ELLUL: UMANISMUL TEHNIC
Se spune în Scripturile creştine că munca ulterioară căderii omului, munca în condiţiile privaţiunii, este un blestem şi un semn al pierderii harul primordial, o afirmaţie pe care capitalismul s-a grăbit să o îndulcească, transformând această muncă într-o virtute. Schimbarea de orientare a fost posibilă şi a devenit chiar convingătoare, deoarece munca a fost asociată cu onestitatea, devenind muncă cinstită, şi, de asemenea, pentru că a fost alăturată creativităţii, aceasta fiind o modalitate de exprimare şi de edificare a personalităţii umane. Trebuie totuşi să recunoaştem că, în toate aceste combinaţii, nu obligativitatea muncii este elementul atrăgător, ci mai degrabă celelalte lucruri în compania cărora ea se prezintă şi cu care se asociază, în condiţii neconstrângătoare. Fără îndoială, când creştinismul afirmă că munca este o povară, el o priveşte în compania constrângerii şi în toată goliciunea ei ulterioară căderii, adică lipsită de podoabele respectabile cu care o înconjoară capitalismul, podoabe pe care le împrumută de la munca neconstrângătoare. Că munca ar avea aspecte neatrăgătoare este o idee puţin apreciată de beneficiarii şi apostolii maximizării profitului, dar dacă nu ar fi fost aşa, ea nu ar mai fi avut nevoie de podoabele respective şi nimeni nu s-ar mai fi plâns că răsplata nu e pe măsura muncii depuse. Să înţelegem atunci că inactivitatea ar fi superioară muncii? Fără îndoială că nu, superioritatea muncii constând în faptul că se poate asocia cu creativitatea, caritatea şi onestitatea. Ea devine totuşi împovărătoare când se însoţeşte cu nevoia constrângătoare şi cu maximizarea profitului, moment în care se poate transforma chiar în robie, iar robia nu cadrează cu aspiraţiile fundamentale ale omului.
În societatea contemporană, munca nu este însă prestată doar de dragul productivităţii şi al profitului, ci are loc şi în condiţiile subordonării omului faţă de maşină, principalul instrument al productivităţii. Maximizarea profitului pretinde eficienţa maşinii, iar eficienţa maşinii pretinde subordonarea omului faţă de ea. În aceste condiţii, desigur, munca nu mai este o activitate cu adevărat creatoare, decât pentru puţini, ci se transformă într-o gesticulaţie de rutină, al cărei scop ultim executantul nu-l mai înţelege şi nu şi-l mai poate asuma creator. Este adevărat că munca în subordinea maşinii nu mai este grea, însă este la fel de adevărat că ea rămâne în continuare obositoare, plicitisitoare şi, mai presus de orice, legată de ceas, cea mai teribilă dintre maşinile modernităţii. În munca actuală, omul aproape că nu mai creează nimic, ci îndeplineşte doar o funcţie neutră, în ritm accelarat, fiind adesea împins până dincolo de limitele rezistenţei sale psihice.
Fiinţa umană pare a fi creată să trăiască în mijlocul naturii, nu în atmosfera stresantă a laboratoarelor manufacturii. În prezent, ea trăieşte însă într-un mediu care nu mai este al ei şi în care este supusă unor tensiuni cărora nu este pregătită în mod natural să le facă faţă. Nimeni nu contestă că omul a muncit întotdeauna, dar munca în subordinea şi în ritmul maşinii pretinde din partea lui alte însuşiri decât cele cerute de munca tradiţională. Asaltat de progresul tehnicităţii, omul obişnuit e solicitat în ritmuri şi moduri niciodată întâlnite în istoria lui. Un astfel de efort cultivă în fiinţa omenească absenţa de sine, dar în acelaşi timp şi un exces de voinţă şi o atenţie maximă. Există opinia că muncitorul actual îşi cultivă personalitatea în timpul liber, însă această personalitate, în cazul în care are motive şi loc să apară în timpul liber, nu trebuie să-l însoţească şi la locul de muncă, ceea ce înseamnă că sistemul tehnicităţii cultivă în om o disociere între activitate şi personalitate, între inteligenţă şi acţiune. Într-o astfel de stare, forma dominantă a conştiinţei umane devine reveria, iar munca ajunge o activitate desprinsă de viaţă. Omul nu mai figurează la locul de muncă, ceea ce constituie un păcat spiritual împotriva naturii sale, pentru că, în condiţii normale, personalitatea se construieşte şi se manifestă prin creaţie. Fără creativitate, omul nu mai este om; or puţini sunt cei care mai sunt astăzi creatori la locul de muncă.
Desigur, civilizaţia tehnologică a înţeles că între pretenţiile ei şi natura umană există un conflict. A înţeles că acest conflict se va transforma, mai devreme sau mai târziu, într-o frână a dezvoltării ei şi că, pentru a evita lucrul acesta, sunt necesare măsuri destinate rezolvării acestei probleme. Civilizaţia tehnicizată se luptă să devină suportabilă, iar în scopul acesta a încercat iniţial să adapteze maşina la om, sporind confortul la locul de muncă şi reducând numărul orelor de program, un lucru care nu este întotdeauna respectat, pentru că e în firea lucrurilor capitaliste ca interesele companiei să treacă înaintea intereselor individului uman. Adaptarea maşinii la om reprezintă însă o strategie cu rezultate puţine, pentru că maşina rămâne maşină, iar pretenţiile ei asupra operatorului rămân pretenţiile unei maşini, or tocmai aceasta este problema. O strategie cu mai multe şanse de izbândă ar fi adaptarea omului la maşină, pentru că, în complexul om-maşină, omul este elementul mai flexibil; şi aşa se naşte umanismul tehnic, adică, încercarea de adaptare a omului la maşină, împreună cu toate mijloacele şi cu toate consecinţele ei. Este o formă de umanism, pentru că are ca scop, cel puţin la prima vedere, îmbunătăţirea condiţiei umane, şi este tehnic, pentru că această îmbunătăţire are la bază împăcarea omului cu maşina, nu cu altceva. În relaţia sa cu dispozitivul, omul trebuie să dea totul, iar pentru ca lucrul aceasta să nu fie împiedicat de nemulţumirile fiinţei umane, se cuvin create condiţii psihice şi sociale corespunzătoare. Sunt necesare tehnici de ridicare a moralului. Cu alte cuvinte, pentru ca omul să funcţioneze la capacitatea lui maximă în compania maşinii, el trebuie amăgit, iar amăgirea trebuie să-l transforme într-un slujitor fericit al maşinii. Amăgirea aceasta nu este însă rodul unor spirite malefice, deşi sunt mulţi cei care fac lucrul acesta în cunoştinţă de cauză, aceasta fiindu-le meseria. Ea este, mai degrabă, rodul unui malefic devenit element necesar al funcţionării sistemului.
În formele sale cele mai generale, adaptarea omului la maşină îmbracă haina miturilor: mitul progresului, mitul dezvoltării sustenabile, mitul democraţiei, mitul bunăstării, mitul materialismului sau mitul ştiinţei care ne rezolvă toate problemele. Aceste ficţiuni şi utopii sunt produse, mai întâi, de sociologi, economişti, politicieni şi filosofi, după care sunt prealuate de presă şi turnate fără încetare în urechile tuturor, până la transformarea lor în adevăruri cunoscute de oricine. Rostul acestor mituri este să creeze omului o lume în care tehnică să pară o necesitate salvatoare, chiar singura soluţie imaginabilă a problemelor omeneşti. Aceste mituri produc în jurul omul o ţesătură de mentalităţi, idei şi atitudini, care-l împiedică să mai ia contact direct cu realitatea. Miturile devin ele însele realitatea, cadrul general în care se dezvoltă apoi opinia publică şi cea personală. Astfel de mituri l-au învăţat pe om să-şi adore marile realizări tehnice; să fie mândru de ele şi de sine şi să dezvolte astfel o etică şi chiar o religie, presupus raţională, a lucrurilor bune pe care le-a făcut şi le va face. E o religie dotată cu soteriologie şi escatologie. În fond, toate acestea nu compun decât o schemă manipulativă, destinată sporirii productivităţii muncii, prin adaptarea omului la maşină. Pentru ca acest mariaj să fie posibil, omul trebuie ajutat ideologic să vadă maşina îmbrăcată într-o adevărată rochie de mireasă, iar pe sine însuşi, într-un costum de mire, deşi situaţia este cu totul alta. Adevărul este că o tehnică folosită de un om dezechilibrat lăuntric nu este utilizată cu maximă eficienţă. Se impune, aşadar, refacerea echilibrului lăuntric al fiinţei umane, printr-o reducere a interesului său la interesul tehnicilor. Omul zdrobit de tehnicitate reprezintă o piedică în calea dezvoltării şi a manifestării ei. Soluţia este promovarea umanismului tehnic, singurul în aparenţă capabil să îndeplinească această misiune istorică. Progresul maşinii depinde de remediile umaniste identificate, pentru că, prin ele, omul devine tot mai organizabil.
În al doilea rând, pe lângă miturile tehnicităţii, ajustarea omului la maşină este facilitată şi de atot-prezenţa maşinii. Pentru ca omul să se cedeze pe sine în favoarea tehnicităţii, prezenţa ei trebuie să fie copleşitoare, mai ales în locul în care omul petrece cel mai mult timp şi în care-şi desfăşoară viaţa lui intimă, adică, la el acasă. Astfel, chiar dacă, întorcându-ne acasă după orele de program, scăpăm cât de cât de regimul totalitar impus de maşină, aceasta nu înseamnă că scăpăm cu totul de tehnicitate. Întreaga noastră existenţă contemporană este cufundată în operaţiuni tehnice şi este inundantă de produsele maşinii. Locuinţa omului de azi este o adevărată fabrică; cartierul său este o platformă industrială, iar gospodinele nu mai gătesc în bucătărie, ci în adevărate laboratoare culinare. Vatra a ieşit până şi din amintire, iar, după cum spune Ellul, vinul a fost biruit de Coca-Cola.[1] Trecem prin viaţă într-o corabie a lui Noe, dar nu în compania fiinţelor naturii, ci în tovărăşia dispozitivelor şi a produselor de masă. Maşina a transformat integral mediul nostru de viaţă, începând cu locuinţa şi sfârşind cu alimentele, iar atot-prezenţa ei ne constrânge să ne adaptăm la ea şi să o acceptăm în intimitatea noastră sufletească.
Transporturile ne fac cosmopoliţi; explozia demografică anulează solitudinea; dar mai presus de orice, măsurarea exactă a timpului ne impune o grabă constantă, arătătoarele ceasului fiind curelele din care se împleteşte astăzi biciul care brăzdează spinarea robilor unui progres al cărui rost real nu-l mai poate preciza nimeni. În trecut, timpul omului era timpul naturii, dar ceasul a schimbat timpul omului în timpul maşinii şi mişcarea naturală în mişcare mecanică. Efectele sociale, psihologice, morale şi intelectuale arată că omul nu se poate adapta cu succes acestei civilizaţii. El nu poate asimila maşina, dar este forţat să se adapteze unui univers pentru care nu a fost creat. Este adevărat că maşina l-a sofisticat pe om şi l-a împutenicit, însă este la fel de adevărat şi că ea i-a răpit contactul direct cu lumea reală şi chiar cu realitatea propriei sale vieţi. Sofisticarea şi complexitatea vieţii îi fragmentează omului actual fiinţa, rolurile lui sociale fiind tot mai multe şi tot mai diverse.
Sub această formă, omul este apoi masificat; nu pentru că aşa e natura lui, ci din motive tehnice. Până şi dispozitivele pe care le folosim ne masifică, pentru că sunt aceleaşi. Masificarea nu se face însă în spiritul frăţiei, ci în duhul competiţiei. Devenim astfel în mod egal profitori de pe urma semenilor noştrii, fapt care generează o formă agresivă de echilibru social, cel al forţelor în conflict, şi ne împinge treptat către un apogeu al anxietăţii şi nesiguranţei. Din această cauză, locul comunităţii este luat de juxtapunerea indivizilor, masificarea omului urmând acest şablon individualist. Omul de azi nu mai este un om al comunităţii, ci un element în sistem, deşi orice comunitate normală are la bază satisfacţii împărtăşite, emoţionale şi intelectuale, în absenţa cărora omul devine nevrotic. Colectivităţile actuale sunt non-spontane, generate de nevoile tehnicii, situaţie care dă naştere unei forme aberante de socializare. Dacă individul reacţionează împotriva lor şi caută să rămână el însuşi, ajunge un inadaptat şi va fi refuzat de societate. În schimb, dacă se integrează social, se masifică. Evident, opţiunile lui nu sunt prea multe.
Prin aceste forme de socializare, umanismul tehnic pretinde relaţiilor umane să rămână superficiale şi legate cât mai mult cu putinţă de activitatea tehnică. Relaţiile nu trebuie să se întemeieze pe idei sau tendinţe profunde şi nu trebuie să aibă un temei extratehnic. Tehnica devine treptat legătura dintre oameni. Comunităţile sunt tot mai mult ale unor specialişti, fiecare cu limbajul şi comportamentul ei. Individul pierde astfel viziunea întregului şi i se amputează dimensiunea profunzimii. Ajunge incapabil să-şi mai pună marile întrebări ale vieţii. Orice element din suprafaţă trimite la un alt element din suprafaţă. Cea de-a treia dimensiune, dimensiunea profunzimii şi a înţelepciunii, care a făcut gloria epocilor anterioare iese acum din conştiinţa omului tehnicizat. Relaţiile umane trebuie să fie strict raţionale. Nu trebuie să i se îngăduie emoţiei, de exemplu, să tulbure funcţionarea mecanismului. Relaţiile trebuie să rămână impersonale; nu trebuie să fie bazate pe alegeri şi preferinţe proprii, ci mai degrabă pe motive de eficienţă instrumentală. Omul devine mijloc pentru om, ceea ce înseamnă că omul tehnic ajunge incapabil să întreţină relaţii cu adevărat interumane. Relaţiile trebuie acceptate doar în măsura în care favorizează progresul tehnicităţii, iar tehnicizarea relaţiilor deschide uşa către tehnicizarea celor mai intime aspecte ale fiinţei umane.
Este falsificată astfel însăşi viaţa omului, forţat fiind să intre în această matriţă relaţională, pentru a se potrivi cu mai mult succes maşinii. Aceste relaţii vor unge probabil cu mai multă eficienţă maşinăria tehnicităţii, însă ele nu-l vor ajuta pe om să-şi recapete personalitatea, stima de sine sau autenticitatea. După cum susţine Ellul, ele nu sunt decât „o iluzie care secătuieşte dorinţa de mai bine a individului”[2]. Îl învaţă pe om să se simte mai bine în condiţiile muncii forţate şi să se imagineze fericit într-un mediul în care nu ar trebui şi nu poate să fie. Este o încercare de a zugrăvi sclavia în culori cât mai asemănătoare cu nuanţele libertăţii, pentru a face robia acceptabilă. Se caută refacerea unităţii fiinţei umane, dar fără respectarea omului, care continuă să fie cultivat doar ca resursă umană.
Nu trebuie să ne mire faptul că subiecţii testelor psiho-sociale care permit progresul acestor tehnci sunt soldaţii, pentru că soldatul este un om scos din mediul său natural de viaţă. Este omul fără legături sociale şi înstrăinat de personalitatea lui obişnuită; este omul în condiţii de laborator, care formează o nouă societate, o societate care poate fi studiată de la un capăt până la celălalt. Odată cu uniforma, el adoptă o nouă psihologie. Apoi, lucrurile experimentate pe soldaţi sunt aplicate în fabrici şi în alte organizaţii, relaţiile de muncă fiind modelate după raporturile militare.
Mai mult, pentru a se obţine rezultate mulţumitoare, creatura umană trebuie condiţionată de la începutul vieţii şi până la sfârşitul ei. De lucrul acesta se ocupă educaţia, tehnicile de consiliere vocaţională şi propaganda. În vechea şcoală, abordarea era totalitară. Profesorii aveau autoritate şi erau temuţi de elevi; şcoala era un mediu ostil şi un loc al muncii forţate; pedepse, manuale fără ilustraţii, lecţii incomprehensibile învăţate pe de rost. Au fost metode lipsite de eficienţă persuasivă. Cu ele, nu-l puteai cuceri pe elev. Noua pedagogie, în schimb, cultivă fericirea elevului; săli de clasă luminoase, profesori îngăduitori, muncă plăcută. Acum trebuie respectată personalitatea copilului, iar experienţa învăţării se cuvine ea însăşi personalizată. Elevul trebui călăuzit să descopere singur lucrurile. Impedimentul de care se loveşte această abordare rămâne totuşi faptul că numai un educator de mare talent poate folosi cu succes o astfel de pedagogie, fapt care explică rezultatele ei mediocre. În plus, învăţarea personalizată intră în conflict cu testarea standardizată. Nu-i poţi învăţa pe elevi în mai multe feluri, după care să le pretinzi să exceleze într-un singur fel. În acelaşi timp, în pofida personalizării actului de învăţare, personalitatea reală a tânărului nu se dezvoltă, aceasta din urmă fiind adesea confundată cu aberaţiile lui comportamentale.
Apoi, elevul nu este educat în vederea lui însuşi, ci în vederea sarcinilor care-l aşteaptă, sarcini prescrise, evident, de sistemul tehnicităţii. Tânărul nu este luminat spiritual, ci pregătit să se înhame la robia impusă de tehnicitate. Ceea ce se realizează, aşadar, cu destulă eficienţă, este adaptarea minţii elevului la mediul tehnicizat şi subordonarea lui faţă de pretenţiile societăţii maşinii. Dispariţia metodelor totalitare din şcoală nu a însemnat şi dispariţia totalitarismului, care îmbracă astăzi forma pretenţiilor sistemului. Totalitar nu mai este acum profesorul, ci birocratul; iar dacă înainte puteai parlamenta cu profesorul, cu sistemul nu mai poate discuta nimeni, nici chiar profesorii. Totalitarismul a fost comutat dinspre persoana educatorului către non-persoana instituţiei, însă efectul major este acelaşi: conformismul. Toţi trebuie să fim nişte supuşii fideli ai sistemului.
Iată de ce se menţionează din când în când nevoia diminuării influenţei educative a familiei şi a instituţiilor particulare de învăţământ. Elevul trebuie obişnuit cu şerbia fericită faţă de jucăriile societăţii de consum. Viaţa lui spirituală nu trebuie să depăşească nivelul acesta. În locul unei vieţii spirituale reale, el trebuie să dezvolte o conştiinţă civică axată pe valorile producţiei materiale. Conştiinţa civică autentică se realizează însă prin maturizarea spirituală şi morală a omului, nu prin forţarea aspiraţiei lui, pentru a o potrivi cât mai exact aspiraţiei societăţii. În astfel de condiţii, educaţia nu mai are scopuri umaniste, ci scopul de a produce slujitori tehnicieni. În loc să i se ofere mecanisme de protecţie împotriva invaziei maşinii, tânărului i se distrug sistematic mijloacele de apărare, educaţia de azi căutând să adapteze creierul uman la creierul electronic. Este adevărat că adaptarea socială e importantă pentru sănătatea mintală a copilului, dar nu putem întemeia pe faptul acesta anularea dreptului său natural de a fi educat în vederea lui însuşi. Un sistem educativ care a călcat această regulă nu mai este democratic, iar o societate totalitară în mentalitatea şi expectanţele ei cultivă un conformism pe măsură. Încercarea de a-l face pe om fericit într-un mediu în care nu ar trebui să fie fericit reprezintă o culme a înregimentării umane, şi acesta este lucrul pe care umanismul tehnic se luptă să-l realizeze.
Pregătirea pe care şcoala o realizează nu poate fi completă. Măsurile în care diverşi oameni pot fi adaptaţi mediului tehnicizat, cu mijloacele şcolii, sunt diferite. Din această cauză, uneori începând chiar de pe băncile ei, tinerii fac obiectul tehnicilor de consiliere vocaţională. Dar, deşi pretind că descoperă vocaţia celor în cauză şi că se interesează de călăuzirea fiecăruia spre locul potrivit, prin chiar faptul că descoperă în om tocmai vocaţiile care corespund economiei capitaliste, aceste tehnici de consiliere îşi demonstrează caracterul interesat. Potenţialul uman nu a fost şi nu este determinat de modul în care poate fi el folosit de sistemul tehnicizării universale, însă el este suficient de flexibil pentru a fi înclinat spre scopurile dorite de educatorii omului. Aşadar, consilierea vocaţională nu caută să descopere aptitudinile reale ale persoanei, ci mai degrabă potenţialităţile ei adaptative, educaţia profesională consolidând apoi această adaptare. Ceea ce se caută de fapt prin tehnicile respective sunt persoanele mai uşor adaptabile la o profesie sau alta, nu cele cu adevărat dăruite pentru profesia respectivă, educaţia profesională fiind organizată în funcţie de nevoile viitoare ale pieţei forţei de muncă, nevoi care nu au nimic de-a face cu spectrul talentelor înnăscute. În condiţiile adaptării sale, individul va considera totuşi că locul în care a ajuns ţine de drumul său în viaţă, deşi direcţionarea lui nu s-a făcut pe baza aspiraţiilor şi înclinaţiilor sale reale. Pe scurt, omul e dirijat către locul în care poate fi cât mai util sistemului, iar pentru că frustrarea intervine şi pentru că el nu poate fi eficient dacă simte că sistemul nu ţine seama de interesele lui, educaţia se îngrijeşte ca interesele omului să fie cele ale sistemului.
De asemenea, pentru a catifela şi mai mult situaţia la locul de muncă şi a combate frustrarea, se folosesc tehnicile de integrare. Ele caută să producă muncitorului impresia că face parte dintr-un colectiv autentic, care depune eforturi pentru realizarea unui viitor luminos al societăţii. Pentru a întări această impresie de coeziune socială a grupului profesional, a fost conceput aşa-numitul team-building. De asemenea, trebuie să i se dea omului şi impresia că opinia lui contează, motiv pentru care, din când în când, se organizează în acest scop consfătuiri sau sondaje de opinie. Dacă frustrările persistă totuşi, muncitorul se poate adresa psihologului sau, mai recent, chiar unor teologi, refulându-şi astfel, în mod gratuit, nemulţumirile. În felul acesta, se previne posibilitatea, mult mai periculoasă, ca muncitorul să discute despre frustrările lui cu colegii săi. Este evident, aşadar, că punctul de interes este modificarea psihologiei umane, mai degrabă decât a situaţiei în care se găseşte el. Soluţia oferită ţine de vindecarea sufletelor şi mai puţin de schimbarea realităţilor.
În sfârşit, eforturile de adaptare a individului uman la sistemul tehnicităţii sunt înconjurate şi susţinute de diverse forme de propagandă, al căror scop este producerea condiţiilor psihologice, culturale şi sociale necesare succesului adaptării. Propaganda este încercarea sistemului de a canaliza opinia publică, folosind tehnicile de comunicare în masă, dar şi o serie de acţiuni destinate să confere credibilitate mesajelor propagate. Propaganda face presiuni intelectuale şi afective asupra oamenilor, cu scopul de a le modifica atitudinile şi a-i determina să acţioneze în maniere prestabilite, având la bază o bună cunoaştere a psihologiei de masă. Se ştie foarte bine, de exemplu, că facultatea critică a individului e suprimată de emoţiile colective şi că mulţimea nu dispune de o funcţie a raţionalităţii. Se contează pe faptul că nu există o facultate critică la nivel colectiv şi pe faptul că inteligenţa nu rezistă forţei manipulării inconştientului. La toate acestea se adaugă apoi, prin inocularea de mituri, o conştiinţă socială justificativă în virtutea căreia manipulaţii se consideră îndreptăţiţi moral în atitudinile şi acţiunile lor. Intensitatea sentimentului îndreptăţirii creşte odată cu nivelul împărtăşirii lui colective, fapt care contribuie la menţinerea moralului general şi chiar la crearea unui sentiment al scopului în viaţă. În felul acesta, s-a creat o dependenţă socială faţă de propagandă, în absenţa ei oamenii pierzându-şi orientarea. Propaganda îndeplineşte astăzi funcţia unei psihoterapii colective, ajungând un element de stabilitate psihică.
Dobândind funcţionalităţi pseudo-spirituale, propaganda produce o nouă sferă a intangibilului; idei, evenimente şi fiinţe care se află dincolo de orice critică. În virtutea acestor atitudini, masele câştigă o coeziune interioară colectivă şi dezvoltă un psihism unitar. Există tehnici de asanare a individului, care-l împig către o destinaţie anume, dar există şi tehnici pregătitoare, generale, menite să producă în el o anumită vacuitate, o dezrădăcinare şi o golire de conţiunul său natural, în vederea asimilării complete la grup. Sunt tehnici de uniformizare psihologică, prin uniformizare axiologică; tehnici de gregarizare, care produc indivizi infantili, lipsiţi de interioritate şi uşor manipulabili. Oamenii pot fi şi sunt manevraţi prin vrăjirea şi fascinarea lor constantă, în urma dezrădăcinării lor spirituale. Pentru a atinge scopul acesta, propaganda caută să producă în mintea oamenilor un univers cognitiv abstract, o reconstrucţie discursivă a lucrurilor, prin care imaginaţia poate lua locul realităţii. Dispersarea realităţii într-o lume de halucinaţii e specifică timpului nostru, în care omul este manipulat să se sacrifice în realitate, în vederea unui univers artificial construit pentru el. Această tehnică este cu deosebire eficientă în cazul intelectualilor, dar funcţionează şi în cazul celorlalţi oameni amăgiţi de mitul fericii personale prin mijloacele sistemului.
Mijlocul preferat al vrăjirii este divertismentul. În timp ce propaganda caută să orienteze, divertismentul caută să distragă. Divertismentul face ca, pentru omul tehnicizat, viaţa să decurgă suportabil, deşi, între adolescenţă şi moarte, nu se întâmplă nimic deosebit, iar el nu este autorul destinului său. Propaganda nu a reuşit încă să ascundă în întregime omului goliciunea vieţii sale de truditor, dar înaintează rapid în această direcţie, predându-l pe om hipnozei paradisului artificial al filmelor. Televiziunea, mai ales, s-a specializat pe realizarea miracolului dizolvării conştiinţei realităţii şi al înlocuirii ei cu realitatea visată. Despărţit de esenţa lui spirituală, omul se lasă moale în mâna creatorilor de filme. Pe vremuri, când era greu, omul visa la un viitor mai bun; acum însă, visarea nu mai are nimic de-a face cu viitorul şi nici cu interioritatea, pentru că este o visare a exteriorităţii. Filmul ţine loc de viaţă interioară. Pe de o parte, omul trebuie să adere spiritual la activitatea lui, pentru a nu scomba lipsei de sens; pe de altă parte, evadarea este şi ea inevitabilă. Aşadar, avem de-a face cu un sistem care oferă antidotul, în timp ce distilează otrava. Omul cu lăuntrul gol, nu mai are un discurs al său şi se întoarce, ca un papagal fericit, spre naraţiunea televizată, scăpând astfel de apăsarea faptului că nu mai are nimic esenţial de spus familiei sale.
Televizorul îl izolează pe om într-o solitudine nesănătoasă, imaginea proiectată producând întotdeauna rezultatul scontat. Cele mai eficiente sunt comediile, pentru că restrâng cel mai mult sfera atenţiei şi pentru că sunt considerate inofensive. În televiziune, omul caută şi găseşte o totală uitare de sine, distracţia adevărată fiind astăzi posibilitatea de a scăpa de propria companie. Pentru a-şi uşura condiţia de om tehnicizat, el trebuie făcut să-şi piardă sistematic conştiinţa de sine. Astfel, omul nu doar că devine incapabil să mai cugete la marile probleme ale vieţii, un scop care a fost deja atins, ci este privat şi de capacitatea şi chiar de dispoziţia de a mai gândi pe cont propriu chiar la problemele vieţii sale cotidiene. Totul trebuie lăsat în seama sistemului. Divertismentul devine, aşadar, un slujitor de neînlocuit al civilizaţiei tehnice, capabil să-l golească pe om de sine însuşi. Filmele de gândire nu corespund nevoii celor care fac apel la filme. În general, aceeaşi funcţie o îndeplineşte şi pasiunea pentru sport, care a apărut odată cu industrializarea şi s-a răspândit odată cu ea. Sportul este un instrument al masificării omului, un mijloc al evadării din realitate şi şansa fiinţei umane de a-şi descărca frustrările dobândite în altă parte.
Umanismul tehnic are în centrul său încercarea de a-l analiza şi reconstrui pe om cu ajutorul mijloacelor şi al modalităţilor tehnice de gândire. Omul a devenit mitul tehnicianului. Din acest punct de vedere, fiinţa umană este o abstracţiune imaginată, mai degrabă decât o existenţă reală; şi acelaşi lucru se poate spune şi despre binele său. Ceea ce tehnica poate realiza devine implicit un bine, motiv pentru care tehnica îşi permite să afirme că lucrează pentru binele omului, deşi acțiunea ei este, în principiu, amorală. Binele omului este o simplă justificare, întrucât tehnica nu se interesează de omul care trece dincolo de putinţele ei reconstructive. Tehnicianul este prin excelenţă omul lipsit de organul profunzimii, un reducţionist de prima clasă. Pentru el, dezvoltarea spirituală nu există şi nu contează, omul şi lumea lui fiind fizicalizate explicativ şi axiologic.
În sensul acesta, tehnica reprezintă un atac împotriva fiinţei umane, dar pentru că nicio tehnică nu-l acoperă integral pe om, fiecare fiind specializată pe un anumit domeniu, omul nu protestează împotriva invaziei, considerând-o marginală. El trăieşte cu impresia că nu este atacat de nimeni şi de nimic, deşi asupra lui converg o serie întreagă de tehnici totalitare, atacul nefiind constatabil decât la nivelul convergenţei acţiunilor tehnicii. Mai mult, pentru că nu ştim exact ce este omul şi pentru că umanismul tehnic nu ne poate lumina în această privinţă, cu greu putem preciza ce este atacat şi care este modalitatea atacului. Pentru a înţelege aceste lucruri, trebuie să folosim modalităţi filosofice şi chiar teologice, nu ştiinţifice, de abordare a omului, însă mentalitatea tehnică nu este deschisă către astfel de orizonturi. Dimpotrivă, după cum am văzut, se studiază detaliat, în prezent, toate aspectele vieţii omeneşti, cu intenţia de a-l reconstrui teoretic pe om cu mijloacele clare ale tehnicii. Această reconstrucţie va deveni singura umanitate recunoscută ca normală, abstracţiunea om impunându-se omului real. În felul acesta, fiinţa umană este redusă la lumea maşinii, în vederea cuplării sale psihologice şi spirituale cu maşina.
Simbioza actuală şi totală a omului cu maşina presupune depersonalizarea lui. Prin relaţia cu ea, fiinţa umană e privată de spiritul de iniţiativă şi de simţul responsabilităţii. Devine inertă, incapabilă să-şi asume riscuri şi recalcitrantă, datorită exacerbării şi frustrării simultane a expectanţelor ei. Faptul acesta explică explozia activităţilor juridice, aşa cum o întâlnim, de exemplu, în societatea americană. Omul ajunge să se teamă de schimbare şi să se înveţe cu rutina. Condiţionarea lui devine, în final, ireversibilă, pentru că pierde întregi domenii ale conştiinţei sale, ajungând incapabil să se mai elibereze de sub epitropia maşinii. Nu omul este sufletul maşinii, cum se afirmă uneori, ci maşina a devenit sufletul omului. Prin ea însăşi, dependenţa de maşină nu ne va ucide, dar nici nu ne va ajuta să prosperăm ca oameni, din aceleaşi motive pentru care omul nu poate înflori într-un lagăr de concentrare, chiar în absenţa torturilor. În trecut, robia era impusă din exterior, prin mijloace militare, politice şi poliţieneşti. În prezent, ea este impusă de adicţia noastră faţă de drogul tehnologiei, rezultatele fiind similare.
Depersonalizarea omului e un proces care se mişcă în paralel cu gregarizarea lui. După cum am văzut, omul contemporan tinde să-şi piardă interioritatea. El se dizovă în lucrurile exterioare, asemenea copiilor, blocându-şi posibilitatea de a se întoarce la adevărata lui conştiinţă de sine. Se poate constata deja că tot mai mulţi oameni nu-şi mai pot afla pacea interioară, decât în compania gregară a mulţimii. E un aspect al masificării omului. Gregarizarea se întemeiază pe sentimentul puterii celor mulţi şi pe uitarea de sine, în activitatea de căutare şi implementare a remediilor. Este adevărat că topirea individualităţii în mulţime conferă o mai mare putere de rezistenţă la efort. Individul pierde din responsabilitatea personală, dar câştigă sub raportul cooperării şi al respectului de sine. Virtutea lui devine însă colectivistă, iar colectivizarea contemporană a omului nu are în vedere binele lui, ci exploatarea lui. Prin tehnicile de gregarizare se ridică moralul trupelor, dar şi al muncitorilor. Creşte nivelul de subordonare şi de eroism. Tot prin intermediul lor i se poate obţine omului şi aprobarea, convins fiind că hotărârea îi aparţine. Construite astfel, masele sunt uşor sugestionabile, mai ales dacă nu există idei concurente, care să le producă oamenilor nevoia şi putinţa de a gândi. Dizidenţii trebuie neutralizaţi prin înnecarea lor în oceanul propagandei adverse şi prin sublinierea virtuţilor colectivismului şi ale unităţii. În absenţa ideilor concurente, lucrurile nu se văd decât în alb şi negru.
Astfel, deşi robotul fericit al societăţii tehnicizate nu s-a născut încă, el este pe cale de a fi produs. Psihotehnicienii actuali depun mari eforturi pentru convertirea integrală a omenirii la extrovertism şi superficialitate, persistenţa vieţii interioare reprezentând o stavilă în calea refacerii unităţii omului tehnicizat, a omul complet aplatizat. Una dintre metodele de bază ale aplatizării lui este reclama comercială, care impune cu violenţă persuasivă un mod de viaţă în care produsele tehnicii ocupă locul valorilor supreme. Febra cumpărăturilor este un indicator precis al reuşitei acestor demersuri transformative. Nu poţi crea nevoi false, fără a crea un ideal de viaţă fals, un univers al suprafeţei materialiste uşor de asimilat de către minţile subţiri şi fără orizont spiritual. Când omul răspunde reclamei, el aderă la acest mod superficial de a fi, sau, mai degrabă, de a nu fi. Dacă vrei să vinzi produse de curăţenie, trebuie să produci în mintea oamenilor idealul unei curăţenii absolute, prin adoptarea căruia omul să se simtă superior. E o superioritate care nu presupune niciun fel de eroism. Orice om doreşte să fie sănătos, dar dacă i-l prezinţi pe Superman, el va dori să fie Superman şi va cumpăra mijloacele care-l promit pe Superman. Şi pentru că tuturor ni se oferă aceleaşi produse, devenim cu toţii la fel, reclama fiind astfel un instrument de bază al masificării şi al gregarizării umane.
Pentru omul înconjurat de tehnică, tentativele la cultură, libertate şi creativitate sunt rubrici în dosarul tehnicii. Toate acestea sunt simple verbalisme culturale. Forţele supreme ale naturii umane sunt puse în mişcare de dragul amuzamentului. Publicarea unei cărţi care merge împotriva curentului nu mai este posibilă, pentru că nu face profit. În felul acesta, tehnica economică cenzurează ideile. Când scrii, trebuie să linguşeşti poftele publicului. Legea profitului îl lipseşte astfel pe intelectual de posibilitatea de a-şi face datoria. La lucrul acesta se adaugă apoi şi pretenţia absurdă, dacă nu chiar răuvoitoare, a evaluării inter pares, sterilizarea intelectuală a lumii fiind astfel asigurată.
Împotriva acestui atac îndreptat împotriva umanităţii omului nu poate sta decât filosofia şi religia, pentru că singura posibilitate netehnică de integrare psihologică a omului este credinţa în Dumnezeu. Nu ne referim aici la religia care uzează de propagandă şi nici la proaganda care uzează de religie, ci la religia şi filosofia care pot restitui omului cea de-a treia dimensiune, dimensiunea profunzimii şi a misterului. Acesta este motivul pentru care psiho-tehnicieni contemporani caută să le adauge pe amândouă metalităţii tehnicizate. Din principiu, tehnicienii se împotrivesc oricărei soluţii netehnice, filosofice, afirmând că singurele rezolvări reale aparţin tehnicii. Mântuirea devine astfel o problemă cu soluţie biologică sau biocratică. În concluzie, trebuie să înţelegem că umanismul tehnic caută integrarea tehnică a instinctelor şi a spiritualităţii. El doreşte îngenunchierea Duhului înaintea cărnii, răpindu-i omului misterul fiinţei proprii. Oricărei pasiuni i se oferă posibilitatea refulărilor gratuite, dar nu se mai acceptă putinţa joncţiunii spiritualităţii cu realitatea. Din teamă, orice încercare de felul acesta este tratată cu dispreţ şi marginalizată ca anacronică.
[1] Jacques Ellul, The Technological Society (New York: Vintaje Books, 1964), p. 327.
[2] Ibid., 356.