GÂNDIREA CRITICĂ SAU DESPRE DISCERNĂMÂNT III

O perspectivă creştină pentru zilele noastre

3. Secularizare şi capitalism, în lumina gândirii critice

Vom încerca în continuare să aplicăm ceea ce am învăţat până aici, folosind ca obiect al demersului nostru aplicativ două teme de interes pentru existenţa creştină contemporană: secularismul şi capitalismul financiar. Desigur, analiza acestor teme se va face în contextul lucrurilor discutate deja şi fără a uita că gândirea critică nu este totuna cu condamnarea, scopul ei fiind înţelegerea în vederea adoptării unor atitudini potrivite. Aşadar, rostul acestor discuţii nu este incitarea la ură împotriva capitalismului sau a capitaliştilor, ci înţelegerea mersului lucrurilor, pentru că nu doar unii sunt implicaţi în aceste structuri, ci cu toţii suntem implicaţi în ele, desigur unii mai mult decât alţii. Deşi creştinii sunt un popor distinct, existenţa lor în lume nu trebuie să îmbrace forma exclusivă a unor enclave culturale şi spirituale, deşi conştiinţa comunitară trebuie susţinută şi organizaţional. Existenţa creştină trebuie să îmbrace mai degrabă forma unei reţele de pătrundere culturală şi socială. În acest context, oamenii care săvârşesc nedreptăţi şi răutăţi trebuie ajutaţi să înţeleagă natura faptelor lor; şi aceasta este funcţia statului. Dar, în paralel, ei trebuie trataţi cu compasiunea necesară vindecării unor oameni suferinzi din punct de vedere spiritual şi moral. Astfel, în calitate de rezidenţi ai cetăţii pământeşti, ne vom indigna înaintea nedreptăţii şi o vom sublinia public, iar în calitate de cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, vom acţiona cu compasiune pentru eradicarea răului la nivelul rădăcinilor lui spirituale.

Acum, deoarece creştinul are acest dublu statut, el trebuie să fie atent ca nu cumva împotrivirea faţă de nedreptăţile sociale să-l prindă în capcana convingerii că bunurile pământeşti, care fac obiectul nedreptăţii, ar avea o valoare ultimă sau în cursa ideii că împărăţia lui Dumnezeu ar putea fi zidită pe pământ în absenţa Împăratului ei. Trebuie să rămânem ferm înrădăcinaţi în convingerea că adevăratele bogăţii sunt spirituale – virtutea, înţelepciunea, bucuria, dragostea, smerenia şi prezenţa lui Dumnezeu – şi că acestea nu pot fi jefuite. Lupta creştinului, conform apostolului Pavel, nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva puterilor spirituale care afectează negativ existenţa omului în lume. Să ne păzim, aşadar, ca nu cumva, asumându-ne cauza dreptăţii sociale, să uităm de cauza compasiunii sociale, ajungând astfel noi înşine despărţiţi de adevăratele bogăţii.

În privinţa temei secularismului, trebuie să reţinem că secularizarea societăţii nu se reproduce şi nu se propagă atât prin metode demonstrative, cât mai ales prin metode propagandistice şi de obişnuinţă culturală, unele intenţionate, altele nu. Din perspectiva temei gândirii critice, ceea ce trebuie să descoperim totuşi sunt factorii secularizatori pe care, de regulă, nu-i luăm în seamă. În privinţa demonstraţiilor, adică sub raportul susţinerii cu argumente a secularismului filosofic, discuţia dintre gânditorii seculari şi cei creştini, să zicem, nu s-a terminat, cel puţin nu în favoarea secularismului. Poziţiile seculare se lovesc de dificultăţi insurmontabile într-o mulţime de direcţii, începând cu ştiinţa şi sfârşind cu politica şi cultura. Poate vom avea cândva timpul să discutăm şi despre aceste dificultăţi.

Dar dacă preponderent nu argumentele sunt cele care susţin secularismul, atunci de ce se propagă el? Pentru că reprezentaţii autorităţii sociale – şcolile, universităţile, ştiinţa, autoritatea politică, cea economică şi mulţi dintre reprezentanţii culturii – se poartă de parcă discuţia s-ar fi încheiat în favoarea secularismului. Suficient de mulţi dintre aceştia – şi chiar dintre teologi – îşi iau ideile, pe care apoi le propagă în societate, de la gânditorii seculari, fără să verifice sau să ţină seama de insuficienţele raţionale şi umane ale acestui mod de gândire. Forţa culturală a secularismului rezidă în mare măsură în faptul că a reuşit să devină o modă culturală general acceptată. De exemplu, mulţi practicanţi ai ştiinţei nu se deranjează să se intereseze de fundamentele filosofice ale ştiinţei, ci o practică pornind de la materialism ca de la o premisă. În felul acesta, orice descoperire care se potriveşte materialismului este considerată ştiinţifică, iar cele care nu se potrivesc sunt considerate zgomot de fond. Politicianul, la rândul său, discută problemele societăţii de parcă omul ar fi capabil să-şi biruiască singur păcătoşenia şi să construiască prin forţe proprii raiul pe pământ. Educatorul operează şi el cu datele oferite de savant şi de politician şi creează elevilor impresia şi credinţa că tot ce există şi contează sunt lucrurile materiale. Puţini sunt cei care se duc să verifice valabilitatea raţională a gândirii seculare şi efectele ei asupra fiinţei umane, iar poziţiile gânditorilor care se împotrivesc argumentat secularismului sunt sistematic marginalizate. Cărţile şi argumentele acestor gânditori există, dar nimeni nu le ia în serios, pentru că serioase nu pot fi decât lucrurile care se adaptează modei materialiste. Profesorul de biologie, de exemplu, nu va include în bibliografia obligatorie a cursului său lucrări care subliniază lacunele ştiinţifice şi raţionale ale evoluţionismului. De ce? Pentru că secularismul a devenit o credinţă, modă culturală oarecum obligatorie, singura respectabilă, o obişnuiţă culturală, o mentalitate universal acceptată, iar această obişnuinţă este adânc înfiptă în solul formării noastre interioare. Măcinăm aceeaşi făină materialistă, pentru că aşa ne-am obişnuit.

Sigur că povestea nu se termină aici. Nu este vorba doar despre o obişnuinţă culturală şi de gândire. Această obişnuinţă este întreţinută mai mult sau mai puţin sistematic şi intenţionat. Şi aici ajungem să vedem legătura dintre secularism şi capitalismul financiar contemporan. Această formă de organizare economică mizează pe dinamica financiară a acumulării capitalului. Toţi se luptă să câştige bani, cât mai mulţi. Din perspectiva producătorilor şi a instituţiilor financiare, banul, nu produsul, este scopul activităţilor economice. Produsul este un intermediar. Dar, pentru ca banul să vină, produsele trebuie să se vândă; şi pentru ca produsele să se vândă, cineva trebuie să le cumpere. Cine? Eu şi dumneavoastră. Dar noi, adică eu şi dumneavoastră, suntem iubitori ai lucrurilor cereşti, nu iubitori ai lucrurilor pământeşti. Noi căutăm înţelepciunea, nu maşinile Tesla, cautăm dragostea de fraţi şi iubirea de oameni, mai degrabă decât îmbrăcămintea la modă. Iar dacă întreaga societate s-ar purta la fel, capitalismul financiar ar sucomba. În consecinţă, creştinul real este omul de care capitalismul contemporan nu are nevoie. Ca să ne înghesuim la mall, trebuie să credem că produsele de pe rafturi sunt extrem de importante, ba chiar singurele valori reale. Şi cine are astfel de credinţe? Materialistul, care e convins că nu există decât lucrurile materiale şi că valorile nu pot fi decât materiale. Concluzia: creştinismul trebuie combătut, iar materialismul trebuie promovat.  

Pe de altă parte, creştinul este omul de care capitalismul are nevoie, din pricina moralei creştine, care face din creştin un muncitor sau un partener de afaceri vrednic de încredere. Dar acest creştin care are un comportament economic lăudabil nu trebuie totuşi să ajungă la concluzia că lucrurile materiale nu sunt cu adevărat importante. Şi atunci care este creştinul de care capitalismul are nevoie? Unul cu inima împărţită, unul schizofrenic, pe de o parte convins că trebuie să se poarte respectabil, pe de altă parte convins că fericirea stă în lucrurile materiale. Iată de ce această monstruozitate frankensteiniană populează bisericile creştine.

Dar, în general, pentru ca organizarea economică bazată pe acumularea de capital să funcţioneze, este nevoie de un om cu convingeri materialiste. Capitalismul a înţeles această legătură dintre supravieţuirea sa şi formarea culturală şi spirituală a oamenilor şi a intervenit masiv în educaţie: prin sponsorizări, prin publicaţii, institurea de programe, promovarea de personal cu convingeri corecte, etc. Capitalismul financiar ţine un ochi larg deschis asupra evoluţiei spirituale a societăţii, pe care o canalizează constant şi organizat în direcţii seculare; şi aceasta din cauza profitului. Iată de ce universitatea actuală s-a proletarizat şi s-a transformat dintr-o şcoală a cercetării şi descoperirii adevărului, într-o şcoală profesională de rang înalt. La ce ne trebuie nouă filosofie? Trebuie să putem pune pâinea pe masă, sună lozinca. Nu poate exista un capitalism financiar fără consumerism şi nu poate exista consumerism fără un client materialist, adică fără un om condiţionat mental să creadă că numai bunurile de pe raft contează cu adevărat.

Fabricarea acestui client materialist se face printr-o intervenţie la nivelul formării noastre, mai ales în perioada copilăriei şi a adolescenţei, adică atunci când ne lipseşte gândirea critică. Această fabricare se continuă apoi şi în perioada vieţii adulte, când influenţa secularizatoare are loc prin intermediul presiunii sociale exercitate de către majoritatea oamenilor care au acceptat deja viziunea materialist-consumeristă asupra lumii. Dacă toată lumea din cartier are case mari şi maşini de lux, voi putea eu locui într-o căsuţă? Voi putea conduce o maşină Dacia 1300? Presiunea socială mă obligă să mă ridic şi eu la nivelul celorlalţi. Şi în felul acesta mă fac robul sistemului valoric şi economic care îmi răpeşte tot timpul şi toată energia. Astfel, dacă nu avem curajul să fim diferiţi, deşi ne imaginăm că suntem, vom fi rapid încălecaţi de sistemul capitalismului profitului maxim.

Presiunea socială este bastonul cu care suntem împinşi de la spate, dar există şi morcovul care ne atrage, şi acest morcov este viziunea materialist-consumeristă asupra vieţii de calitate. Astfel, dacă ai jucăriile consumeriste, eşti un om realizat. Bastonul şi morcovul, presiunea socială şi viziunea materialistă asupra vieţii de calitate, sunt factorii care operează subliminal, adică prin intermediul unor sugestii mărunte şi difuze, dar atotprezente. Preluăm astfel din mediu, în mod necritic, ideea şi convingerea că realizat este omul care… şi aici puteţi adăugat toate idealurile consumeriste care vă trec prin minte, de la casa cât mai mare la portofelul cât mai gros, de la hainele cât mai scumpe până la vacanţele exotice.

În felul acesta, mintea şi convingerile noastre creştine sunt încălecate de mentalităţi străine evangheliei, de mentalităţi care ne transformă treptat şi fără să ne ceară voie în oameni de lume. Apoi, la un moment dat, parcă nu ne mai place credinţa, parcă nu mai e bine la biserică; ne facem valiza şi ne retragem din comunitatea creştină într-un mod cât se poate de tacit şi fără să facem prea multă vâlvă. De ce? Pentru că am sorbit din ape otrăvite; pentru că am acceptat o prietenie cu valorile lumii, care sunt în relaţii de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Această secularizare a noastră este astăzi cauza principală a împuţinării rândurilor comunităţilor creştine. Ni se manipulează dorinţa, care e întoarsă dinspre Dumnezeu către lume; şi, odată ce dorinţa ne este agăţată în felul acesta, ea ne organizează întreaga viaţă în conformitate cu interesele capitalismului financiar, respectiv în conformitate cu valorile materialiste. Acum, nu ne mai găsim bucuria „în Domnul”, ci în produsele capitalismului financiar. Iar în momentul în care bucuria noastră se mută de la Domnul la mall, închinarea noastră se multă şi ea la aceeaşi adresă. Lucrurile care ne procură împlinirea ultimă sunt lucrurile la care ne închinăm, indiferent de participarea sau neparticiparea noastră la serviciile religioase ale vreunei biserici.

Acum că ne apropiem de sfârşitul acestei prezentări, nu aş vrea să ne despărţim de această temă înainte de a sublinia şi importanţa participării rituale la viaţa religioasă. Dacă privim oriunde în lume, mai ales la religiile tradiţionale, adică la religiile vechi, creştine sau necreştine, observăm că ele acordă o mare importanţă ritualurilor. Dintre creştini însă, protestanţii tind să neglijeze acest aspect şi consideră că repetarea constantă a unor gesturi, cuvinte şi atitudini ar fi semnul religiei moarte; şi, fără îndoială, există un anumit adevăr în această poziţie, pentru că nu vedem rezultate morale sau spirituale deosebite la cei care practică riturile religioase. Aşa este, însă aceasta nu înseamnă că practicarea riturilor religioase nu are niciun rost. Ritualul nu este un mijloc grozav de eficient în privinţa sporirii calităţii morale a practicanţilor săi, dar este un mijloc suficient de eficient pentru păstrarea fidelităţii lor religioase şi pentru conservarea imaginarului religios. Dacă ritul nu ar avea niciun rost, el nu ar fi fost adoptat şi folosit vreme de secole. Religiile orientale, de exemplu, se definesc drept seturi de practici menite să producă un anumit tip uman. Din acest punct de vedere, pentru formarea unui om credincios, ritualurile s-ar putea să conteze la fel de mult ca ideile pe care le are. Oare musulmanul care se roagă descuţ şi cu faţa la pământ, cu tălpile picioarelor aşezate într-o anumită poziţie, cu mâinile ridicate, întorcându-se la dreapta şi la stânga, de cinci ori pe zi, începând înainte de răsăritul soarelui, face lucrurile acestea degeaba?

Adevărata noastră formă interioară se arată prin ceea ce facem, nu prin cceea ce credem că suntem. Şi nu doar că se arată prin ceea ce facem, ci ceea ce facem consolidează şi reproduce forma noastră lăuntrică. Gândirea şi simţirea noastră sunt condiţionate semnificativ, dacă nu substanţial, de habituarea gestuală. E ca la sport. Vrei să înveţi tenis? Lecţiile teoretice nu te vor face tenisman. Trebuie să participi la multiple forme de antrenament; trebuie să practici pe teren; şi aceasta până când mişcările adecvate îţi intră în oase, astfel încât să le poţi executa fără să mai gândeşti. Când mingea vine spre tine cu 100 de km la oră, iar tu te gândeşti cum ar trebui să reacţionezi, până să ajungi la concluzia corectă, mingea a ajuns la capătul terenului. Trebuie să reacţionezi automat, ca o maşină; şi această automatizare se învaţă prin repetarea la nesfârşit a mişcărilor corespunzătoare. Adevăratul tenis se învaţă gestual, prin habituare, prin repetiţie, prin ritual.

La fel se întâmplă şi în religie. Este adevărat că nu putem reduce credinţa la nişte obişnuinţe pavloviene; nu putem reducem creştinismul la simpla habituare rituală, dar nici nu putem neglija aspectul acesta, decât pe cheltuiala noastră. De aceea, este bine ca în viaţa de credinţă să existe anumite practici rituale, care să fie repetate zilnic. Profetul Daniel se ruga de trei ori pe zi şi a considerat că lucrul acesta era mai de preţ decât propria lui viaţă. Cei trei prieteni ai săi au considerat că nu merită să se supună unor simple gesturi rituale orientate împotriva slavei lui Dumnezeu. Aşadar, când te trezeşti dimineaţa, spune rugăciunea Tatăl nostru; spune-o şi la amiază şi la fel seara; şi gândeşte-te la ce spui şi la ce faci. Sfinţeşte în felul acesta timpul zilei tale. Sfinţeşte timpul anului, prin participarea la sărbătorile religioase. Coboară-l astfel pe Dumnezeu în concretitudinea existenţei tale zilnice, nu doar la nivelul aburos al gândirii teoretice. Ceea ce facem cu trupul determină semnificativ ceea ce vom gândi cu mintea şi ceea ce vom simţi cu inima. De ce? Pentru că suntem fiinţe întrupate, nu spirite pure; iar la credinţa noastră trebuie să participăm cu sufletul şi duhul, desigur, dar şi cu trupul.

Ştiinţa comercială de astăzi a învăţat acest lucru şi îl foloseşte. Produsele nu mai sunt acum aliniate pe rafturi în spatele vânzătorului baricadat el însuşi în spatele unei tejghele cât un munte. Ele sunt puse la îndemâna clientului. Te poţi plimba acum printre rafturile cu haine; le poţi pipăii. Dacă vrei să cumperi o maşină, te poţi urca în ea, o poţi chiar conduce pe stradă. De ce? Pentru ca produsele să intre în concretitudinea gestuală a existenţei tale, pentru ca să te obişnuieşti gestual cu prezenţa lor. Odată pătrunse la acest nivel, atractivitatea lor sporeşte semnificativ. Treci prin faţa magazinului de încălţăminte; te izbeşte mirosul de piele. Zici imediat în sinea ta: încăţăminte de calitate. E din spray! Există o întreagă ştiinţă a ademenirii clientului pe bază de mirosuri, pentru că despre ademenirea lui pe bază de sunete şi imagini ştie deja toată lumea. Trebuie să fim atenţi la lucrurile care ne atrag atenţia şi care se propun iubirii noastre, chiar la nivel senzorial, pentru că la acest nivel necritic operează manipularea.

Ce înseamnă gândirea critică? Înseamnă să înţelegem aceste lucruri şi să luăm decizii în cunooştinţă de cauză, nu pe baza influenţărilor subliminale. Vom încheia acum, amintindu-ne din nou de Cantemir: Omul ce doreşte lesne crede. Să fim, aşadar, atenţi ca nu cumva deciziile pe care le credem raţionale să ne fie totuşi sugerate din exterior. Aşa procedăm atunci când dorinţa ne-a fost deja agăţată. Cine se crede deasupra manipulării este cel mai uşor de manipulat.