GÂNDIREA CRITICĂ SAU DESPRE DISCERNĂMÂNT II
O perspectivă creştină pentru zilele noastre
2. Subteranele gândirii necritice sau despre manipulare
Vom porni în această investigaţie de la două concepte bine-cunoscute: conştientul şi inconştientul. Probabil că, pentru scopul nostru, nu avem nevoie de o definiţie a conştientului, acesta fiind compus din lucrurile de care suntem conştienţi; deşi probabil ar fi important să reţinem că actorul principal al conştientului este atenţia şi că ea se focalizează aproape totdeauna asupra aspectelor problematice ale experienţei şi mai puţin asupra celor neproblematice. Cu alte cuvinte, suntem conştienţi mai degrabă de acele aspecte ale experienţei care creează dificultăţi de înţelegere sau de execuţie practică. Apectele care nu ridică probleme de niciun fel se desfăşoară oarecum automat, iar dacă un lucru ne produce plăcere, el este considerat nepericulos. Când învăţăm să conducem un automobil, toate operaţiile implicate ne sunt conştiente; mai târziu, gesturile condusului devine semi-conştiente sau chiar inconştiente, pentru că se automatizează.
Inconştientul, pe de altă parte, este o temă vastă. S-ar părea că există structuri adânci ale psihicului uman care sunt înnăscute, dar zona este în general populată mai ales de lucruri dobândite, de automatisme comportamentale, afective şi cognitive; lucruri care au fost cândva conştiente, dar care acum s-au scufundat sub limita conştientului, unde intră în structura personalităţii şi de unde ne influenţa activitatea conştientă, fără a ne da de veste. Copiii nou-născuţi şi cei foarte tineri pot fi în mod natural mai sensibili sau mai puţin sensibili la anumiţi stimului sau la anumite situaţii, dar peste această dotare naturală se depun apoi straturi-straturi comportamente, emoţii, cuvinte, idei şi moduri de gândire învăţate prin imitaţie de la părinţi. Atmosfera familială se transformă adesea în personalitatea, caracterul şi temperamentul copiilor. Din această cauză copiii seamănă psihologic cu părinţii lor. E un mecanism prin care virtutea sau viciul se transmit de la părinţi la copii. O familie de irascibili va avea copii irascibili, etc. Iată de ce educaţia copiilor începe cu educaţia părinţilor.
Acum, poate vă întrebaţi ce legătură ar putea exista între educaţia copiilor şi gândirea critică. Ei bine, înţelegând felul în care ne formăm şi locul în care ne-am format, înţelegem şi ce anume am acceptat deja în mod necritic. Acest prim nivel al educaţiei, nivel care răspunde de achiziţionarea necritică a elementelor fundamentale ale personalităţii şi caracterului, se numeşte formare şi vom reţine că formarea iniţială şi cea mai serioasă are loc prin imitaţie, adică în mod necritic, şi că fenomenul se petrece cu precădere în primii ani ai copilăriei, deşi procesul continuă într-o anumită măsură toată viaţa. Ulterior şi pe acest fundament al formării iniţiale intervin alte două forme ale educaţiei – informarea şi transformarea – adică educaţia conştientă şi cea supraconştientă sau metanoică. Educaţia conştientă este cea şcolară şi profesională, în timp ce educaţia metanoică este cea realizată prin convertire, indiferent la ce ne convertim. Astfel, dacă dorim o imagine de ansamblu asupra educaţiei, o putem organiza în aceste trei capitole: formarea, informarea şi transformarea.
Acum, pentru că subiectul nostru prezent este gândirea necritică şi manipularea, ne vom concentra atenţia asupra fenomenului formării, aşa cum se petrece el în viaţa adulţilor, mai degrabă decât a copiilor, pentru că şi adulţii adoptă necritic comportamente, emoţii şi forme de gândire care se automatizează şi devin parte componentă a personalităţii şi a caracterului lor. Vom încerca, deci, să spunem câte cuvinte despre stratul cel mai adânc al formei noastre lăuntrice achiziţionate; vom încerca să vedem câteva dintre mijloacele şi instrumentele care operează la acest nivel, mijloace prin care cineva ar putea dirija pe altcineva şi, desigur, prin care ne putem noi înşine apăra împotriva unor astfel de intenţii.
După cum am văzut, în cazul copiilor foarte tineri, formarea se petrece în familie, dar după ce ies din cercul familial, societatea devine influenţa formativă de bază, iar din societate importante sunt figurile autorităţii (învăţătorii sau persoanele admirate în grupul de prieteni, adică aceştia din urmă mai degrabă decât cei dintâi). După ce copilul părăseşte mediul familial, este important în ce medii sociale pătrunde şi în ce medii sociale nu pătrunde. Dacă dorim să fie credincios, trebuie să vină la biserică, pentru că acolo învaţă trăiri, comportamente şi gânduri de natură religioasă care vor intra în structura personalităţii lui. Dacă dorim să devină un om de caracter, compania răutăţilor din cartier s-ar putea să nu colaboreze în acest sens. Trebuie să reţinem, de asemenea, că elementele de formare odată achiziţionate, automatizate şi integrate, nu mai pot fi eliminate integral decât cu mare dificultate şi uneori numai cu intervenţia lui Dumnezeu, adică printr-o adâncă şi durabilă convertire. Din punct de vedere educativ, convertirea caută să repare neajunsurile formării. Poate aţi auzit oameni iuţi din fire care spun că nu se pot stăpâni, că aşa sunt ei. Nu este adevărat. Niciun copil nu se naşte irascibil. El devine irascibil, dar iuţimea învăţată în familie se lipeşte atât de strâns de persoana lui sau a ei încât îi devine constitutivă. Aceste elemente de personalitate învăţate devine mai târziu sursa ispitelor împotriva cărora ne vom strădui să luptăm. Acum – şi cu aceasta vom încheia discuţia despre copii – cel mai predispus manipulării este adolescentul, pentru că aceasta perioadă este una de constituire a individualităţii. El, dar mai ales ea, se separă de mediul familial şi adoptă valorile mediului social în care există, adică se vrea la modă. Paradoxal, adolescentul caută să iasă în evidenţă printr-o uriaşă doză de conformism, pentru că, la această vârstă, presiunea socială are o importanţă enormă.
Dar, după cum am văzut, formarea continuă şi la vârsta adultă. Se afirmă, în general, că omul este o fiinţă raţională, că este o entitate gânditoare care se raportează cognitiv la o realitate obiectuală şi obiectivă. Lucrul acesta este doar parţial adevărat şi se întemeiază pe ideea că omul nu ar fi decât partea lui conştientă, care pare, într-adevăr, dominată de atenţie şi cogniţie. Dar, după cum am văzut deja, conştientul reprezintă puţin din ceea ce omul este, influenţa inconştientului asupra conştientului fiind profundă şi subtilă. Manipularea se realizează prin intermediul unor influenţe venite din exerior care se adresează direct inconştientului şi care, după ce s-au localizat acolo, ne influenţează deciziile şi activitatea conştientă. Preluarea automată a acestor influenţe este gândirea necritică. Realitatea înconjurătoare este plină de tot felul de sugestii, dintre care unele există prin forţa lucrurilor, iar altele sunt plasate în mediu în mod intenţionat de către diverşi agenţi; şi în felul aceasta are loc manipularea.
Cum depistăm aceste influenţe formatoare sau deformatoare? În primul rând, aceste influenţe se adresează afectului, mai degrabă decât gândirii. Ele contactează în mod direct sentimentul. Aşadar, Cantemir din nou, să fim atenţi la lucrurile care ne plac, la cele care ne trezesc admiraţia sau, dimpotrivă, ne provoacă repulsie. După cum bine se ştie, o trăire pozitivă sau negativă avută în prezenţa unui lucru neutru din punct de vedere afectiv sau valoric se transferă asupra lucrului respectiv. Există ceea ce se numeşte o evaluare prin contagiune. Din această cauză, în reclame se folosesc sugestiile sexuale; iar pentru discreditarea autorităţii părinteşti şi a cele eclesiale, în anumite filme destinate adolescenţilor şi copiilor, părinţii şi reprezentanţii clerului sunt prezentaţi ca nişte ignoranţi şi nepricepuţi, în timp ce tinerii sunt super-inteligenţi, deşi lucrurile stau exact invers. Aceste filme constituie o incitare manipulatorie la revoltă.
Manipularea cea mai eficientă are loc prin crearea de idealuri atrăgătoare, care sunt propuse iubirii noastre. Odată acceptat un astfel de ideal, ne vom organiza viaţă în vederea atingerii lui. Iată de ce capitalismul sponsorizează idealul consumerismului economic şi, de asemenea, materialismul filosofic, acestea fiind idealuri şi filosofii fără de care capitalismul financiar actual ar sucomba. Iată de ce trebuie să fim foarte atenţi la visele de realizare personală pe care ni le asumăm şi la ideile pe care le avem cu privire la sensul vieţii de calitate. Iată de ce Scriptura de îndeamnă: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Prov. 4:23). Aşadar, să nu acceptăm sugestia manipulatorie că omul ar exista în lume doar în mod cognitiv; să înţelegem că mult mai mult omul există în lume în mod afectiv, adică în termenii dorinţelor sale; şi acestea sunt cârligele de care poate fi apucat. Dorinţele noastre fundamentale, dincolo de cele strict fiziologice, ne sunt dirijate încă din fragedă pruncie, o perioadă în care ne lipseşte gândirea critică. Maşinuţa de jucărie BMW, plus mitologia BMW menţinută prin reclame, generează clientul companiei BMW. Piaţa se construieşte prin manipulare, iar dacă nu poţi crea clientul, la ce bun să mai creezi produsul. Mai întâi e generată dorinţa, după care se oferă ispita. La fel se procedează şi în cazul produselor cosmetice, al articolelor de îmbrăcăminte, al casele frumoase şi tot din pricina unei mitologii similare toţi tinerii vor să fie studenţi la Cluj.
Haideţi, aşadar, să ne formăm obiceiul de a analiza critic trăirile afective care ne sunt provocate din exterior, de către situaţii, lucruri sau oameni. Haideţi să vedem unde ne vor duce aceste idealuri admirate, în cazul în care le acceptăm, pentru că aceste idealuri ne sunt propuse ca nişte obiecte ale iubiri noastre ultime; adică, ne sunt propuse în locul lui Dumnezeu. Dacă iubirea noastră maximă este dăruită unui alt lucru decât lui Dumnezeu, adică nu sfinţeniei şi ducerii unei vieţi creştine, închinarea noastră aparţine unui alt dumnezeu, anume aceluia căruia îi dăruim munca noastră, energia, efortul, adică viaţa. Conştientizarea atitudinilor noastre afective, a iubirilor noastre, permite gândirii critice să-şi exercite acţiunea asupra lor. Altfel, ajungem să ducem o viaţă împărţită; în mod conştient credem că mergem într-o anumită direcţie, când în realitate mergem în direcţia contrară; cu mintea tragem spre dreapta, iar cu inima tragem spre stânga, după care ne mirăm că nu reuşim. După ce te-ai urcat în trenul greşit, nu are niciun sens să alergi înapoi pe coridor.
Un alt lucru important pe care trebuie să-l ştim este că orientarea inimii în direcţia corectă nu se petrece dacă ne limităm doar la achiziţionarea ideilor despre cum ar trebui să fim. Nu e suficient să cunoaştem şi să fim de acord cu învăţătura. Omul nu este raţiune pură şi nu este o entitate pur cognitivă, astfel încât achiziţionarea informaţiei potrivite să opereze imediat transformări lăuntrice echivalente. Este celebru faptul că rareori cursurile de etică fac pe cineva neprihănit şi de asemenea faptul că ritualurile religioase nu transformă automat pe cineva într-un creştin. Gândirea omului înnoată într-un ocean de afectivitate, iar afectivitatea această împreună cu gândirea aparţin unei fiinţe întrupate. Din această cauză, orientarea şi reorientarea inimii se face prin habituare practică. Eşti ceea ce faci, nu ceea ce crezi că eşti; şi devii ceea ce faci, indiferent ce crezi că eşti. Oamenii nu sunt tocmai câinii lui Pavlov, cogniţia contează, dar ea nu este niciodată suficientă. Unii spun: sunt creştin, dar nepracticant; ei bine, un astfel de om nu este creştin. E ca şi cum ai spune: sunt un bun înotător, dar nu am intrat niciodată în apă. Adevărul este că eşti ceea ce practici. Dacă duminica mergi la pescuit, eşti pescar; dacă mergi la stadion, eşti membru al galeriei; dacă mergi la piaţa de vechituri, eşti vânător de vechituri. Pentru a ne schimba atitudinile lăuntrice, adică direcţia iubirilor noastre ultime, habituarea practică este de neînlocuit.
Un ultim aspect pe care trebuie să-l adăgăm aici este funcţia formatoare a naraţiunii. Spiritul omul este fundamental narativ; şi aceasta nu doar în sensul că spune poveşti, ci mai ales în sensul că este mereu personajul principal al propriei poveşti. Omul există narativ în lume. În adâncul inimii şi al gândirii noastre, ne vedem trăind un anumit rol principal şi mai multe roluri secundare. Rolul Ileana Consânziana este bine reprezentat; la fel şi rolul Făt-Frumos; dar nici Baba Cloanţa nu e tocmai lipsită de dicipoli. Acum, povestea în care ne vedem integraţi, mai mult inconştient decât conştient, ne determină scopurile şi modul în care lucrăm pentru atingerea lor. Ne putem integra în povestea vieţii creştine sau în povestea dobândirii minunăţiilor efemere care ne înconjoară; ne putem integra în poveste afirmării de sine sau în poveste smereniei care ne apropie de Dumnezeu. În general, cam acestea sunt opţiunile de bază. Naraţiunile pe care le asumăm creează apoi în jurul nostru adevărate lumi ale semnificaţiei, în care identificăm valori şi modele specifice; şi astfel ne construim sensul concret al vieţii. Desigur, naraţiunile care ne sunt propuse sau în care suntem integraţi deja trebuie să facă obiectul unei evaluări critice. Acum că am ajuns la sfârşit cu această temă, se cuvine să subliniem, în loc concluzie, aspectul următor. Toate lucrurile despre care am vorbit – dorinţele, idealurile, nevoia habituării practice şi existenţa narativă – sunt realităţi şi proceduri care ţin de formarea noastră lăuntrică, adică de formarea inimii noastre. Toate aceste lucruri operează cu realitatea noastră afectivă, mult mai mult decât cu facultăţile noastre cognitive, aşa cum ne-a învăţat cu mult timp în urmă Augustin. Tocmai din această cauză ele reuşesc să ocolesc gândirea critică şi să ne afecteze lăuntric în mod direct. Pentru ca formarea noastră adultă să nu mai aibă loc în mod necritic şi pentru a pune astfel capăt manipulării adesea subversive la adresa vieţii creştine şi chiar a vieţii bisericeşti, trebuie să dezvoltăm obişnuinţa auto-analizei afective. Trebuie să ne cercetăm zilnic inima; să fim atenţi care lucruri se propun iubirii noastre; care sunt lucrurile care ne-au trezit admiraţia; care lucruri ni s-au părut plăcute şi de dorit. Trebuie să ştim însă că obiectivitatea judecăţii, atunci când trebuie să concluzionăm împotriva plăcerii, este greu de atins. Cantemir din nou; mereu ajungem la concluzia că cele plăcute sunt şi cele corecte, ceea ce nu este neaparat adevărat. Toate provocările pe care le întâlnim ne propun o anumită versiune a vieţii de calitate. Când versiunea pe care o acceptăm este cea biblică, suntem neîndoielnic creştini.