GÂNDIREA CRITICĂ SAU DESPRE DISCERNĂMÂNT I
O perspectivă creştină pentru zilele noastre
Motto: Omul ce doreşte lesne crede – Dimitrie Cantemir
Ca notă generală, ar trebui să începem cu ideea că la baza credinţei religioase, a credinţei creştine, trebuie să se afle cunoaşterea adevărului. Credinţa poate fi şi este consolidată de trăirile noastre afective, de activităţile şi practicile pe care le desfăşurăm sub egida ei, însă ea trebuie întemeiată pe cunoaşterea adevărului, pe dorinţa de a şti cum stau lucrurile de fapt. În privinţa acestei cunoaşteri însă, trebuie să distingem între cunoaşterea puţină şi cunoaşterea adâncă a adevărului, iar diferenţa dintre acestea două ţine de distincţia dintre cunoaşterea conformă gândirii discursive şi cunoaşterea conformă spiritului, pentru că la nivelul cunoaşterii spirituale se află rădăcina discernământului. Numai o astfel de cunoaştere ne oferă putinţa de a evita capcana modelor filosofice, teologice sau culturale care ne asaltează astăzi la nivel superficial al opiniilor raţional-discursive. Adevărul nu este una dintre opinii. Este, aşadar, de mare importanţă înţelegerea diferenţei dintre sofistica discursivă şi înţelepciunea spirituală.
1. Adevărul şi gândirea critică
Ce este şi ce nu este gândirea critică?
Vom începe prin a spune că gândirea critică nu constă în simpla respectare a regulilor logicii, deşi aceste reguli trebuie cunoscute şi respectate în mai toate situaţiile pe care le întâlnim. Există totuşi situaţii în care, deşi trebuie să gândim logic până la un punct, soluţia nu poate fi identificată în totalitate prin intermediul logicii, mai ales dacă prin logică înţelegem logica gândirii abstracte. Logica abstractă ne ajută, dar nu până la capăt; ea este o logică a enunţurilor, or existenţa umană nu este reductibilă la enunţuri. Ea include şî aspecte de ordin practic, acestea avânduri propria lor logică ireductibilă la logica abstractă. Logica discursiv-abstractă nu ne ajută până la capăt nici în domeniul estetic, moral sau religios, pentru că fiecare dintre aceste domenii îşi au, în cele din urmă, propria lor logică, alta decât logica discursurilor. Logica abstractă este o esenţializare a mecanicii gândirii abstracte şi ea ne ajută doar în măsura în care situaţiile pe care le întâlnim sunt reductibile la o astfel de mecanică. Dacă reducem gândirea critică la o aplicare a gândirii logice, asumăm necritic ideea că omul ar fi o simplă maşinărie logică. De asemenea, am asuma că realitatea însăşi ar fi reductibilă la structurile raţionale enunţabile pe care le descoperim în ea şi că ar exista un izomorfism, adică o suprapunere totală, între gândirea noastră raţional-discursivă şi realitate. Toate aceste asumpţii necritice sunt chiar greşite. Logica este un instrument folositor, dar nu este singurul instrument folositor şi cu atât mai puţin mijlocul unic prin care putem rezolva toate problemele. Logica nu este un dumnezeu care taie şi spânzură în orice domeniu, după bunul ei plac.
În al doilea rând, gândirea critică nu este ceea ce se numeşte astăzi „debate” sau, în limba română probabil pledoarie. Motivul este faptul că gândirea critică presupune cunoaşterea adevărului, în timp ce pledoaria nu caută decât realizarea persuasiunii. Dar, numai prin raportarea la adevăr poate înţelege cineva că a acceptat sau nu în mod greşit şi necritic anumite idei. Faptul că cineva poate imagina tot felul de structuri argumentative în sprijinul unei teze, după care poate imagina alte structuri argumentative în sprijinul tezei contrare, nu este gândire critică, ci pură sofistică, haos, şi aceasta pentru că adevărul nu este implicat. Pledoaria, înţeleasă ca simplă intenţie persuasivă, este o simplă zarvă de idei, o agitaţie mentală care nu generează, în final, decât o derută a minţilor. Oricine operează cu un astfel de concept al pledoariei operează cu asumpţia nihilistă că adevărul nu există sau că nu contează. Pledoaria de tip debate este forma pe care discursul raţional o îmbracă, în absenţa adevărului; este rătăcirea raţiunii în sfera opiniei pure. Şi dacă adevăr nu există, ce sens ar avea încercarea de a ne convinge unii pe alţii; să ne convingem că ce?
S-ar putea obiecta că tezele pe care le apărăm, chiar dacă nu sunt indiscutabile, ar putea fi utile. Ei bine, utilitatea nu se poate concepe nici ea în absenţa adevărului, pentru că orice lucru e sau nu folositor în măsura în care contribuie sau nu la realizarea unui scop pe care-l considerăm valoros; şi de ce ar fi el valoros, dacă nu pentru că este considerat real, adică adevărat. Ceea ce se ascunde în spatele acestei teze a utilităţii de dragul utilităţii este, de fapt, doctrina materialistă a valorii supreme a bunurilor corporale, adică principiul plăcerii. În cele din urmă, util e ceea ce ne produce plăcere. Şi de ce ar fi plăcerea binele care întemeiază utilitatea? Pentru că nu suntem decât trupuri şi scopurile trupeşti sunt cele care deţin valoarea maximă. Optăm pentru plăcere, deoarece suntem materialişti. Iată deja cum gândirea critică ne ajută să pătrundem dincolo de suprafaţa lucrurilor, pentru a înţelege cum stau ele de fapt, adică pentru a cunoaşte adevărul.
Gândirea critică – şi aceasta este definiţia pe care trebuie să o reţinem – este capacitatea omului de a nu se lăsa înşelat; este puterea de a vedea adevărul, dincolo de aparenţe. Putem compara gândirea critică cu o linie dreaptă prin raportarea la care reuşim să înţelegem că alte linii sunt strâmbe. Dacă nu avem la dispoziţie nicio linie dreaptă, nu vom putea înţelege care linii sunt strâmbe şi nici chiar în ce ar putea consta însuşirea de a fi strâmbe. Cu alte cuvinte, dacă ne-am convins că adevărul nu există şi că totul este opinie care se poate neglija, suntem victime sigure ale manipulării şi minciunii, pentru că nu mai dispunem de capacitatea de a gândi critic. Acum, definind astfel lucrurile, se ridică întrebarea dacă adevărul există şi ce anume ar fi adevărul, în cazul în care există.
Dar înainte de a aborda această problemă a adevărului, ar fi folositor să mai menţionăm încă o confuzie care există cu privire la natura gândirii critice. Gândirea critică nu este echivalentă cu critica. Sună paradoxal, dar aşa este. Diferenţa dintre acestea două ţine de scopul şi de spiritul în care sunt făcute. Gândirea critică are drept scop înţelegerea adevărului despre o anumită situaţie, cu intenţia de sfătui în vederea binelui; critica are ca scop condamnarea acţiunilor cuiva, într-o situaţie dată. Gândirea critică este un instrument al zidirii, în timp ce critica este un mijloc al condamnării. Diferenţa de spirit dintre acestea două este diferenţa dintre compasiune şi absenţa ei. Când condamn, urăsc; când dispreţuiesc, urăsc şi sunt plin de mândrie. Când condamn, mă consider mai bun. Condamnarea şi dispreţuirea sunt forme ale aroganţei, un lucru care nu trebuie să existe printre creştini şi care întotdeauna afectează claritatea minţii. Putem gândi critic o situaţie – este chiar folositor – dar fără să condamnăm sau să dispreţuim. Oglinda îţi arată întreaga murdărie de pe faţă, dar ea însăşi nu se pătează atunci când face lucrul acesta.
Şi acum, să ne întoarcem la problema adevărului şi a existenţei sale. Existenţa adevărului nu este demonstrabilă, pentru că este incontestabilă. Nu se poate contesta existenţa adevărului, pentru simplul motiv că, chiar atunci când îl contestăm, pretindem că spunem adevărul. Orice intenţie de a comunica asumă existenţa adevărului, pentru că ce altceva am vrea să spunem şi ar avea rost să spunem, dacă nu adevărul? Existenţa adevărului nu poate fi concluzia unei argumentaţii, ci doar premisa ei. Adică, nu putem ajunge la concluzia că adevărul există sau că nu există, pentru că orice argumentaţie are ca scop evidenţierea adevărului cu privire la tema dată şi presupune aşadar existenţa lui. Existenţa adevărul este un dat inevitabil al gândirii umane, o necesitate fără de care gândirea nu poate opera.
Şi ce este adevărul? Adevărul este identitatea dintre minte şi realitate; nu asemănarea, nu corespondenţa, ci identitatea. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să distingem între adevăr şi adevărat. Adevăratul – şi falsitatea, desigur – sunt însuşiri ale enunţurilor. Adevăratul şi falsitatea există la nivelul gândirii discursive, adică al gândirii care se toarnă în tiparele limbii. Dar la nivelul gândirii discursive, adevărul nu există; există numai adevăratul (şi falsitatea), adică imaginea discursivă a adevărului. La nivelul gândirii vorbite, nu există identitate între minte şi realitate; există numai asemănare sau corespondenţă, şi acestea există sunt în măsuri diferite. Din această cauză, adevăratul este perspectival, în timp ce adevărul este absolut.
Şi de unde ştim că povestea nu se încheie aici, adică la nivelul corespondenţei şi al asemănării?Povestea nu se termină aici pentru că asemănarea şi corespondenţa presupun în esenţa lor o identitate de formă între minte şi realitate. Pentru ca un enunţ să fie adevărat, el trebuie să corespundă realităţii, adică trebuie să aibă aceeaşi formă cu realitatea. Trebuie să existe, prin urmare, o anumită identitate formală şi chiar de conţinut între minte şi realitate. Cu alte cuvinte, nu putem concepe asemănarea sau corespondenţa dintre minte şi realitate, fără a implica ideea unei identităţi între ele. Iată de ce în adâncul adevăratului se găseşte adevărul şi în profunzimile asemănării şi ale corespondenţei se află identitatea dintre minte şi realitate.
Dar, atunci când vorbim despre identitatea între minte şi realitate, nu ne referim la mintea umană discursivă. Gândirea noastră discursivă are acces numai la adevărat, la un adevărat care admite grade, care admite mai mult sau mai puţin. Din această cauză, rezultatele gândirii discursive sunt mereu corectabile, ajustabile, reformulabile; adică, sunt opinii. Dar în absenţa adevărului, am mai putea vorbi despre vreo ajustare? În absenţa adevărului, cunoaşterea omenească perfectibilă nu ar mai avea la ce să se ajusteze. Identitatea cu realitatea aparţine unei minţi superioare minţii umane discursive, unei minţi care răspunde în aceeaşi măsură de structura raţională a gândirii omeneşti şi de structura raţională a realităţii fizice, pe care mintea omenească o cunoaşte. Raţionalitatea este terenul comun dintre mintea umană şi natură, ceea ce înseamnă că le înglobează pe amândouă. Această raţionalitate este mintea divină creatoare – Logosul – fără de care investigaţia ştiinţifică, raţională, a realităţii nu ar fi posibilă. Acesta este Logosul despre care evanghelistul Ioan ne spune că era în lume şi că s-a coborât în ea. Nu putem explica de ce cunoaştem, dacă nu adăugăm la obiect şi subiect realitatea subiacentă a Logosului.
Acum, dacă nu avem un acces direct la identitatea dintre minte şi realitate, ci doar la asemănarea dintre ele, care ar putea fi linia dreaptă care să ne permită să înţelegem că alte linii sunt strâmbe? Cum putem accesa o formă a adevărului care se ne slujească de fundament pentru gândirea critică? Ei bine, pentru că mintea noastră discursivă operează preponderent cu asemănări ale adevărului, va trebui să identificăm printre aceste asemănări pe cele mai bune. Şi care sunt cele mai bune asemănări? Cele care se întemeiază pe un număr cât mai mare de fapte, situaţii şi experienţe; adică, în cele din urmă, acele asemănări ale adevărului care se întemeiază pe întreaga experienţă a vieţii, nu doar pe anumite forme de experienţă. Activităţile noastre, modul în care percepem, concepem şi simţim lucrurile, valorile pe care le preţuim, toate acestea împreună impun şi presupun o viziune de ansamblu asupra lumii, a omului şi a lui Dumnezeu; o viziune care poate fi conştientă sau nu. Aceasta înseamnă că trebuie să ne gândim viaţa şi experienţa cu scopul declarat de a construi şi a decanta o astfel de viziune asupra totalităţii. Treptat, din aceste preocupări se naşte o perspectivă de ansamblu, un anumit gestalt, mod de a vedea lucruril pe care-l vom accepta pentru că în termenii lui reuşim să înţelegem cele mai multe dintre lucruri.
Această viziune de ansamblu, care se construieşte cu efort de gândire – filosofii fiind cei care se dăruiesc unor astfel de căutări – devine linia aproximativ dreaptă care ne va sluji de criteriu gândirii critice. Cu cât mai detaliată şi mai adâncă este această viziune, cu atât se va apropia mai mult de linia dreaptă a adevărului şi cu atât va sluji mai bine drept bază pentru gândirea critică. Linia aproximativ dreaptă a gândirii critice este, aşadar, înţelepciunea. Când întâlnim o idee nouă sau o situaţie nouă, le vom introduce în această viziune de absamblu şi vom studia implicaţiile lor. Dacă ideea cea nouă se armonizează cu gestaltul, ea este acceptabilă; iar în cazul problemelor de rezolvat, gestaltul ne va sugera natura generală a soluţiei. Dacă se întâmplă să avem viziuni de ansamblu diferite – şi cu singuranţă se întâmplă – atunci va trebui să vedem care dintre aceste viziuni explică mai multe lucruri şi rezolvă mai multe probleme. O sursă importantă de înţelepciune sunt cărţile şi învăţăturile celor care şi-au dedicat viaţa căutării ei. Să nu ne sfiim să acoatem apă din fântânile săpate de alţii, în timp ce săpăm propria noastră fântână. Acesta este punctul cheie în care trebuie să ne amintim din nou de Dimitrie Cantemir şi de maxima sa, pentru că dorinţele ne pot strâmba capacitatea de a vedea. Nu le putem elimina, dar trebuie să ştim că pot fi factori perturbatori; şi în loc de linie dreaptă, sfârşim cu una strâmbă. Aşa arată componenta umană a liniei drepte.
Dar pentru că liniile pe care omul le poate trasa prin înţelepciunea lui nu pot fi decât aproximativ drepte, există şi un dreptar divin care ne este dăruit prin voia şi harul lui Dumnezeu şi acest dreptar este revelaţia, adică, pentru noi cei de astăzi, Scripturile şi lucrarea Sfântului Duh. Ioan Scărarul ne spune în lucrarea sa Scara raiului că „discernământul este o conştiinţă nepătată şi o simţire curată.”[1] În Scriptură, gândirea critică apare sub numele de „darul deosebirii duhurilor” (1 Cor. 12:10). Scripturile par accesibile oricui, dar înţelegerea lor presupune colaborarea Duhului care le-a inspirat. Acum, să nu ne imaginăm că Sfântul Duh ar fi un fel de abur – sau, după cum cred unii, chiar o abureală – care coboară peste cineva în momente de extaz emoţional. Nu am găsit în Scriptură că Sfântul Duh ar fi duhul entuziasmului, deşi bucuria se numără printre roadele sale (Gal. 5:22), dar am găsit în Scriptură că el este Duhul Adevărului (In. 14:17) şi care călăuzeşte în tot adevărul (In. 16:13). Ce înseamnă practic acest lucru? Contactul constant cu prezenţa lui Dumnezeu prin citirea Scripturilor, prin rugăciune, dar mai ales prin smerenie dă naştere unui anumit simţ, un fel de miros capabil să perceapă aroma prezenţei lui Dumnezeu. Această percepţie are o funcţie călăuzitoare extraordinară, iar creştinul trebuie să devină un expert în arta simţirii divine. Acest simţ al sfinţeniei, al iubirii şi smereniei, atunci când este adăugat înţelepciunii, are darul de a ne îndrepta suficient de mult linia adevărului, pentru a o putea folosi ca dreptar al gândirii critice. Prin urmare, dificultatea gândirii criticee nu stă atât de mult în neputinţa cunoaşterii adevărului, cât mai degrabă în absenţa dispoziţiei noastre de a fi din adevăr.
În concluzie, gândirea critică a creştinului se sprijină pe trei picioare: respectarea regulilor logicii acolo unde ele se aplică, construirea unei viziuni de ansamblu asupra mersului lucrurilor şi darul divin al discernământului. Niciun conducător creştin, mare sau mic, nu se poate lipsi de aceste lucruri, decât în detrimentul turmei sale.
[1] Ioan Scărarul, Scara raiului (Timişoara: Ed. “Amarcord”, 1994) p. 406-462.