GÂNDIREA CRITICĂ SAU DESPRE DISCERNĂMÂNT IV

O perspectivă creştină pentru zilele noastre

4. Secularizarea subliminală a bisericii

Vom începe discuţia privitoare la această ultimă temă, citind împreună versetele 3-4 din 2 Tesaloniceni, capitolul 2: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Textul acesta se referă la cea de-a doua venire a lui Hristos, care nu va avea loc, ni se spune aici, înaintea celor două evenimente menţionate, adică înainte de a veni lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii, care se va aşeza pe sine în locul lui Dumnezeu.

Privind înapoi în istorie, putem spune că secularizarea lumii creştine, petrecută în perioada modernă, este lepădarea de credinţă; cu greu am putea-o numi altfel. În privinţa omului fărădelegii însă, credem că acesta este Anticristul, adică un individ care se va declara pe sine însuşi Dumnezeu vrednic de închinare. S-ar putea ca aceasta să fie o interpretare validă, dar nu este nici de departe singura posibilă. Omul fărădelegii poate fi un tip uman. Aşa cum omul lepădării de credinţă nu este un singur individ, ci un mod de existenţă al umanităţii fostă creştină, tot aşa omul fărădelegii poate fi şi el o formă de existenţa spirituală a aceleiaşi umanităţi, respectiv omul care se consideră pe sine Dumnezeu şi pretinde închinare. Omul lepădării de credinţă este omul secular şi indiferent faţă de viaţa religioasă; omul fărădelegii nu mai este secular, ci mai degrabă demonic; şi acesta din urmă pare a fi fiul celui dintâi. Secularitatea nu este un teren neutru al indiferenţei, ci este cultivatoarea necredinţei, solul din care creşte batjocorirea şi hulirea lui Dumnezeu, menţionată destul de des în cartea Apocalipsei.

De ce spunem aceste lucruri? Ca să ştim în ce lume trăim. Ca să ştim care este spiritul care lucrează acum în fiii neascultării (Efes. 2:2), după cum se exprimă apostolul Pavel; şi în felul acesta să ştim care sunt influenţele de care trebuie să ne păzim, pentru a nu ne pierde credinţa şi, odată cu ea, pe noi înşine. Biserica de astăzi este prigonită de acest spirit al lepădării de credinţă şi este asaltată de spiritul omului fărădelegii. De unde ştim că tocmai biserica se află în această situaţie? Pentru că numai cei care au credinţă se pot lepăda de ea, fie că este vorba despre persoane individuale sau despre comunităţi întregi. Am spus că biserica este prigonită, deşi cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi că ne bucurăm de libertate. Desigur, cel puţin aici în lumea considerată occidentală, prigonirea bisericii nu se realizează prin acte făţişe de violenţă fizică, aşa cum s-a întâmplat în vremea comunismului sau aşa cum se întâmplă astăzi în Siria, în China, în Coreea de Nord sau în anumite ţări africane, dar învăţătura ei este totuşi marginalizată politic şi atacată cultural. Prigonirea de astăzi se face cu mănuşi de pluş, nu cu mănuşi de fier, dar acelaşi duşman al sufletelor noastre coordonează ambele mişcări. Suntem liberi; facem ce vrem; am ajuns şi noi în rând cu lumea. Oare a încheiat diavolul pace cu împărăţia lui Dumnezeu? Nu cumva acestea sunt nişte convingeri naive? Când duşmanul care asediază cetatea lui Dumnezeu nu mai trage cu tunul asupra zidurilor, asta nu înseamnă că a renunţat, ci înseamnă că sapă tuneluri sub fundaţia zidurilor, cu scopul de a le arunca în aer. A şti în ce condiţii spirituale ne ducem existenţa face parte din gândirea critică a creştinului. Când libertatea aparentă ne face să lăsăm garda jos, suntem victimele unui somnifer periculos.

Şi care sunt tunelurile săpate în ascuns sub temeliile credinţei? Şi, mai mult, cum anume suntem ispitiţi să facem din noi înşine nişte dumnezei, adică nişte obiecte vrednice de închinare? Şi aceasta, unde? Chiar în templul lui Dumnezeu.

După cum am văzut în discuţia precedentă, una dintre formele fundamentale în care secularismul contemporan sapă la temelia credinţei creştine este acapararea convingerilor noastre privitoare la natura vieţii de calitate. Iar lucrul acesta se face prin acapararea dorinţelor noastre şi a imaginaţiei noastre privitoare la ceea ce este bun şi de dorit. Ne sunt influenţate concepţile privitoare la viaţa bună; şi acesta este factorul principal al secularizării bisericii contemporane.  Reclama comercială joacă aici un rol important, pentru că ea nu ne mai vorbeşte astăzi despre produse, ci mai degrabă despre cât de minunată ne va fi viaţa, dacă achiziţionăm produsele. Reclama nu mai caută să ne vândă un produs, ci caută să ne vândă un mod de viaţă materialist, în contextul căruia vom lăcomii după produse. Reclama devine astfel un atac direct la adresa credinţei, pentru că în esenţa ei se află valori de o cu totul altă natură. În universul credinţei, importante sunt virtuţile, adevărul, bucuria, dragostea şi alte bunuri spirituale.

Acestea sunt, de fapt, singurele bunuri, pentru că reclama comercială tot pe ele contează. Ce vedem într-o reclamă? Oameni tineri, sănătoşi, cu relaţii ideale, lipsiţi de probleme, fericiţi şi cu copii ascultători. Reclama se întemeiază pe aceleaşi valori spirituale, însă pretinde că accesul la ele e condiţionat de achiziţionarea produselor, nu de harul lui Dumnezeu, de înţelepciunea sau de împărtăşirea din natura divină, lucruri necomercializabile. Reclama ne propune atingerea singurelor scopuri reale ale aspiraţiei umane, dar fără Dumnezeu. Când suntem fermecaţi de icoana unui produs, trebuie să ştim că suntem fermecaţi de un mod de existenţă în care Dumnezeu nu mai are loc. Acceptăm un imaginar, o versiune a vieţii de calitate, care ne sugerează subliminal că Dumnezeu nu este necesar pentru fericirea umană, ba chiar este un impediment, date fiind pretenţiile lui necorespunzătoare. Ni se sugerează că Dumnezeu ar fi un retrograd, care nu doreşte fericirea creaturii lui. Reclama nu ne vorbeşte niciodată despre prăpastia spirituală a nihilismului în care existenţa consumeristă ne aruncă şi nu ne prezintă nici dezastrul ecologic pe care existenţa consumeristă îl creează; nu vedem nici muncitorii prost plătiţi care robesc în fabrici înghesuiţi ca nişte şoareci, pentru a produce bunuri ieftine.

Dar nu putem fi şi consumerişti şi creştini? Nu, dacă prin consumerism înţelegem că ne găsim bucuria în produse, că abia aşteptăm să ajungem la mall, ca să ne aruncăm în jungla de produse şi să pornim vânătoareşte în căutarea comorilor ascunse undeva printre rafturi. Pentru că unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră (Mt. 6:21); şi poate ar trebui să adăugăm că tot acolo se află şi dumnezeul nostru şi închinarea noastră. Şi la cine ne închinăm atunci când ne găsim bucuria sufletească în produse? Ne închinăm la propria noastră persoană, adică începem să luăm asupra noastră chipul omului fărădelegii. Apoi, îmbrăcaţi cu această uniformă fabricată în iad, venim la biserică şi ne aşteptăm ca biserica, adică Dumnezeu, să joace pe platforma din faţă, asemenea unui actor sau chiar a unui clown, pentru a ne satisface nouă aşteptările. După ce am învăţat la mall lecţia că toată lumea trebuie să ne satisface dorinţele, venim la biserică purtând în mintea noastră această imagine idolatră a cosânzienei curtate de toată lumea; dar nu mai venim cu gând să ne închinăm noi lui Dumnezeu, ci venim cu gândul ca Dumnezeu să ni se închine nouă. Oare nu acesta este chipul omului fărădelegii?

Şi atunci ce vom face? Vom renunţa să mai mergem la mall? Nu. Ne vom duce la mall aşa cum mergem la alimentara din colţ, ca să cumpărăm lucrurile de care avem cu adevărat nevoie; după care plecăm de la mall, demonstrând astfel că inima, comoara şi bucuria noastră se găsesc în altă parte. Din nefericire şi din pricinile subliniate mai sus, mulţi dintre noi, mai ales cei tineri, nu mai înţeleg această comoară şi această bucurie care se află în altă parte. Am fost obişnuiţi din fragedă pruncie cu singura bucurie, cea procurată de produse. Mai poate fi câştigat pentru Hristos un astfel de om? Numai prin harul lui Dumnezeu; pentru că acest om trebuie să ajungă să guste ce bun este Domnul. Fără această experienţă, el nu are termen de comparaţie şi nu cunoaşte altă bucurie decât cea indusă comercial. Societatea de consum este o comercializare a sufletului uman. Omul ajunge să nu se mai înţeleagă pe sine decât în aceşti termeni, decât în acest context şi în vederea unor astfel de satisfacţii. Iată cum ne este subminată credinţa; iată cum ne este subminată biserica; iată cum ne este subminată identiatea creştină.

Această formă de subminare a credinţei şi de instaurare a omului fărădelegii operează uneori chiar prin intermediul şcolilor creştine. Nu spunem lucrul acesta pentru a denigra pe cei care luptă eroic în aceste tranşee. Personal sunt un admirator al eroismului de care dau dovadă cadrele didactice de atăzi şi mai ales directorii acestor şcoli. Ştiu că nu toate cadrele didactice se califică pentru o astfel de descriere, dar sunt mult care se califică. Când spunem lucrul acesta avem în vedere provocările cu care se confruntă educaţia creştină. Şi pentru ca să înţelegem imediat despre ce este vorba, voi pune următoarea întrebare: De ce se numeşte creştină o şcoală? Ce are ea esenţial în plus (sau în minus) faţă de celelalte şcoli? Produce ea creştini? Elevii sau studenţii care studiază acolo ajung mai credincioşi sau mai neprihăniţi? Într-o oarecare măsură, da. Cadrele didactice se străduiesc, mai mult sau mai puţin, în sensul acesta. În mare parte însă, efortul acestor şcoli este canalizat către construirea unei concepţii creştine despre lume şi viaţă. Efortul este mai degrabă unul teoretic, deşi există şi cadre didactice care încearcă să ilustreze prin exemplul lor personal modul de viaţă creştin. Acum, teoria nu este tocmai acelaşi lucru cu transformarea caracterului. Cu toate acestea, şcolile – inclusiv cele creştine – sunt organizate mai ales în vederea transferului de informaţie şi mai puţin sau chiar de loc în vederea transformărilor caracteriale. Şcoala creştină este, aşadar, o şcoală laică, în care persistă o anumită atmosferă creştină, dar mai degrabă una teoretică.

Caracterul secular al şcolilor creştine se vede cel bine la nivelul valorilor cultivate de procesul educativ. Ce înţelege o şcoală creştină de azi prin termenul excelenţă? Ne place să folosim acest termen şi ne luptăm ca elevii şolilor noastre creştine să dea dovadă de excelenţă. E reacţia normală a oricărei minorităţi care a suferit marginalizări. Dar care este excelenţa pe care o vizăm? Preponderent, ca să nu spunem aproape exclusiv, excelenţa este cea academică şi profesională; matematicieni excelenţi, chimişti excelenţi, dar mai puţin creştini excelenţi, cum ne-am aştepta din partea unei şcoli creştine. Când excelenţa este înţeleasă mai degrabă în sens profesional, decât în sens creştin, îi învăţăm subliminal pe elevi şi studenţi, că ceea ce contează cu adevărat în viaţă nu este excelenţa noastră înaintea lui Dumnezeu, ci excelenţa noastră înaintea sistemului secular al lumii. Găsim aici din nou o problemă legată de scopuri, adică de imaginea pe care o avem şi pe care o propagăm cu privire la natura vieţii de calitate, la imaginea reuşitei umane, o problemă legată de orientarea iubirilor noastre ultime, adică a închinării noastre şi a Dumnezeului pe care-l slujim de fapt. Şi acum, întrebăm din nou: ce dă dreptul unei şcoli creştine să se numească creştină? Nu cumva această denumire ar trebuie să aibă temeiuri mai serioase decât excelenţa profesională?

Dar, s-ar putea să spună cineva, dacă restructurăm şcoala creştină şi o orientăm spre neprihănire mai degrabă decât către excelenţă profesională, urmează o mulţime de consecinţe nedorite. Va trebui să modificăm programa, ne vom pierde acreditarea şi sponsorizarea, iar elevii noştrii vor ajunge în şcoli laice, unde nu vor mai găsi nici măcar glazura de creştinism care există aici. Aşa este. Şcolile creştine se bucură de atâta libertate şi sprijin din partea sistemului încât sunt obligate să producă oameni aproximativ la fel ca toţi ceilalţi. Lucrurile pe care le-am spus au doar menirea de a ne ajuta să înţelegem unde ne găsim de fapt în cadrul sistemului  şi să nu confundăm libertatea cu limitările ei. Şcoala creştină de astăzi e şcoala condusă de oameni cu intenţii şi chiar străduinţe creştine, mai mult sau mai puţin serioase, dar propagarea impresiei că valorile lumii sunt mai importante decât valorile divine este anticreştină.

Acum, ar fi, desigur, frumos din partea noastră dacă am putea sugera şi câteva soluţii la această problemă, oricât de mărunte ar fi ele. Mai întâi, fără îndoială, excelenţa academică şi profesională este un lucru bun. Punctul de vedere prezentat aici nu conţine ideea că excelenţa profesională trebuie eliminată, ci ideea că ea trebuie încadrată într-un sistem de valori superior. La urma urmei, ne-am adunat astăzi aici ca să vorbim despre gândirea critică, nu să propunem scăderea nivelului de pregătire academică a creştinului. Va trebui totuşi să înţelegem că pregătirea morală şi cea propriu-zis creştină a tinerilor este cel puţin la fel de importantă, dacă nu cumva şi mai importantă. Nu toţi pot deveni profesionişti excelenţi, dar mulţi pot deveni oameni de treabă. Prin urmare, trebuie să gândim cu mai multă seriozitate latura real creştină a educaţiei, fie în interiorul şcolilor creştine, fie în cadrul bisericii, unde problemele de acreditare nu se mai pun.

Un elev înscris la o şcoală creştină trebuie să ştie că există cursuri şi activităţi care se desfăşoară la biserică. În acest sens, se poate folosi ceea ce astăzi se numeşte şcoala altfel. Nu trebuie să lăsăm tânărului creştin impresia că educaţia propriu-zis creştină ar fi mai puţin importantă decât educaţia seculară. Dacă lăsăm această impresie, contribuim la secularizarea lui, adică la subminarea credinţei. Şi chiar dacă, din cauza sistemului şi a nevoii de a trăi în lume, acordăm importanţă pregătirii profesionale, fiecare elev trebuie să ştie că iubirea de Hristos întrece orice alt lucru şi că pregătirea lui profesională se înscrie armonios în contextul pregătirii lui religioase. Această idee trebuie să facă parte din mentalitatea şi cultura şcolară a oricărui elev creştin. Sub nicio formă el nu trebuie să creadă că pregătirea lui profesională întrece valoarea excelenţei lui înaintea lui Dumnezeu, deşi trebuie să ştie că excelenţa lui profesională face parte din excelenţa lui înaintea lui Dumnezeu. Cele două nu trebuie aşezate în opoziţie, ci trebuie integrate ierarhic.

Trist este însă faptul că accentul pus pe excelenţa profesională, mai degrabă decât pe excelenţa creştină, nu e doar rezultatul presiunii exercitate de sistemul secular în care ne vedem integraţi, ci este şi rezultatul presiunilor exercitate de familiile creştine ale celor care studiază, mai ales în cazul elevilor. Noi toţi, membrii bisericilor, ne-am secularizat suficient de mult ca să adoptăm idealurile de viaţă ale lumii seculare, după care, în calitate de părinţi, căutăm să impunem aceste idealuri şcolilor noastre creştine. Suntem atât de convinşi că izbânda şcolară a copiilor noştrii se traduce în mod automat într-o reuşită financiară şi că reuşita financiară este adevărata reuşită a omului, încât ni se pare un lucru de la sine înţeles ca o şcoală creştină să se orienteze valoric în direcţia acestor idealuri seculare. Care sunt părinţii care s-ar bucura mai mult de excelenţa creştină a copiilor lor, decât de excelenţa lor profesională sau chiar sportivă? După care ne mirăm că tinerii noştrii pleacă din biserică. Oare nu în lume le-am aşezat noi înşine, cu mâna noastră, scopurile ultime? Nu în lumea le-am expediat noi înşine inima? Aşadar, se pare că duşmanul sufletelor nu se mulţumeşte doar să sape tuneluri sub zidurile cetăţii lui Dumnezeu; el a reuşit deja să arunce în aer câteva turnuri de apărare.

Pentru creştin, gândirea critică este ceea ce în Scriptură se numeşte înţelepciune şi chiar mai mult, darul discernământului sau al deosebirii duhurilor. Gândirea critică este capacitatea dobândită a cuiva de a se apropia cât mai mult de înţelegerea adevărului lucrurilor; este capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Gândirea critică definită astfel presupune lumina adevărului, lumină la care avem acces şi pe care ne-o putem însuşi ca pe un al şaselea simţ prin participarea noastră constantă şi repetată la prezenţa lui Dumnezeu. Cercetând Scripturile şi scrierile înaintaşilor noştri în credinţă, practicând cu fidelitate rugăciunea şi închinarea, trăind constant cu conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi cu dorinţa de a împlini practic voia lui, dobândim această capacitate de pătrundere, acest ochi care vede lucrurile lui Dumnezeu şi care înţelege implicit şi lucrurile care nu vin de la Dumnezeu.