Dar cum se explică forţa euristică a teoriei? Teoria propune o structură conceptuală care organizează o serie de descoperiri empirice. Unele dintre acestea au fost deja făcute şi îşi ocupă deja locul destinat lor în această structură. Alte nu au fost încă făcute, dar pot fi făcute, iar în cazul în care vor fi făcute, îşi vor ocupa şi ele locul în structura menţionată. Această posibilitate de a sugera posibile descoperiri empirice concretizează aşa-numita funcţie euristică a teoriei. Problema este însă că orice teorie are astfel de funcţii, întrucât orice organizare teoretică a spaţiului empiric sugerează posibilitatea altor găselniţe de ordin empiric. Teoria oferă o structură conceptuală formală în care putem insera conţinuturi factuale, compunând astfel o schemă explicativă utilă conştiinţei. Ceea ce se contestă însă realismului este pretenţia că această structură aparţine realităţii în sine.

Realismul răspunde însă că, dacă o teorie emite pretenţii de adevăr doar în dreptul observabilelor sale, ea nu poate face predicţii, ceea ce nu este adevărat. Partea pur teoretică a teoriei ne oferă o anumită viziune asupra lucrurilor, o viziune care, indiferent de valoarea ei de adevăr, sugerează anumite direcţii de dezvoltare a ştiinţei, indicând locuri în care anumite legi empirice ar putea fi descoperite. Predicţia nu este însă cu adevărat o predicţie, ci doar o sugestie referitoare la locul în care s-ar putea descoperi relaţii cauzale observabile, de un anumit tip. Aceste predicţii se pot confirma sau nu. Dacă predicţia ar fi cu adevărat predicţie, nu ar mai fi nevoie şi de confirmare, dar pentru că este nevoie de girul confirmării, ea nu poate fi decât o sugestie, iar capacităţi sugestive de felul acesta revin, după cum am văzut, oricărei construcţii teoretice, pentru că orice teorie implică o anumită distribuţie probabilă a fenomenelor care ar putea fi descoperite. Astfel, asemenea funcţiei explicative cu care se înrudeşte, funcţia predictivă a teoriei, în raport cu realitatea, este neesenţială, deşi rămâne esenţială în raport cu conştiinţa.

Ce facem apoi, dacă predicţia nu se confirm? Renunţăm la teorie, nu-i aşa? Da, dar nu înainte de a o epuiza euristic. Faptul, inclusiv cel prevăzut, ar confirma teoria numai în cazul în care teoria ar putea fi dedusă din el, dar niciun fapt nu implică vreo teorie explicativă, ci doar eventual refuză să contrazică propunerea explicativă pe care teoria o avansează. Orice teorie are o valoare euristică oarecare. În măsura în care ne propune să gândim realitatea într-un anumit fel, ea ne deschide o serie de posibilităţi factuale pe care ne sugerează că ar trebui să le investigăm. Unele dintre ele se vor confirma, altele nu. Legătura acestui fapt cu adevărul teoriei nu poate însă trece dincolo de falsificabilitate; predicţia nu poate confirma prin ea însăşi. Unele teorii sunt euristic mai fertile decât altele, dar aceasta nu înseamnă că sunt mai adevărate. La urma urmei, e greu de dovedit, într-o logică binară, că adevărul admite grade. În sfârşit, adevărul ştiinţific nu stă pe picioare teoretice, motiv pentru care teoria rămâne dimensiunea sacrificabilă a ştiinţei.

În paranteză fie spus, dacă nu am gândi realitatea ca pe un text care conţine deja semnificaţii obiective, problema adevărului corespondenţă nici măcar nu s-ar putea formula. Inventarea scrisului este cea care a dat naştere formelor mentale necesare unei astfel de problematizări.[10] S-a produs astfel o adevărată revoluţie perceptuală. Idei similare celor formulate de Neil Postman, în această privinţă, au fost emise şi de Marshal McLuhan, care consideră că alfabetul a introdus ideea lumii exterioare separate şi că, anterior creării alfabetului, realitatea nu era gândită în termenii lumii exterioare şi ai lumii interioare, ci totul se reducea la „fluxul metamorfic al modurilor fiinţei”[11].Heidegger a afirmat că Dasein-ul este aruncat emoţional în lume, dar se pare că el este aruncat în lume şi prin intermediul genului de informaţie pe care pune accentul şi prin mijlocirea modului în care stochează şi prelucrează această informaţie, adică prin media.

De fapt, ştiinţa nu poate face abstracţie de subiectivitate. Departe de a reduce subiectivitatea la o iluzie (iluzia cui?), ştiinţa are nevoie de subiectivitate, întrucât se justifică prin apelul la sensibilitatea acestei subiectivităţi. Iluzia lui Galilei a fost aceea că matematica poate furniza o cunoaştere a lumii obiective prin intermediul lumii obiective însăşi, ca şi cum lumea ar fi transparentă faţă de ea însăşi, iar conştiinţa nu ar fi decât martorul acestei transparenţe. Observaţia nu este neutră, pentru că obiectul interacţionează cu observatorul. Ea devine neutră doar în virtutea unui proces de abstractizare, prin care observaţia îşi pierde puritatea, fiind afectată teoretic. De fapt, suntem închişi într-o lume dată în prealabilul oricărei acţiuni umane, o lume a vieţii, care conţine tot ceea ce poate exista pentru noi. Orice preocupare şi orice cunoaştere omenească se află în această lume dată subiectivităţii, iar noi înşine suntem această subiectivitate, motiv pentru care nu putem ieşi din ea; ne ducem pe noi înşine cu noi înşine, oriunde mergem. Lucrurile nu ne sunt date în nemijlocire, decât în măsura în care se reduc la nişte constructe ale orizontului subiectivităţii. Din această cauză avem cu ele o relaţie hermeneutică, nu e una obiectiv-epistemică. Lumea ştiinţifică univocă e o formaţie subiectivă de grad superior, adăugată deasupra fluctuaţiilor subiective care o preced. Ideea naivă că ar exista o lume în sine, omeneşte demonstrabilă, derivă şi din atitudinea noastră cotidiană, conform căreia viaţa este întotdeauna în lume şi pentru lume, mai degrabă decât invers. Pe de altă parte, pentru a funcţiona, realismul trebuie să demonstreze că raţiunea şi rostirea umană sunt instanţieri ale structurilor realităţii. În cazul în care reuşeşte însă, el nu face decât să demonstreze că subiectul şi obiectul nu sunt două domenii distincte, fapt care deschide uşa fenomenologiei, sau că există între ele o armonie prestabilită, fapt care deschide uşa teologiei. Aşadar, chiar în cazul în care ar avea câştig de cauză, realismul se desfiinţează ca atare sau ca realizare pur omenească.[12]

Întorcându-ne acum din nou la problema valorii euristice a teoriei, observăm că ea este consecinţa conţinuturilor sale semantice, care aparţin intuiţiei noastre eidetice, a cărei natură este intenţională, mai degrabă decât receptivă. Fără îndoială, anumite explicaţii teoretice se vor dovedi mai fertile euristic decât altele, dar feritilitatea lor euristică nu se adevereşte decât pe ea însăşi. Numărul sugestiilor confirmate nu transformă teoria în adevăr, ci doar confirmă utilitatea ei în acest sens. Lucrul acesta se confirmă şi prin faptul că fertilitatea predictivă a unei teorii nu este garantată pe termen lung, iar în momentul în care fertilitatea ei se va epuiza, teoria va fi eliminată, în folosul alteia, mai fertile. Se demonstrează astfel că fertilitatea predictivă e un eveniment trecător în viaţa unei teorii, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă teoria ar fi adevărată. Oare teoriile care au fost abandonate au fost complet lipsite de valoare euristică? Rămâne totuşi adevărat faptul că atribuim teoriilor o anumită valoare de adevăr, pentru că altfel nu am putea interpreta sensul observaţiilor sau al predicţiilor, dar adevărul acesta este unul semantic şi atribuit, nu unul epistemologic şi necesar. Teoria nu este un simplu calcul sintactic, aferent unor termeni observaţionali. Ea are o anumită valoare semantică, una care pătrunde până la nivelul enunţurilor empirice şi al celor descriptive. Este un mod util de a vizualiza realitatea, însă toate acestea sunt funcţii pe care teoria le are faţă de conştiinţă, nu faţă de realitate. Teoria este limbajul în care omul discută cu sine despre realitate, iar observaţia este forma în care realitatea ni se adresează pe limba noastră. Nu avem însă acces, prin noi înşine, la limbajul în care realitatea discută despre sine cu ea însăşi. Nu trebuie totuşi să confundăm instrumentalismul hermeneutic cu realismul semantic, pentru că acesta din urmă atribuie termenilor teoretici sensuri obiective, în timp ce primul nu le recunoaşte decât sensuri hermeneutice.

Dacă valoarea euristică a unei teorii ar fi pur şi simplu întâmplătoare, obiectează realismul, nu s-ar explica nivelul semnificativ al sugestiilor confirmate. În cazul în care numai întâmplarea ar fi responsabilă de valoarea euristică a unei teorii, prezicerile ei ar trebui să se împlinească în aproximativ cincizeci la sută dintre cazuri. Dacă frecvenţa este însă semnificativ mai mică sau mai mare, între teorie şi realitate relaţia nu poate fi aleatoare, pentru că, de unde ar şti teoria să prezică fapte noi, dacă realitatea nu ar fi aşa cum teoria în cauză spune că este? Într-adevăr, pentru ca obiecţia să funcţioneze, frecvenţa confirmărilor trebuie să difere de cincizeci la sută. Apoi, confirmările trebuie să fie logic independente între ele, pentru că altfel ele se reduc la una singură. Nu trebuie totuşi să uităm că sugestiile euristice ale unei teorii construite funcţionează în interiorul unui perimetru stabilit de alte teorii deja construite, care slujesc de fundal explicaţiilor şi descrierilor, şi că nu e nimic miraculos în faptul că se descoperă coerenţa generală a sistemului explicativ. De asemenea, descrierea faptului descoperit se face inevitabil cu mijloacele teoriei care prezice, şi orice descriere e o interpretare. Predicţiile au sens şi se împlinesc în cadrul realităţii experimentate, ceea ce demonstrează, în cel mai bun caz, o coerenţă teoretică la nivelul realităţi descrise, nu la nivelul realităţii în sine. De multe ori, predicţiile sunt simple explicitări aplicative ale teoriei prezicătoare.

Să presupunem însă că toate aceste capcane sunt evitate şi că frecvenţa prezicerilor considerate confirmate sau infirmate rămâne semnificativ diferită de cincizeci la sută. Confirmă lucrul acesta o relaţie relevantă între teorie şi realitate? Cu siguranţă, ceea ce înseamnă că relaţia dintre teorie şi realitate nu e întâmplătoare. Singura problemă este că natura acestei relaţii nu este epistemică, ci procedurală, expresiile explicative păstrând în continuare o valoare instrumentală. În consecinţă, trebuie să acceptăm ideea că puterea predictivă şi adevărul epistemic al unei teori sunt totuşi lucruri diferite. Faptul că acţiunea tehnică e călăuzită de teorie nu aduce teoriei decât o confirmare utilitar-procedurală. Pentru ca o teorie să fie adevarată în sens realist, trebuie ca între realitate şi teorie să existe un anumit izomorfism. Realitatea trebuie să fie structurată aşa cum afirmă teoria, ori noi nu cunoaştem nicio structură în afara celei afirmate de teorie. Se poate, aşadar, afirma că o teorie emite predicţii care sunt confirmate explicativ de alte teorii, mai degrabă decât de realitate, întrucât nu avem acces epistemic decât la o realitate deja prelucrată descriptiv, adică teoretic. Ideea că o teorie e confirmată empiric confundă nivelul cel mai de jos al teoriei cu realitatea. Dacă teoriile sunt coerente logic, e normal ca predicţiile să se confirme direct proporţional cu coerenţa sistemului. Contactul cu realitatea prin jocurile falsificării rămâne însă unul negativ, pentru că pozitivitatea e însuşirea unei realităţi deja preluată teoretic. Una dintre greşelile de bază ale realismului e faptul că realitate e confundată cu teoriile deja acceptate. Numai în sensul acesta prezicerile confirmate demonstrează anclanşarea în realitate a teoriei prezicătoare.

În completare la argumentul introdus de Craig în sprijinul instrumentalismului se poate menţiona şi teza lui Ernst Nagel,[13] conform căreia instrumentalismul se poate dispensa de valoarea epistemică a explicaţiilor teoretice, chiar dacă acestea nu sunt în totalitate reductibile la vocabularul observaţional al teoriei, întrucât explicaţiile îşi conservă funcţiile sintactice, iar faptul acesta explică surplusul de conţinut cognitiv aferent lor. Cu alte cuvinte, surplusul cognitiv al teoriei explicative nu implică neapărat existenţa unor realităţi neobservabile la care s-ar referi şi de care instrumentalismul ar trebui să se apere, contestându-le prin reducerea teoriei la vocabularul observaţional. El le poate pur şi simplu explica prin funcţia sintactică a teoriei. Altfel spus, nu există o necesitate în virtutea careia propoziţiilor teoretice ar trebui să li se acorde statutul de enunţuri. Ele pot fi interpretate ca nişte construcţii sintactice destinate organizării experienţei şi care stabilesc legături între legile empirice observate. Teoriile nu pot trece dincolo de observaţii, pentru că reprezentarea e inseparabilă de prezentare. Prezentarea este reprezentare. În ce ne priveşte, acceptăm existenţa unei realităţi mai adânci decât reprezentarea, dar în acelaşi timp înţelegem că nu putem depăşi reprezentarea, prin noi înşine. Singura realitate reprezentabilă este cea reprezentată deja, pentru că reprezentarea nu poate trimite decât la ea însăşi, discursul teoretic fiind astfel o manipulare de simboluri.

Acestor interpretări li se asociază şi viziunea lui Ernst Mach, pentru care scopul ştiinţei este clasificarea şi sistematizarea concisă a aparenţelor. Pentru el, ştiinţa nu caută decât să înlocuiască experienţele cu reproducerea şi anticiparea lor în gândire.[14] Poziţia sa este importantă mai ales pentru că ridică problema raportului dintre instrumentalism şi ontologia nominalistă. Pentru Mach, nu există decât faptele, legile teoretice ale naturii fiind nişte modalităţi convenabile de sistematizare şi coordonare mentală a acestora, adică un mod eficient de a le memora; teoria ştiinţifică este o formă sofisticată de mnemotehnică. În aceste condiţii, nominalismul pare a fi ontologia aferentă oricărei forme de instrumentalism, întrucât negarea adevărului teoriei implică o negare a adevărului universalelor. Dar simpla negare a universalelor conduce la scepticism, pentru că nu putem identifica o separaţie netă între utilizarea lor teoretică şi utilizarea lor empirică. La urma urmei, orice nume comun este universal, iar experienţa nu poate fi descrisă ştiinţific decât cu ajutorul acestora.

Singura cale de ieşire din acest impas pare a fi pragmatismul, care acceptă caracterul utilitar al teoriei şi al numelor, teoretice sau empirice, scopul ştiinţei fiind, în ultimă instanţă, tehnologia. Ştiinţa devine astfel o construcţie procedurală, mai degrabă decât o structură epistemic explicativă. Ea nu ne va spune cum stau lucrurile, ci doar ce rezultate am putea obţine în urma aplicării anumitor proceduri. Cunoaşterea pe care o avem despre lucruri derivă astfel din relaţia noastră procedurală cu realitatea, pentru că omul nu este un spectator al realităţii, ci un actor implicat practic în drama revelării ei, dramă în care interesele umane joacă un rol important. Lucrul acesta poate fi pus în legătură cu teoria heideggeriană a echipamentalităţii realităţii experimentate. Privite în felul acesta, teoria şi universalul sunt modalităţi în care conştiinţa se raportează procedural la realitate, în contextul acestei proceduralităţi operând funcţiile lor explicative, sintactice şi euristice. Ceea ce ştiinţa obţine din realitatea extramentală nu este realitatea extramentală, nici chiar sub forma unei imagini a acesteia, dar rămâne ca ceea ce obţine să fie procedural despre, din pricina şi în vederea realităţii extramentale. Relaţia cu realitatea este factuală şi acţională, nu contemplativă. Deşi contemplaţia nu poate fi evitată, valoarea ei trebuie totuşi măsurată cu ajutorul consecinţelor sale factual-acţionale.

Pentru Mach, legea ştiinţifică este expresia similitudinii manifestarii, în situaţii procedurale diferite; realitatea ni se arată procedural într-un mod relativ organizat, adică prin repetabilităţi şi similitudini procedural utilizabile, această ordine fiind exprimată de ceea ce numim lege ştiinţifică. Epistemologia realistă contemplativă consideră că lucrurile se arată, însă ele nu se arată decât în contextul acţiunilor noastre şi în termenii acestora. Realitatea se constituie acţional, ca obiect al interpretării. Eu acţionez, realitatea reacţionează, iar reacţia ei devine obiectul interpretării mele. Legea ştiinţifică nu ne oferă însă mai mult decât ceea ce se observă la nivelul faptelor, prin intermediul acestui mecanism. Rămâne adevărată afirmaţia că legea ştiinţifică e pur descriptivă, însă ceea ce ea descrie nu este realitatea, ci modul în care realitatea se revelează acţiunii noastre. Faptele nu sunt o manifestare a legii, decât în măsura în care cunoaştem legea prin uniformitatea faptelor, or faptele sunt faţa pe care realitatea o prezintă intervenţiilor noastre. Ajungem, aşadar, şi aici la concluzia că legea nu aduce un plus de cunoaştere a realităţii neobservabile, ci constituie doar un mod economic de formulare a observaţiilor întemeiate procedural.

Replica realismului conform căreia termenii teoretici nu sunt doar nişte constructe sintactice lipsite de sens real, dacă utilizatorii lor îi tratează ca semnificativi, îşi are adevărul ei, însă adevărul acesta nu este cel propus de realism, ci acela care este propus de instrumentalismul procedural şi hermeneutic. Este adevărat că termenii teoretici sunt termeni de care conştiinţa nu se poate lipsi, însă faptul acesta nu le contestă caracterul provizoriu. Instrumentalismul procedural nu contestă că teoriile sunt folositoare, ci contestă doar pretenţia că folosul acesta ar fi epistemic, în sensul realist al noţiunii. Teoria are o funcţie sintactică şi o valoare euristică, însă natura şi originea ei sunt procedurale, fapt care elimină posibilitatea vreunui adevăr realist de tipul corespondenţei. După cum am afirmat la început, caracterul provizoriu al termenilor teoretici e demonstrat cu succes de istoria ştiinţei. Astfel, sub raportul funcţiei sale explicative, teoria e schela care permite construirea ştiinţei procedurale; schela nu face însă parte din clădire, deşi clădirea nu se poate construi în absenţa ei. Prin urmare, instrumentalismul nu trebuie să reinventeze ştiinţa în absenţa termenilor teoretici, ci doar să arate că rostul real al acestora nu este cel epistemic-explicativ, ci este de altă factură, în speţă, unul procedural şi hermeneutic. Nu trebuie să demonstreze nici că termenii teoretici sunt lipsiţi de sens, ci doar că sensul lor este unul imaginat şi utilitar.

Unii realişti l-au acuzat pe Mach de reducţionism empirist,[15] însă poziţia instrumentalistă, în forma ei procedural-hermeneutică, nu poate fi acuzată de aşa ceva, pentru că, după cum am văzut deja, discuţia cu realismul nu se poartă în zona distincţiei, dealtfel greu de făcut, dintre termenii teoretici şi cei empirici, ci are loc între pretenţia reprezentării pozitive a realităţii extramentale şi realitatea contactului negativ, punctual, faptic şi procedural cu realitatea extramentală. Realitatea nu votează niciodată în favoarea teoriilor noastre, ci doar se abţine sau votează împotriva lor. Diferenţa dintre termenii teoretici şi cei empirici este oarecum una funcţională, deoarece unii termeni sunt consideraţi empirici într-o teorie şi teoretici într-o altă teorie. Totuşi, în contextul unei teorii date, diferenţa aceasta nu e cu totul lipsită de sens, deşi nu poate fi absolutizată. De asemenea, Mach respinge idealismul naiv conform căruia nu există decât ceea ce percepem, pentru că înţelege că o astfel de poziţie e mult prea restrictivă pentru ştiinţă. El recunoaşte că teoria contribuie la sistematizarea, organizarea şi anticiparea fenomenelor.[16] Realismul are totuşi dreptate, atunci când observă că, dacă teoria are astfel de capacităţi, atunci ea are legătură cu ordinea realităţii, cu precizarea că această legătură nu este una reprezentativ-explicativă, ci una procedural-hermeneutică.

Realismul are dreptate şi atunci când observă că teoria ne face experienţa inteligibilă, dar greşeşte când susţine că inteligibilizarea experienţei justifică afirmarea existenţei în realitate a entităţilor teoretice care mijlocesc această inteligibilitate. Funcţia explicativă a teoriei este o chestiune internă a conştiinţei. Teoria este modul în care conştiinţa îşi prezintă sieşi lucrurile, este o discuţie a minţii cu ea însăşi, nu o discuţie a minţii cu realitatea. Există deci o diferenţă semnificativă între problematica inteligibilităţii şi problematica adevărului. Inteligibilitatea e o afacere internă a minţii; e modul intrinsec, singurul disponibil, în care căutăm să facem faţă contactului procedural cu realitatea. În esenţa lui însă, adevărul este identitatea dintre minte şi realitate, iar atât timp cât cele două rămân distincte, conform tezei de bază a realismului dualist, o astfel de identitate nu poate fi afirmată. Orice preluare a realităţii de către minte nu poate fi decât procedurală şi hermeneutică, iar între rezultatele interpretării şi obiectul interpretării există o fractură peste care identicul nu poate trece.

Una dintre subteranele problemei cu care ne confruntăm aici ţine, după cum de asemenea am remarcat deja, de eroarea teoriei generale a comunicării, conform căreia comunicarea înseamnă transportul informaţiei de-a lungul unui canal. În realitate, informaţia nu este transportată, ci este mai degrabă evocată. Ea nu călătoreşte de la emiţător la receptor; emiţătorul nu face decât să evoce apariţia ei în receptor, stimulând resursele informaţionale interioare ale receptorului. Emiţătorul doar intermediază receptorului o revelaţie internă cu privire la sensul celor intenţionate comunicativ de către emiţător. Această viziune evocativă a comunicării este impusă de natura actului înţelegerii, fără de care nicio comunicare nu-şi merită numele. Nu trebuie să uităm nici faptul că emiţătorul şi receptorul informaţiei sunt întotdeauna fiinţe umane, orice dispozitive intermediare fiind elemente componente ale canalului de transmitere a influenţei evocative. Conceptul de informaţie nu se poate defini, decât prin raportare la conştiinţă, la nivelul obiectelor nu are sens decât conceptul de structură.

De asemenea, teza realistă că, dacă o entitate teoretică face experienţa inteligibilă, faptul constituie un motiv suficient pentru a accepta existenţa ei în realitate este neîntemeiată şi pentru faptul că nu distinge între entităţile conştiinţei şi structurile realităţii, asumând gratuit existenţa în realitate a unor entităţi de aceeaşi factură. De asemenea, această teză implică o inferenţa dinspre gândire către realitate, ca şi cum gândirea ar avea puteri creatoare asupra realităţii însăşi. Pentru a emite astfel de pretenţii, realismul trebuie să cedeze locul fenomenologiei, cel puţin, dacă nu chiar idealismului subiectiv. Entităţile acceptate conceptual nu au decât o existenţă conceptuală, adică hermeneutică şi procedurală, iar funcţia explicativă nu depăşeşte orizontul satisfacţiei pe care conştiinţa o are faţă de faptul că îşi prezintă lucrurile în limbajul ei.

Acum, dacă instrumentalismul distinge între entităţile teoretice şi cele empirice şi afirmă că numai cele teoretice se supun instrumentalizării, cum pare să propună Mach, greşeşte şi nu mai poate face faţă obiecţiei realiste conform căreia entităţile empirice contribuie la inteligibilizarea experienţei în aceeaşi formă şi măsură ca cele teoretice, fapt care indică o congruenţă epistemică la nivelul celor două nivele ale teoriei ştiinţifice, cel teoretic şi cel empiric. Adevărul este însă că ambele categorii de entităţi sunt în aceeaşi măsură produse ale intenţionalităţii conştiinţei, de unde congruenţa observată la nivelul inteligibilizării experienţei. Instrumentalizarea, prin urmare, nu se aplică numai entităţilor aşa-zis teoretice, ci se aplică tuturor entităţilor construite, indiferent dacă le considerăm empirice sau teoretice. Prin urmare, problema instrumentalităţii se pune la nivelul interfeţei dintre construcţia intenţională şi realitatea neconstruită, nu între două clase ale construcţiei intenţionale. Ceea ce ne opreşte să credem în existenţa reală a construcţiilor intenţionale este faptul că legătura cu realitatea e preponderent negativă, punctuală şi procedurală. De regulă, existenţa reală a entităţilor intenţionale nu este confirmată pozitiv, ci doar falsificată, dacă acceptăm demonstraţia lui Popper, conţinutul pozitiv al unei teorii, chiar nefalsificate încă, fiind un produs al imaginaţiei noastre creatoare de explicaţii. Cu toate acestea, dinamica falsificărilor şi a nefalsificărilor, deşi punctuală şi procedurală, sugerează existenţa unei structuri posibile a realităţii, acesta fiind indicele eidetic pe care realitatea ni-l propune şi pe care teoria încearcă să-l despacheteze pozitiv, prin construcţiile sale imaginate.

Mach este de părere că, atunci când deducem existenţa atomilor, de exemplu, pe baza fenomenelor optice, electrice sau chimice, le atribuim însuşiri neobservabile. Conceptul de atom e complet diferit de fenomenele pe care caută să le explice. Cu toate acestea, observă în replică realistul grec Psillos,[17] există totuşi o continuitate, anumite proprietăţi comune şi faptul că atât observabilele, cât şi neobservabilele, ascultă de legi similare. Sigur că Psillos se foloseşte iarăşi de diferenţa greşită pe care Mach o acceptă între observabile şi neobservabile, când adevărata diferenţă este între imaginabil şi neimaginabil, între construit şi neconstruit, pentru a sublinia existenţa unei continuităţii epistemice între observabile şi neobservabile. Adevărul este însă că atomul, deşi este o construcţie a imaginaţiei ştiinţifice, nu este o construcţie gratuită, ridicată independent de jocurile falsificării, ci este o construcţie sugerată tocmai de aceste jocuri. Atomul este forma în care gândirea despachetează sugestiile realităţii. Nu putem trece însă cu vederea faptul că realitatea doar sugerează, nu impune cu necesitate, iar interpretarea oferită sugestiei sale va rezista doar până la proba contrarie. Faptele nu îşi construiesc propria interpretare şi nici chiar propria descriere nu le aparţine, ca descriere. Toate acestea sunt rezultate ale interpretării mijlocite de structuri ale conştiinţei. Dinamica falsificării pare a fi secretul sugestiei adresate de realitate capacităţilor noastre imaginativ-explicative, care vor răspune prin construcţii teoretice. Realitatea conceptualizabilă a fost deja mai mult sau mai puţin conştient conceptualizată, şi din aceasta cauză e recunoscută drept conceptualizabilă. Se conceptualizează doar realitatea descrisă. În sfera conceptualului nu există diferenţe suficient de radicale pentru a intemeia natura instrumentală a teoriei, dar nu şi a descrierii. Suficient de radicală în acest sens e numai diferenţa dintre conceptual şi neconceptual sau transconceptual.

Realismul susţine apoi că necesitatea entităţii teoretice trebuie recunoscută deoarece întrupează legătura cauzală dintre observabile. Cauzalitatea, se afirmă în continuare, este o lege a naturii, iar intermedierea menţionată implică prezenţa în natură a unui obiect de factura celui propus de teorie. Trebuie să înţelegem totuşi că relaţia cauzală nu poate fi atribuită realităţii mai mult decât poate fi atribuită teoria, întrucât cauzalitatea face parte din explicaţia teoretică. Mai mult, atunci când avem de-a face cu o reducere a cauzalităţii la cauza eficientă şi liniară, mecanică, aşa cum pare să fie cazul aici, ne confruntăm cu un reducţionism cauzal care scapă din vedere, nu doar natura teoretică a cauzalităţii, ci şi structura ei holistă. În consecinţă, invocarea cauzalităţii este un simplu dans al teoriei cu ea însăşi, fără ca lucrul acesta să atingă pozitiv realitatea ca atare. Nu ne putem purta ca şi cum lucrurile ar sta altfel, cel puţin nu înainte de a fi demonstrat că stau altfel. Orice lucru a cărui existenţă a fost probată ştiinţific aparţine conştiinţei intenţionale, adică sferei construcţiilor explicative, nu realităţii însăşi, chiar dacă aceste construcţii sunt sugerate de structurile realităţii, ceea ce înseamnă că un astfel de lucru nu poate fi folosit pentru a pretinde vreo legătură reprezentaţional-pozitivă cu realitatea.

Nici chiar în cazul demonstraţiilor matematice privitoare la lucrurile fizice situaţia nu este alta, pentru că matematica este doar unul dintre limbajele hermeneutice ale teoriei. Matematica e aplicabilă sferei entitative a imaginabilului, însă tocmai apartenenţa realităţii la această sferă se află aici în discuţie, iar faptul că nu putem postula pur şi simplu apartenenţa realităţii la această sferă a imaginabilului face din teorie, în cel mai bun caz, un produs hermeneutic. Realismul consideră, de exemplu, că, dacă putem calcula numărul atomilor în cadrul unui experiment dat, atunci ei există. De fapt, nu se demonstrează existenţa lor, ci doar apartenenţa imaginării lor la sfera mai largă a lucrurilor deja imaginate ştiinţific. Realismul trece aici în mod ilicit, şi probabil fără să-şi dea seama, din sfera teoriei în cea a realităţii, confundându-le între ele. De ce se supune fizicalitatea accesată senzorial matematicii? Pentru că e supusă în prealabil imaginarului calculativ, pentru că i se trunchiaza adevărata complexitate. Dovezile matematice nu se aplică unei realităţi pure, ci doar unui material prefabricat în aşa fel încât să se preteze unei astfel de abordări. În plus, chiar realitatea supusă acestei trunchieri este pregătită în vederea respectivei operaţiuni prin asumarea naturii sale entitativ-eidetice.

Realismul susţine, de asemenea, că o dovadă a adevărului teoriei este şi faptul că teoria e implicată explicativ şi euristic în mai multe cercetări independente. Se scapă din vedere că şi eroarea poate oferi coerenţe de acest gen. În plus, independenţa cercetărilor respective nu poate fi decât una relativă. Pentru că toate cercetările ştiinţifice se fac cu aceleaşi mijloace intelectuale şi în cadrul aceloraşi mentalităţi şi asumpţii generale, e normal ca undeva ele să-şi corespundă. Faptul că o teorie explică mai multe fenomene nu demonstrează adevărul teoriei, ci doar utilitatea ei rezumativă, ca formă restrânsă a unei mulţimi de găselniţe sau legi empirice. Istoria ştiinţei nu ne permite să confundăm utilitatea rezumativă a teoriei cu adevărul ei. Multe au fost ele utile, iar acum zac în coşul de gunoi al istoriei ştiinţei. Cea mai mare apropiere de confirmarea empirică aparţine obiectelor percepute în mod direct, nu cele postulate, dar chiar şi acestea sunt afectate de influenţa teoriei asupra descrierii. Realitatea empirică este deja o realitate prelucrată mental prin descriere şi, prin urmare, nu trebuie confundată cu realitatea extramentală. Ideea că teoriile ar putea fi adevărate în raport cu o realitate realmente extramentală este cel puţin nedemonstrabilă, dacă nu chiar incomprehensibilă, atunci când suntem lăsaţi în seama propriilor noastre instrumente cognitive. După cum ne învaţă Michel Henry, ştiinţa realistă este o formă de abordare a realităţii care se confundă sistematic pe sine cu realitatea însăşi, procesul gândirii fiind confundat cu procesele realităţii.[18]

În sfârşit, se afirmă că entităţile teoretice sunt reale, pentru că altfel nu putem explica fenomenele observabile. Aşa este, însă realitatea observată nu este realitatea în sine, ci o realitate deja interpretată. În plus, întrebarea nu este cum explicăm fenomenele, ci care ar putea fi sensul şi valoarea unei astfel de explicaţii. Mai întâi, nu ne putem permite să confundăm realitatea pregătită deja în vederea explicării teoretice cu realitatea în sine, iar apoi nevoia de a explica şi mijloacele explicaţiei aparţin toate minţii, nu realităţii extramentale. Nu contestăm existenţa unei realităţii situate dincolo de limitele minţii, o realitate care să-şi aibă propria ei structură; nu contestăm nici faptul că această structură conţine elemente asociabile cu lumea pe care o experimentăm. Ceea ce contestăm este posibilitatea de a ne da seama de lucrul acesta exclusiv prin forţele noastre proprii. Numai revelaţia ne poate certifica o astfel de asemănarea sau neasemănare, şi ea a certificat o asemănare fundamental procedurală cu o realitate de ordin secundar, cea creată, şi o neasemănare fundamentală cu realitatea primă, cea necreată.

Pentru că tot ne mişcăm printre cei mai vechi, importantă pentru investigaţia noastră este şi teza lui Pierre Duhem, care atribuie metafizicii explicaţia, mai degrabă decât ştiinţei.[19] Astronomul, de exemplu, adună observaţii, dar pentru că nu poate deduce din ele adevăratele cauze ale fenomenelor, construieşte ipoteze care i se par lui plauzibile şi care sunt, de asemenea, formulabile matematic, pentru că ceea ce se poate descrie matematic poate fi dezvoltat matematic. Desigur, pentru a facilita abordarea lor matematică, fenomenelor trebuie idealizate, fără ca matematizarea să elimine totuşi natura ipotetică a explicaţiei; ipoteza devine doar o ipoteză matematizată, care poate beneficia acum de posibilităţi matematice de dezvoltare. Prin explicaţiile sale însă, omul de ştiinţă caută să ajungă la o realitate situată dincolo de fenomenul observabil şi prin chiar faptul acesta filosofia pătrunde în ştiinţă, orice explicaţie petrecându-se în termenii unor conceptualităţi preexistente, a căror origine ultimă sunt convingerile filosofice ale celui care explică sau filosofia care a ajuns să domine gândirea ştiinţifică. Fără aceste elemente filosofice, care revin în final credinţei, nu există explicaţie şi nici chiar descriere, influenţa filosofiei pătrunzând astfel în ştiinţă până la nivelul structurii faptelor. Explicaţia, aşadar, nu face decât să integreze observaţia în datele credinţei. După cum am văzut deja, miezul cel mai consistent al ştiinţei, miezul ei empiric, nu are nevoie de explicaţii. Explicaţiile sunt solicitate de nevoile interne ale conştiinţei, care aspiră la o mai mare familiaritate cu faptele, prin traducerea acestora pe înţelesul limbajului său interior. Limbajul acesta este hermeneutic, şi în termenii săi conştiinţa discută cu sine despre lucruri. La originea acestui limbaj, ca dealtfel la originea oricărui limbaj, se află limba pe care o numim naturală şi care ne structurează realitatea în virtutea intuiţiilor semnificante care i-au dat naştere, or acestea sunt produsul revelaţiilor originare, care l-a instituit pe om ca fiinţă discursivă şi dialectică.

Dimensiunea aletheică atribuită explicaţiei ştiinţifice e, în cele din urmă, consecinţa acestor revelaţii sau intuiţii semnificante fundamentale, care au fost oferite credinţei, adică facultăţii capabile să recepteze şi să acomodeze astfel de intuiţii ca pe nişte fundamente de la care toate celelalte cunoaşteri pornesc şi la care, în cele din urmă, toate se întorc. Prinse între aceste intuiţii şi datele empirice, explicaţiile îmbracă forma unor explicitări. Ele indică semnificaţia posibilă a faptelor, pe fundalul intuiţiilor originare şi a derivatelor lor. Adevărul unei explicaţii ştiinţifice sau de orice altă natură nu stă în presupusa corespondenţă cu o realitate extramentală, ci în impactul explicaţiei asupra resorturilor şi a intereselor interiorităţii. Într-o manieră cvasi-hegeliană, explicaţiile au darul de a îmbogăţi conştinţa şi de a o maturiza. Fiind, în final, filosofice, ele sunt şi spirituale. În aceasta constă adevărata lor importanţă şi în din aceste motive conştiinţa le solicită. Ele sporesc nivelul luminării lăuntrice. Faptul că păstrează o legătură cu realitatea extramentală, prin jocurile falsificării, departe de a le oferi o întemeiere strict obiectivă, le asigură doar o oarecare măsură de seriozitate epistemică. Explicaţia atârnă între misterul din lăuntru şi misterul dinafară. E încercarea noastră de a le armoniza pe unele, în termenii celorlalte. Adevărul este modul în care misterul din interior ia legătură, prin intermediul spiritului uman, cu misterul din exterior. Este arcul electric întins între aceşti doi poli. Privind lucrurile astfel, înţelegem că adevărul epistemic este o noţiune teologică şi că, în absenţa adevărului teologic, suntem condamnaţi să operăm cu faptele doar într-o manieră procedurală, şi să renunţăm la noţiunea de adevăr epistemic sau explicativ. Fără sensul teologic al adevărului, nu ne rămâne decât orbecăirea empirică; şi nici pe aceasta nu o putem utiliza, decât în virtutea unor descrieri oferite în termenii scopurilor noastre trupeşti. În absenţa revelaţiei sau a intuiţiilor originare, suntem abandonaţi în seama intereselor instinctuale ale trupului, întorcându-ne astfel la animalitatea umană, desigur, o animalitate împodobită cu toate sofisticaţiile de vopsea ale existenţei ultramoderne. Scopurile instinctuale ale trupului sunt singurele care ne mai rămân, însă aceste scopuri nu sunt cu adevărat ale noastre, ci sunt scopurile naturii, care ne ia astfel în stăpânire.

Întorcându-ne acum la Duhem, aflăm că ştiinţa e un sistem de propoziţii matematice, deduse dintr-un mic număr de principii, cu ajutorul cărora încercăm să exprimăm simplu, exact şi complet un set de legi experimentale.[20] În opinia sa, matematizarea face parte din esenţa ştiinţei şi nu poate fi considerată doar o însuşire accidentală a ei. Aşadar, fizica nu explică fenomenele, ci introduce descrierile fenomenelor într-un cadru matematic, care permite apoi manipularea matematică a acestora, în intenţia unei complete matematizări a lumii experimentate. Prezentările matematice ale fenomenelor nu sunt însă unice, motiv pentru care se caută, în final, un sistem de ipoteze cât mai comprehensiv şi cu originea într-un set de postulate cât mai mic. Aceste ipoteze teoretice formulate matematic nu sunt însă adevărate în sensul corespondenţei, ci doar în sensul coerenţei, ceea ce înseamnă că, sub raportul corespondenţei, ele pot fi doar convenabile sau nu.[21] Ipotezele respective nu sunt nişte judecăţi privitoare la natura lucrurilor, ci doar nişte premise destinate să procure consecinţe conforme legilor empirice observate.[22] Duhem pare totuşi să comită şi el greşeala lui Mach, presupunând o diferenţă netă între enunţurile empirice şi cele teoretice. De fapt, şi unele şi altele sunt fie teoretice, fie tributare teoriei, în timp ce realismul le vrea pe toate empirice, în măsuri diferite, pornind de la constatarea superficială că numai enunţurile privitoare la fapte pot fi considerate adevărate sau false.

Realismul lui Psillos[23] se revoltă împotriva lui Duhem, afirmând că teoria lui se întemeiază pe o metafizică în acord cu care ar exista un văl al percepţiei, care acoperă realitatea. Psillos are dreptate, însă, după cum am văzut, orice explicaţie teoretică este, în ultimă instanţă, una metafizică, şi nu Duhem inventează lucrul acesta. Dacă observabilul s-ar explica pe sine, explicaţia teoretică nu ar mai fi necesară şi nici imixtiunea metafizicii nu ar mai avea loc; s-ar şterge chiar diferenţa dintre realitate şi aparenţa empirică. Atât timp cât nevoia explicaţiei persistă însa, ca cerinţă a conştiinţei şi a raţiunilor ei interne, conceptul de aparenţă rămâne inevitabil. Teza lui Duhem, că fizica poate fi construită fără pretenţia că ar exista o realitate distinctă de aparenţele sensibile şi fără înţelegerea naturii acestei realităţi, este încercarea lui de a desprinde ştiinţa de metafizică. Ea este însă o încercare care ne îngăduie doar o ştiinţă empiric-procedurală, o ştiinţă în vederea tehnicii, iar metafizica va reintra în ştiinţă pe filiera scopurilor utilizărilor ei tehnice.  Astfel, fizica nu poate depăşi orizontul fenomenalităţii, iar nevoia explicaţiei nu-i revine lui în mod esenţial. Totuşi, Duhem nu elimină discursul teoretic, în folosul unui vocabular observaţional. El ştie că orice observaţie e încărcată de teorie şi că un experiment nu înseamnă doar observarea fenomenului, ci şi interpretarea lui în lumina unei teorii, fără de care observaţia s-ar reduce la o simplă senzaţie.

Realismul consideră însă că ar exista o tensiune între ideea că teoria nu are valoare de adevăr şi ideea că fenomenele nu au sens decât în cadrul unei teorii, dar tensiunea nu există, acesta fiind adevărul despre putinţa ştiinţei de a accesa adevărul prin forţe proprii. Ştiinţa nu poate fi înţeleasă decât în limbajul teoriei, însă teoria e un limbaj al imaginărilor utile, nu al adevărului epistemic. Întrebarea pe care realismul o pune aici este: unde tragem linia dintre ficţiune şi realitate? Iar răspunsul este: nicăieri; pentru că explicaţia şi descrierea compun doar ficţiuni utile tehnic. Ambele rămân părţi ale ştiinţei, dar numai în sensul acesta. O teorie cuprinde, aşadar, ne va spune Duhem, o parte prezentativă, care include legile empirice şi formalismul matematic care le leagă între ele, şi o parte explicativă, respectiv ipotezele explicative şi cauzele neobservabile. Partea explicativă e construită pe baza celei prezentative, iar istoria ştiinţei ne arată că aceasta din urmă persistă, atunci când partea explicativă e abandonată. Totuşi, diferenţa dintre explicaţie şi explicat, dintre teorie şi fapt, nu este una netă, întrucât faptul nu are sens în sine, ci doar prin integrarea lui într-o teorie explicativă. Aşadar, când explicaţia se schimbă, faptul primeşte şi el alte nuanţe, fără să fie totuşi o simplă excrescenţă a teoriei, pentru ca include girul negativ al realităţii. Doar semnificaţia lui este formulată în termenii cunoştinţelor deja acceptate.

Este adevărat că partea prezentativă şi cea explicativă sunt întreţesute, însă este la fel de adevărat şi faptul că partea prezentativă e reintegrabilă şi în alte explicaţii, suferind modificările interpretative cerute de întreţeserea ei cu noua teorie. Când o teorie se schimbă, se conservă legile empirice şi expresia lor matematică, dar în condiţiile restructurării lor semantice, întrucât partea empirică intră într-un nou joc de limbaj, referitor la identitatea cauzelor. Ştiinţa nu se schimbă complet, nu se reinventează de la început, însă explicaţiile sunt cele care suferă majoritatea schimbărilor semnificative, nu faptele descrise. Pe eşichierul cuprins între teorie şi fapte, schimbarea tinde să se situeze spre capătul teoriei, afectând semnificaţia faptelor doar în măsura în care acestea sunt tributare teoriei. Dar, chiar dacă schimbarea se petrece în măsuri şi grade diferite, ea totuşi se petrece.

În cazul ştiinţei matematizate, această redirijare teoretică a faptelor are loc şi pe filiera formalismului matematic, ceea ce se modifică la partea prezentativă, dacă e nevoie, fiind şi descrierea ei matematică, pe lângă componenta semantică. Descrierile matematice ale faptului îl pregătesc în vederea integrării lui matematice. Împrejurul fiinţei vii şi calitative a faptului perceput se construieşte, din materialele preciziei cantitiative, o cuşcă, în care faptul viu este apoi închis, asemenea unui animal. Această cuşcă matematică se pretează diverselor relaţionări matematice, motiv pentru care faptul perceput e neglijat în favoarea îngrădirii lui matematice. Dar pentru că matematica nu poate explica mişcarea, se acceptă ideile de forţă şi energie. Originea forţei e incapacitatea matematicii de a aresta calculativ în întregime realitatea percepută. Cel puţin o parte din acele aspecte al naturii pe care matematica nu le poate controla, dar nici nu le poate elimina, devine forţe. Din aceleaşi motive este adăugată şi cauzalitatea. Matematizăm pentru a spori precizia ideilor, şi avem nevoie de această precizie pentru a sustrage naturii cauzalităţile eficiente necesare tehnologiei. Dacă fizicianul este un miner în subteranele naturii, matematica este ciocanul său pneumatic. Matematizarea este o reinterpretare a fenomenalităţii, într-un limbaj util tehnicii.

Deşi relaţia dintre prezentativ şi explicativ este interesantă, mai importantă pentru discuţia dintre realism şi instrumentalism este relaţia dintre mental şi extramental, descrierea prezentativă şi explicaţia aflându-se amândouă dincoace de limita care separă mentalul de ceea ce se află în afara lui. Despre extramental, nu ştim, prin noi înşine, dacă este prezentabil ca atare. Dimpotrivă, prezentabilitatea pare a fi doar modul în care ne raportăm noi la extramental, mai degrabă decât modul său de a se raporta la noi. Realimul consideră însă că prezentabilitatea se află de ambele părţi ale acestei graniţe, dar aceasta nu e decât o asumpţie metafizică. Mintea nu poate opera în extramental. Acesta e, de fapt, principiul inatacabil al instrumentalismului.

Realismul este totuşi de părere că poziţia instrumentalistă contrazice intuiţia ştiinţifică, anume, că teoriile explică lumea. Instrumentalismul frustrează aspiraţiile savantului, pentru că opera savantului îşi pierde substanţial din importanţă. Acum, este adevărat că posedăm convingerea oarecum spontană că ştiinţa înseamnă cunoaşterea şi înţelegerea realităţii. Descartes însuşi a afirmat că această tendinţă este pusă în noi de Dumnezeu, dar adaugă, pe bună dreptate, că, prin noi înşine, nu putem confirma valoarea epistemică a unei astfel de tendinţe, decât dacă acceptăm originea ei divină şi credibilitatea lui Dumnezeu, adică dacă luăm în calcul adevărul revelaţiei. Când analizăm ştiinţa, descoperim că această pretenţie a ei este greu justificabilă, iar convingerile savantului cu privire la natura activităţii sale îl privesc. Ceea ce ne interesează sunt argumentele. Greşim însă, dacă afirmăm că ştiinţa îşi pierde din importanţă. Ceea ce se petrece, mai degrabă, este că ştiinţa îşi înţelege adevărata ei importanţă. Nu putem transforma nevoia conştiinţei de a obţine explicaţii în adevăr epistemic. Ne putem, desigur, întreba de ce aspiră omul la realizări explicative şi nu se mulţumeşte cu realizări practice, tehnice. De ce aspiră la cunoasterea pură, şi nu doar la cunoaşterea procedurală? Răspunsul la această întrebare ne trimite însă obligatoriu la raţiunile spirituale ale vieţii.

Realismul nu acceptă totuşi că succesul ştiinţei este mai degrabă practic, decât teoretic şi explicativ. Ceea ce noi spunem despre realitate atinge însă realitatea sub raportul succesului practic al acţiunii noastre – în aceeaşi măsură în cazul experimentelor, cât şi al tehnologiei – mai degrabă decât sub raportul explicaţiei teoretice. Experimentul nu este decât o punere în practică a teoriei, fără de care teoria în sine nu are nicio valoare. Înţelegem astfel, că discuţia dintre realism şi instrumentalism este un aspect al discuţiei mai largi dintre paradigma epistemologică a modernităţii şi paradigma hermeneutică a postmodernităţii. Realismul este o relicvă a istoriei. Faptul demonstrează limpede că o cunoaştere obţinută astfel este procedurală, nu epistemică. Ceea ce trebuie să înţelegem este că teoria e o consecinţă a găselniţelor experimentale, nu invers. Forţa teoriei e forţa experimentului, or experimentul nu ne învaţă cum stau lucrurile, ci doar ce trebuie să facem pentru a avea succes practic. Asta putem constata, şi asta e cunoaşterea. Realismul confundă însă reuşita acţională a ştiinţei, cu reuşita ei epistemică. Realitatea nu este ceva la care să ne raportăm contemplativ, ci ceva la care ne raportăm activ. Contemplaţia este prin excelenţă domeniul minţii, iar realismul confundă realitatea mentală cu cea ontologică. Dezvoltarea fără precedent a textului şi a cărţii, în perioada modernă, a condus la o textualizare a realităţii; ne-am obşnuit să considerăm că realitatea e ceva vizualizabil de către ochiul minţii, or ştiinţa actuală a trecut de mult vreme de ideea unei realităţi intuibile, de genul celei cu care operează adesea realismul.

Ne-am obişnuit să credem că există obiectul şi oglinda minţii, în care obiectul se reflectă, când de fapt nu există decât complexitatea particularelor, în care suntem noi înşine integraţi, deşi nu avem în subordine decât o minte îngustă, care poate opera doar cu simplificări. Chiar dacă ar avea succes, realismul nu ar opera decât în sfera simplificărilor. În realitate însă, diferenţa dintre simplificări şi complexitate reflectă succesul instrumentalismului. Realismul nu poate fi decât o epistemologie a simplificărilor. Realitatea cu care realismul se confruntă este una experimentată prin prisma categoriilor noastre simplificatoare, este o realitate construită, iar coerenţa teoretică a constructelor este normală, pentru o fiinţă raţională. Chiar predicţiile şi confirmarea lor se înscriu în această coerenţă, pentru că realitatea e trunchiată în aşa fel încât să corespundă sau să nu corespundă predicţiei. Ea e obligată să intre mai întâi în tiparele simplificării, şi abia apoi se poate pune problema predicţiei, confirmate sau nu. O predicţie nu există decât retroactiv. Asemenea explicaţiei ştiinţifice, previziunea mizează pe raţionalitatea naturii, însă nu putem afirma decât că realitatea se pretează unei raţionalităţi procedurale. Dincolo de lucrul acesta, orice raţionalitate a naturii este rezultatul raţionalizării ei. Nu contestăm că realitatea se pretează simplificărilor, dar nici nu putem trece cu vederea faptul că acestea sunt nişte simplificări şi că sunt nişte simplificări procedurale.

Realitatea factuală nu se explică pe ea însăşi; ea nu secretă universale explicative necesare şi unice. Abia teoria îi conferă sens. Prin urmare, aşa-zisa confirmarea empirică a unei explicaţii epistemice e o formă de manifestare a coerenţei generale a teoriilor explicative, nu dovada anclanşării ei în realitatea extramentală. Ceea ce se confundă aici cu realitatea sunt propoziţiile descriptive, însă ele nu au sens decât în interiorul unor jocuri de limbaj teoretice existente deja. Teoria confirmatoare conferă inteligibilitate faptelor care confirmă noua explicaţie. Realismul e o filosofie care poate funcţiona între teorii, dar nu şi între mental şi extramental. Faptele cu adevărat noi, cele imprevizibile şi care nu derivă din nicio teorie, dacă se dovedesc persistente şi de neocolit, sunt tratate prin imaginarea unor premise din care decurg, după care omul de ştiinţă se declară un cunoscător al realităţii. Explicaţia este o invenţie ad hoc, pe care o declarăm propter hoc; şi acesta este modul în care se iveşte orice teorie cu adevărat nouă.

În consecinţă, instrumentalismul consideră că ştiinţa s-ar descurca foarte bine, fără creditarea epistemică a generalizărilor ei şi în absenţa încercării de a le stabili obligatoriu coerenţa. Instrumental, ea poate opera cu sisteme explicative diferite sau chiar contradictorii. Mai mult, aspiraţia noastră de a produce teorii unitare, în pofida avantajele ei euristice, se poate transforma într-o limită a cunoaşterii. În loc să operăm liber cu teoria, aşa cum am opera cu un instrument, ne blocăm în uniformisme teoretice care maschează complexitatea probabilă a realităţii şi ne cheltuiesc energiile intelectuale. Cu toate acestea, trebuie totuşi să ţinem seama de faptul că omul e supus şi unor constrângeri de ordin logic şi explicativ sau chiar de ordin spiritual. Prin urmare, cu toate că explicaţia ştiinţifică rămâne să fie interpretată instrumentalist, trebuie să acceptăm şi faptul că omul nu este reductibil la interesele şi practicile sale ştiinţifice. Tocmai din această cauză simte el nevoia să integreze activitatea ştiinţifică într-un sistem al cunoaşterii adevărului, în sensul epistemologic al termenului. Conştiinţa nu se mulţumeşte să ştie doar cum trebuie să procedeze, ci simte şi nevoia să ştie şi cum stau lucrurile de fapt; omul are nevoie de adevăr. Adevărul acesta nu derivă însă din ştiinţă, pentru că prin ştiinţă avem acces doar la un adevăr procedural, ci este un adevăr mai adânc, în care ştiinţa şi semnificaţiile ei instrumentale se cuvin integrate. Din păcate, mintea umană nu poate produce prin ea însăşi decât o cunoaştere ştiinţifică procedurală. Prin ea însăşi, ea nu are acces la adevărul epistemic, ci are nevoie, în sensul acesta, de adevărul revelat al vieţii, de pe poziţiile căruia să interpreteze apoi semnificaţia întregului fenomen ştiinţific. Date fiind limitele mijloacelor noastre cognitive, între noi şi realitate trebuie să se interpună o a treia instanţă, menită să confirme sensul real al descoperirilor noastre ştiinţifice. Această a treia instanţă trebuie să ne includă atât pe noi, ca fiinţe cunoascătoare, cât şi realitatea misterioasă cu care ne confruntăm. Considerăm că această a treia instanţă confirmatoare este revelaţia, care ne pune la dispoziţie adevărul despre om şi despre taina existenţei, întrucât omul nu deţine în conştiinţa lui realitatea ultimă. Că realitatea este raţională şi în ce sens este ea raţională numai Dumnezeu ne poate spune. Noi nu putem decât postula un izomorfism între raţiunea explicativă şi realitate, pentru că, prin noi înşine avem acces doar la o raţionalitate procedurală, după cum am văzut.

Nu putem pune în locul revelaţiei nici metafizica, pentru că, aşa cum ştim începând cu Kant, metafizica este şi ea consecinţa structurilor noastre interpretative. Asemenea teoriilor explicative din cadrul ştiinţei, şi cele metafizice îşi au originea în imaginaţia noastră creatoare şi, în final, în structurile noastre transcendentale. Singura diferenţă e convingerea că unele explicaţii sunt verificabile empiric, iar celelalte se întemeiază transcendental.

Opţiunea în favoarea instrumentalismului nu are ca scop contestarea ştiinţei sau reducerea ei la un presupus nivel observaţional sau operaţional. Ceea ce instrumentalismul propune este o înţelegere instrumentală a ştiinţei, faptul că a cunoaşte ştiinţific înseamnă a putea şi că explicaţia ştiinţifică trebuie subordonată acestui fapt, adevărata explicaţie epistemică având alte sensuri şi alte origini, un subiect pe care nădăjduim să-l putem dezvolta într-un alt eseu. Realismul operează cu un dualism depăşit. Omul nu este o conştiinţă spectatoare, căreia să i se prezinte pe tava teoriei cum stau lucrurile. În limitele intereselor noastre mundane, a şti nu are sens în sine, ci numai în vederea lui a putea, iar pentru a putea, nu trebuie să ne dăm în lături de la nicio asumpţie prezentă în sfera lui a şti. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că realismul rămâne un instrument al ideologiei materialiste, care încearcă să folosească ştiinţa pentru a reduce existenţa umană la latura ei fizică, paradoxal, propunând minţii omeneşti creditarea unui sistem nematerial de abstracţiuni referitoare la o realitate materială. Întrebarea nu trebuie să fie însă în ce fel explicăm, pentru că nu explicaţia e punctul final al cunoaşterii. Întrebarea trebuie să fie ce ne procură explicaţia în ordine practică, pentru că facerea e scopul final care orientează demersul cunoaşterii omeneşti. Nu este vorba aici despre un instrumentalism care anulează total valoarea explicaţiei, ci despre un instrumentalism care subordonează explicaţia puterii de a face şi sensurilor acesteia.

După cum arată Fritjof Capra, recunoaşterea de către ştiinţă a influenţei observatorului asupra realităţii observate implică recunoaşterea faptului că structura fenomenelor observate este rezultatul activităţilor noastre de măsurare şi al minţii noastre categorizatoare,[24] o poziţie care se bucură şi de aprobarea lui Heidegger, care dezvoltă o întreagă teorie a încadrării mentale a lucrurilor.[25] Husserl însuşi consideră că ne ducem viaţa în interiorul unei lumi de ordin secundar, al cărei fundal este „câmpul infinit al experienţelor absolute”[26]. În opinia sa, realitatea cu care ne confruntăm şi pe care o cunoaştem ştiinţific nu are nimic substanţial în ea, existenţa ei fiind una pur intenţională. Ajungem astfel la concluzia că, în situaţii de preferenţialitate perceptivă, cunoaşterea se transformă într-o cauză a ignoranţei, or, după cum ne învaţă McLuhan, ideea realităţii obiective este un mit care se bazează pe o preferenţialitate faţă de vizual. Asumpţia ascunsă a întregii paradigme realiste stă în acceptarea vizualităţii, ca normă secretă a ştiinţei şi a întregului efort raţional.

Vom încheia eseul acesta cu ciudatele cuvinte ale filosofului poet Max Picard, care vorbeşte astfel: „Tăcerea naturii este realitatea primă. Lucrurile din natură slujesc doar faptului de a face tăcerea clar vizibilă. Lucrurile naturii sunt imagini ale tăcerii, prezentându-se nu atât pe ele însele, cât tăcerea, asemenea unor semne care arată spre locul în care tăcerea este. Există în prezent un fel de mecanism al explicaţiei, care operează în mod automat şi atrage în activitatea lui toate fenomenele. Fenomenele nu mai sunt nimic decât material pentru această maşinărie. Este ca şi cum totul a fost explicat deja dinainte, chiar dinainte de apariţia fenomenului însuşi. Nu explicaţia este căutată cu scopul de a explica fenomenul, ci fenomenul este căutat ca material pentru o explicaţie gata făcută.”[27]

---

[1] Vezi Craig, W. L., ‘Replacements of Auxiliary Assumptions’, Philosophical Review 65:38–55, (1956).

[2] Vezi McLuhan, Marshall şi Eric, Laws of Media: The New Science (Toronto: University of Toronto Press, 1992), p. 13-22.

[3] Psillos, Stathis, Scientific Realism: How Science Tracks Truth (London: Routledge, 1999) p. 21.

[4] Putnam, H. (1962) ‘What Theories Are Not’, Philosophical Papers, Vol. 1: Mathematics, Matter and Method, (Cambridge: Cambridge University Press, 1975). p. 218.

[5] Psillos, Scientific Realism, p. 22.

[6] Robert Sokolowski, Presence and Absence (Washington, D.C.: The Catholic University of America Press, 2017), p. 144-157.

[7] Psillos, Scientific Realism, p. 23.

[8] Ibid.

[9] Ibid., p. 24.

[10] Neil Postman, Amusing Ourselves to Death (New York: Penguin Books, 1986), p. 12-13.

[11] McLuhan, Laws of Media, p. 59.

[12] Henry, M. De la subiectivité, tome II: Phénoménologie de la vie (Paris: Presses Universitaires de la France, 2003)p. 28-30.

[13] Nagel, Ernst. “Science and Semantic Realism”, în Philosophy of Science, 1950, 17: 174–181.

[14] Mach, E. The Science of Mechanics, (La Salle: Open Court, 1893), p. 577.

[15] Psillos, Scientific Realism, pag. 17.

[16] Mach, The Science of Mechanics, p. 587.

[17] Psillos, Scientific Realism, p.18.

[18] Michel Henry, Phénomenologie de la vie, p. 22.

[19] Duhem P., The Aim and Structure of Physical Theory (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1954), p. 19.

[20] Ibid.

[21] Ibid., p. 334.

[22] Ibid., p. 39.

[23] Psillos, Scientific Realism, p. 27.

[24] Fritjof Capra, The Tao of Physics (London: Fontana/Collins, 1976), p. 292.

[25] Martin Heidegger, The Question Concerning Technology (New York: Harper & Row, 1977), p. 25.

[26] Edmund Husserl, Ideas: General Introduction to Pure Phenomenology (New York: Macmillan, 1931), p. 155.

[27] Max Picard, The World of Silence (Washington, D.C.: Regnery Gateway, 1988), p. 137.