ELLUL: TEHNICĂ ŞI LIBERTATE
Societatea occidentală s-a luptat secole la rând să se elibereze de sub influenţa şi condiţionarea interdicţiilor religioase, iar pentru că această condiţionare a fost preponderent una morală şi intelectuală, dar şi una economică şi politică, eliberarea imaginată a fost înţeleasă în termenii unei relaxări morale, intelectuale, economice şi politice. Omul occidental s-a vrut liber să facă ceea ce considera el că trebuia făcut, adică, să urmeze calea propriei sale emancipări lumeşti. Experienţa ulterioară a scos însă în evidenţă faptul că simpla neglijare a interdicţiilor religioase nu conduce la libertate, dată fiind existenţa condiţionărilor sociale, care scapă controlului direct al individului, dar îi condiţionează totuşi existenţa. Realitatea socială, cu sau fără tabu-uri religioase, constituie pentru individ un mediu în mare măsură obiectiv, comparabil cu mediul natural, viaţa fiecăruia desfăşurându-se în termenii şi cu mijloacele existenţei în comun.
Pentru omul de astăzi însă, condiţionarea socială îmbracă tot mai mult forma limitărilor tehnice, care restricţionează semnificativ libertatea individuală căutată de omul modern. Astfel, omul contemporan are tot mai puţin posibilitatea de a evita pretenţiile limitative ale eficienţei maxime, pretenţii care îi afectează negativ spontaneitatea şi chiar creativitatea, transformându-l într-o fiinţă a şabloanelor procedurale repetitive. Mai mult, tehnologia şi tehnicile îşi depăşesc astăzi statutul lor tradiţional de sistem prin care omul se raportează la realitatea naturală. Ele şi-au subordonat în prezent şi modul în care ne raportăm la realitatea socială, la semenii noştrii, transformându-se în adevăratul nostru mediu de existenţă, un mediu ale cărui condiţionări le suferim în mod nemijlocit.
Intenţia materialului care urmează este aceea de a prezenta şi comenta câteva dintre condiţionările exterioare la care ne supune civilizaţia tehnică, aşa cum sunt ele prezentate în lucrarea lui Jacques Ellul, The Technological Society.[1]
În opinia acestui autor, în timpul revoluţiei neolitice, când omul a trecut de la viaţa trăită în mediul natural la viaţa trăită în mediul social, pe lângă avantajele pe care i le-a adus această mutaţie, el a suferit o serie de transformări care i-au anulat posibilitatea de a se întoarce cu succes la vechea lui formă de existenţă şi i-au impus, în acelaşi timp, constrângeri greu de suportat. Aşa-zisul contract social s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri, dacă nu chiar o capcană frumos împodobită. Este adevărat că omul a beneficiat de avantajele asocierii, însă a trebuit să suporte şi dezavantajele ei, plătindu-le pe cele dintâi cu preţul libertăţii sale. Ellul ne avertizează că, într-o situaţie asemănătoare se află şi omul contemporan, care va plăti şi el cu preţul libertăţii care i-a mai rămas avantajele pe care i le pune la dispoziţie maşina şi tehnica. Mai mult, după cum s-a întâmplat şi în perioada neolitică, nu este vorba astăzi doar despre o simplă robie, ci despre o robie care include trunchierea omului şi transformarea lui după chipul noii realităţi în care se înscrie. Privată astfel de ea însăşi şi de valorile sale, fiinţa umană este astăzi în pericol de a se schilodi spiritual şi de a se dizolva într-o existenţă tehnologizată, în aceeaşi măsură împovărătoare şi trivială. Libertatea individuală nu este inerentă nici naturii, nici omului şi nici societăţii, iar omul tehnologic va descoperi lucrul acesta.
Fără îndoială, tehnicile au existat dintotdeauna în societatea umană, printre cele mai vechi aflându-se magia, o tehnică destinată eficientizării relaţiilor omului cu forţele superioare ale naturii, tot aşa cum tehnica actuală intermediază între om şi realitatea materială sau cea socială. Vechile civilizaţii ale Orientului Mijlociu au dezvoltat această moştenire, dând naştere unor tehnici militare, economice şi artistice mai avansate. Acestea au fost ulterior preluate de greci şi transformate în ştiinţă sistematică, întrucât au cultivat cunoaşterea de dragul ei însăşi. Romanii au dezvoltat apoi mai ales tehnicile sociale, atât în latura lor civilă (dreptul roman), cât şi în cea militară. Invaziile barbare au spulberat însă realizările greco-romanilor, iar Evul Mediu creştin nu pare să fi contribuit substanţial la tehnicizarea societăţii occidentale, având la bază un sistem de valori care cultiva interese de altă natură. Nici chiar Renaşterea, în pofida descoperirilor tehnice realizate de marii ei artişti şi ingineri, nu a declaşat revoluţia tehnică, deşi contribuţia ei rămâne importantă în sensul acesta, moştenirea Renaşterii fiind perfecţionată ulterior, în perioada marilor descoperiri geografice, când s-au pus la punct tehnicile navigaţiei trans-oceanice, ale tiparului şi armei de foc. În pofida acestor progrese, secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au înregistrat şi ele puţine realizări tehnice, fapt care reduce şi importanţa Reformei, din acest punct de vedere. Intelectualii acestei perioade cultivau încă idealul renascentist al universalităţii. Scrierile lor sunt lipsite de arhitectura logică a argumentării, fiind un fel de compendii ale întregii înţelepciuni deţinute de autor. A fost o perioadă în care oamenii se cultivau încă pe ei înşişi, refuzând să se supună tehnicilor, care existau deja într-o anumită măsură.
Ellul afirmă că schimbarea majoră, care a iniţiat procesul transformării omului de către maşină, a fost adusă de revoluţia industrială. Maşina a fost introdusă iniţial pentru a înlocui musculatura umană, ca sursă de energie, tot aşa cum, în prezent, revoluţia informatică propune înlocuirea creierului uman, ca sursă de gândire. După secole de progres lent, atitudinea civilizaţiei occidentale s-a schimbat brusc, în a doua jumătate a secolul al XVIII-lea, din motive greu de precizat. Printre condiţiile care au favorizat această mutaţie s-a aflat, mai întâi, filosofia raţionalistă, iar apoi cea empiristă, care au introdus în cercetarea naturii tehnicile gândirii exacte, dezvoltate deja parţial de scolastica medievală. O contribuţie de seamă au avut-o apoi Revoluţia Franceză şi alte mişcări sociale echivalente, care au dizlocat vechile structuri ale societăţii, făcând posibilă reorganizarea ei după criteriul tehnicilor sociale raţionaliste. Din această combinaţie pare să se fi născut mai târziu statul modern eficient, bazat pe tehnici juridice, militare, financiare şi administrative. Punctul focal al acestei evoluţii către tehnicizarea întregii societăţi pare să fi fost, aşadar, momentul în care tehnicile sociale şi organizatorice s-au întâlnit cu forţa productivă a maşinii, introdusă deja în economie. Această joncţiune a stat la baza apariţiei, în secolul al XVIII-lea, a unui optimism tehnic privitor la viaţă şi bunăstare, optimism care va converti întreaga societate la tehnicitate şi care, în cele din urmă, va subordona tehnicii şi ştiinţa. Se naşte acum o intenţionalitate tehnică pe deplin conştientă de sine şi susţinută ideologic de mitul progresului, o mentalitate care se găseşte încă şi astăzi la baza civilizaţiei tehnice.
Sistemul societăţii tehnicizate s-a constituit în jurul maşinii. Ellul susţine că apariţia unei maşini tulbură echilibrul producţiei, pentru a cărui restabilire este nevoie apoi de o nouă maşină.[2] Maşina de produs fire, de exemplu, a pretins inventarea războiului de ţesut mecanic, pentru că prima maşină producea atâta fir încât ţesătorii nu îl mai puteau prelucra. Maşinile nu pot exista în izolare; una o cere pe cealaltă, conducând astfel la apariţia liniilor de producţie. Producţia masivă a generat apoi nevoia organizării unei distribuţii la fel de mari, adică, a unor tehnici comerciale şi de transport pe măsură. Acumularea capitalului rezultat în urma acestor activităţi a impus tehnicile financiare. Oamenii s-au adunat apoi în jurul sistemelor de maşini, dând naştere marilor oraşe. Se iveşte astfel nevoia tehnicilor urbanistice; şi pentru că viaţa în jurul maşinii e frustrantă, s-a născut şi tehnica divertismentului, noul opiu pentru popor. În sfârşit, iniţial s-a crezut că marfa vărsată de maşini va fi consumată spontan de către oameni. Supra-producţia a forţat însă introducerea tehnicilor reclamei şi ale propagandei capitaliste, prin care oferta a încercat, cu mult succes, să ia în stăpânire cererea. Uzura fizică şi morală planificată a produselor îşi are şi ea originea tot aici, pentru că realizarea unor produse de maximă calitate intra în conflict cu rodnicia maşinii. Toate aceste tehnici au fost apoi îmbunătăţite, puţin câte puţin, prin interacţiunea lor reciprocă; şi aşa a luat naştere sistemul sau colivia în care omul tehnicizat îşi duce astăzi viaţa, sărind din lacul tabu-urilor religioase în puţul îngust al restricţiilor civilizaţiei tehnice.
S-a ridicat apoi, desigur, problema administrării acestui conglomerat de tehnici. Cine putea să impună oamenilor comportamentul cerut de funcţionarea sistemului? Evident, statul eficient, care descoperise deja avantajele tehnicilor organizării. Statul trebuie să controleze în final totul, pentru că în absenţa tehnicilor sale juridice şi poliţieneşti, sistemul se desface în bucăţi, sub presiunea insubordonării oamenilor. Statul şi-a asumat, aşadar, funcţia de a impune societăţii ordinea dictată de maşină. Însă nici chiar statul nu-l poate constrânge cu adevărat pe om. Pentru ca sistemul să funcţioneze fără probleme, iar constrângerea să fie percepută cât mai puţin, trebuia cucerită inima omului, iar mintea lui trebuia convinsă că altfel nu se poate, o sarcină care a revenit tehnicilor propagandei şi procedurilor de manipulare psihică şi socială implementate prin intermediul sistemului de învăţământ, al presei, producţiei culturale şi al divertismentului, acesta din urmă fiind portalul prin care se introduc cu maximă eficienţă idei în societate, tocmai pentru că nu este luat în serios. Aşadar, omul trebuie convins că civilizaţia tehnică e singura posibilă şi singura valoroasă, iar pentru că această civilizaţie este o civilizaţie a intereselor trupului, materialismul a devenit ideologie obligatorie. El este uleiul spiritual care unge maşinăria civilizaţiei tehnice. Cum s-ar putea cineva entuziasma în faţa uni ruj de buze sau a unui automobil sport, dacă mintea nu i-ar fost anterior infantilizată de materialism?
Ellul consideră că sistemul acesta nu a fost totuşi construit prin ambiţia personală a cuiva şi că el este un produs al necesităţii, un fel de fatalism al maşinii.[3] În opinia sa, fiecare tehnică apare pentru că e cerută de alte tehnici şi pentru că, fără tehnicile noi, cele vechi nu-şi pot atinge nivelul maxim de eficenţă. Fără îndoială că există o astfel de necesitate a dezvoltării tehnicii, dar nu putem totuşi trece cu vederea faptul că accentul pus de om pe interesele sale lumeşti este cel care a construit în jurul fiinţei umane această închisoare procedurală. Subordonarea faţă de trupul de carne a produs subordonarea faţă de trupul de fier. Ispita care l-a atras pe om în cursa tehnicizării a fost ispita puterii şi a bogăţiei. Desprinzându-se de puterea spirituală a lui Dumnezeu, omul modern s-a alipit de puterea materială a maşinii, o mişcare coerentă cu deplasarea intereselor lui dinspre trancendenţă către imanenţă. El a sperat să scape de blestemul muncii, transferând asupra maşinii sarcina marilor eforturi, însă nu a făcut decât să ajungă el însuşi robul maşinii, care i-a luat în stăpânire nu doar existenţa, ci şi fiinţa. Tehnologizarea a impus mai întâi adaptarea vieţii sociale la cerinţele maşinii şi ale tehnicii, după care a urmat transformarea omului însuşi.
Dacă statul a înţeles puterea politică a organizării tehnice, burghezia în ascensiune a înţeles forţa economică a maşinii şi a organizării forţei de muncă în jurul maşinii. Am putea afirma chiar că, în prezent, organizarea – forma socială a tehnicităţii –a egalat aproape nivelul de tehnicitate al maşinii. A avut loc o adevărată revoluţie managerială, la toate nivelurile şi în toate privinţele, fapt care a generat standardizarea vieţii, o altă formă de pierdere a libertăţii. Fără îndoială, lucrul acesta îşi are avantajele sale, dacă-l privim din perspectiva intereselor materiale ale omului, însă avantajele dispar, atunci când privim lucrurile din perspectiva omului însuşi, pentru că standardizarea vieţii generează impersonalitate, iar grupul ajunge să conteze pe proceduri, nu să unească indivizi.
Mai mult, pentru ca sistemul construit în jurul maşinii să funcţioneze cât mai bine, omul trebuia desprins de structurile societăţii tradiţionale şi de mentalităţile inerente acesteia. Privite din acest punct de vedere, iniţiativele în favoarea drepturilor individului au fost în aceeaşi măsură şi nişte campanii îndreptate împotriva grupurilor naturale şi a celor tradiţionale, inclusiv împotriva familiei, care a fost şi ea subminată în numele libertăţii individuale; aşa cum se procedează de fapt şi astăzi, pentru a se veni în întâmpinarea nevoilor capitalului. Efectul şi poate chiar scopul acestor acţiuni a fost – şi mai este încă – atomizarea societăţii, plasticizarea ei maximă şi vulnerabilizarea completă a individului dezrădăcinat, rămas singur înaintea invaziei maşinii şi a proprietarilor ei. În locul libertăţii şi al progresului promis şi-a făcut apariţia omul sfâşiat de maşină sau proletariatul, cel căruia i se va adresa în cele din urmă Marx.
Subordonarea omului faţă de maşină a fost facilitată şi de distrugerea universului de gândire creştin şi a moralei creştine. Prăbuşirea eticii şi a religiei tradiţionale a permis exploatarea capitalistă de la început şi de mai târziu. În opinia lui Ellul, “această clasă a pus interesele tehnicii înaintea intereselor indivizilor, care trebuiau sacrificaţi pentru ca tehnica să poată progresa.”[4] Totuşi, susţine el,[5] nu capitalismul a creat această lume, ci maşina, care a dat naştere şi capitalismului. Tehnica este elementul anti-uman, pentru că ea produce această formă de asuprire a omului. Tehnica este cea care transformă totul după chipul maşinii, pentru că ea nu integrează maşina în societate, ci adaptează societatea la maşină. Concentraţiile urbane, lipsa de timp şi de spaţiu, fabricile, zgomotul, înstrăinarea de natură, etc., toate acestea sunt moduri de adaptare a societăţii la nevoile maşinii. Ne îndoim totuşi că, în toate aceste privinţe, omul ar putea fi o cantitate nulă, aşa cum ne sugerează Ellul. Este adevărat că individul pare să aibă puţină putere împotriva molohului eficienţei, dar omul şi-a pus singur aceste cătuşe de aur, pentru că nu a venit nimeni din exterior să i le pună. El singur s-a robit maşinii şi tehnicii; şi a făcut lucrul acesta pentru că a fost mai dinainte robul puterii şi al plăcerilor la care spera să ajungă prin intermediul civilizaţiei tehnice; iar faptul că persistă şi astăzi cu atâta înverşunare în aceeaşi direcţie demonstrează limpede că străvechea lui robie nu a slăbit cu nimic.
Invadarea de către tehnică a tuturor domeniilor vieţii o pun în conflict direct cu modalităţile de viaţă non-tehnice, cu efecte catastrofale pentru acestea din urmă. A existat tehnică şi în trecut, însă ea nu a fost preţuită la fel de mult cum este preţuită astăzi. Omul nu-şi lega soarta de ea şi nu îşi gândea bunăstarea în termenii ei. Confortul ţinea de estetică, de moralitate şi spiritualitate. Chiar confortul material se întemeia pe adecvarea spaţiului de locuit la personalitatea locuitorului. Până nu de mult, munca a fost considerată un blestem, iar consumul însemna lăcomie. În principiu, orice om se putea retrage din societate, pentru a trăi după propriile lui principii. În prezent însă, lucrul acesta nu mai este posibil. Atotprezenţa tehnicii i-a tăiat omului retragerea. Ea înaintează acum cu mare viteză şi îmbracă o formă obiectivă, inevitabilă, impunând oricărei spontaneităţi un anumit gen de raţionalitate mecanică. Mai mult, confortul înseamnă astăzi aproape în exclusivitate confort material. Credem cu tărie că producţia şi consumul reprezintă întreaga viaţă. Aşadar, în privinţa tehnicii, este adevărat că acumularea cantitativă produce o transformare calitativă, pentru că ea devine noul mediu al omului, o realitate cvasi-independentă. Nu atât caracterul tehnicii s-a schimbat în prezent, cât mai ales impactul ei asupra fiinţei umane.
Nimic nu mai poate intra acum în competiţie cu mijloacele tehnice, indiferent de domeniu. Împotriva tehnicii nu pot exista mijloace eficiente, pentru că ea le include pe toate. Orice lucru netehnic este constrâns să dispară. Din această cauză, religia, cultura şi morala nu se pot împotrivi tehnicii propagandei. Propagandei numai propaganda îi poate răspunde. Nu mai există astăzi un loc pentru cineva care nu e tehnician. Este adevărat că tehnica are limite, dar ce ar mai putea exista dincolo de ele? Intervenţia omului de geniu nu mai contează, în comparaţie cu acumularea graduală a îmbunătăţirilor tehnice, pentru că prin ele sistemul se integrează şi se perfecţionează constant.
În sfârşit, poate cel mai interesant şi mai alarmant aspect al tehnicizării societăţii este ceea ce Ellul numeşte autonomia tehnicii. După ce se vor fi identificat cele mai bune metode şi proceduri, posibilitatea de a alege tehnicile care vor fi utilizate dispare. Mai mult, pentru că o tehnică o cere pe cealaltă, tehnica se autonomizează treptat în raport cu decizia umană, ajungând să se dezvolte singură pe sine şi de la sine, urmând principiul celei mai bune proceduri. În felul acesta, progresul tehnic se automatizează, nu doar în domeniul propriu-zis al maşinilor, ci şi în domeniul tehnicilor sociale şi de organizare. Se poate astfel afirma că omul nu mai poate fi agentul real al progresului tehnic, ci doar instanţa care-l înregistrează. De asemenea, problemele sociale nu mai pot cântări mai greu decât soluţiile tehnice, pentru că nu se poate justifica social impunerea unor tehnici mai puţin eficiente. Acesta este mecanismul prin care interesele omului ajung să fie mai puţin importante decât interesele tehnicii. Progresul tehnic e cerut de progresul tehnic deja realizat, iar progresul acesta e în majoritatea cazurilor imprevizibil. În final, omul ajunge martorul unui proces a cărui evoluţie îi scapă, în mare parte, de sub control, dar care totuşi îl subordonează şi îi formează nu doar mediul în care trăieşte, ci chiar sinele care trăieşte în acest mediu. În felul acesta, răzvrătindu-se împotriva constrângerilor spirituale, omul a ajuns victima unor constrângeri materiale, împotriva cărora răzvrătirea este aproape imposibilă.
[1] Jacques Ellul, The Technological Society (New York: Vintage Books, 1964).
[2] Ibid., p. 112, etc.
[3] Ibid., p. 116.
[4] Ibid., p. 53.
[5] Ibid., p. 5.