EDUCAŢIA FILOSOFICĂ

Ideea şi o parte din inspiraţia necesară tratării acestui subiect mi-au parvenit în urma încercării de a compune, respectând astfel ceea ce consideram a fi canoanele academice, o introducere istorică destinată să prefaţeze un comentariu pe care-l scrisesem la unul dintre tratatele lui Plotin. Nu simţeam nevoia unei astfel de introduceri, tratatul în sine şi cele descoperite în cuprinsul lui fiind suficient de interesante şi de folositoare pentru a fi preţuite ca atare. Ştiam însă că, din punct de vedere academic, se obişnuia, era bine şi exista chiar expectanţa scrierii unei astfel de introduceri, o expectanţă motivată, se pare, de convingerea filosofiei academice actuale că relevanţa scrierilor filosofice antice nu mai poate fi, în esenţa ei, decât una istorică. Dar, pentru că nu am înţeles niciodată şi mi-a fost întotdeauna greu să mă aliniez pretenţiilor gratuite, chiar atunci când ele constituie mode academice, am observat născându-se în mine un conflict între cerinţa academică percepută, pe care o consideram una esenţial birocratică şi tributară unei false înţelegeri a filosofiei, şi idealul care mi-a călăuzit întotdeauna activitatea, respectiv, profitul spiritual şi intelectual direct şi nemijlocit. Mi s-a actualizat astfel, în virtutea unei experienţe personale, profunda discrepanţă dintre filosofia devenită disciplină academică şi filosofia înţeleasă ca mod de viaţă.

Fără îndoială, această distincţie e cunoscută de multe vreme, însă ea, cum era de aşteptat, a fost discreditată de filosofia academică actuală, care încearcă să reducă filosofia la istoria filosofiei şi la filosofia contemporană, amândouă înţelese ca un joc aproape gratuit al conceptelor. În felul acesta, filosofia reală, adică existenţa filosofică în lume, a fost deposedată, după modelul străvechi al lui Uranos, de părţile ei fertile şi transformată într-o disciplină lipsită de gravitate şi care vorbeşte acum cu vocea subţire şi edulcorată a profesorului de filosofie, care îşi concepe misiunea, atunci când nu e sufocat de îndatoririle sale birocratice, în termenii unui releu informaţional, mai degrabă decât în termenii răspândirii unor forme spirituale. Din această cauză, se pare, filosofia nu mai este astăzi luată în serios, iar în mintea multora ea nu mai poate fi decât, în cel mai bun caz, un joc de societate preferat de cei care care doresc să pozeze interesanţi. Există, desigur, filosofi autentici şi toţi marii filosofi au fost şi mai sunt filosofi autentici, însă spiritul lor vizitează tot mai rar universitatea, pentru că birocraţia universitară, clicile universitare şi parvenitismul universitar au avut grijă să strivească orice urmă de autenticitate intelectuală şi spirituală. În universitate nu mai sunt astăzi spirite, ci doar stafii. Orice duh sănătos este eliminat sistematic şi procedural şi, dacă nu este astfel eliminat, se sufocă spiritual el singur.

În virtutea unei transsubstanţieri inversate, filosofia a fost înlocuită de sofistică, o disciplină mai uşor accesibilă minţilor contabile obişnuite să calculeze avantaje pecuniare. Pentru că nu mai creditează ideea de spirit şi nu mai ştie opera spiritual, academia s-a proletarizat şi a redus totul la conceptual, la jocul vorbelor, or adevărul nu intră niciodată în vorbe, ca el însuşi. Vorbele nu pot fi, eventual, decât adevărate. Adevărul este însă un dat al spiritului, nu al conceptualităţii. Iată un aspect esenţial pe care filosofia devenită sofistică şi verbiaj nu-l mai înţelege astăzi. Şi pentru că nu mai înţelege lucrul acesta, aleargă după adevăr ca după o nălucă inconsistentă, care nu se lasă niciodată prinsă în plasa vorbelor. Vorbind la nesfârşit, filosofia a obosit şi a renunţat la sine; a ajuns să se creadă o iluzie. Iluzia aparţine însă vorbelor, care nu pot fi niciodată mai mult decât mantia prost croită a adevărului. Guralivul contemporan, chiar în varianta lui academică, e doar un sofist, şi în plasa lui de paianjen va cădea, în primul rând, el însuşi; filosof este numai înţeleptul, adică cel în lăuntrul căruia se manifestă viaţa divină a spiritului. Iată de ce filosofia nu e istoria filosofiei şi nici jocul vorbelor, decât pentru mintea scopită a unui modernist stafidit de secularism şi incapabil să mai respire aerul curat al duhului.

Pentru că nobleţea profunzimii vorbeşte rar şi nu se adresează decât celor care o preţuiesc mai presus de orice, ea aruncă înaintea păsărelelor laţul sofisticii, în care se prind toţi cei cu inima împărţită. Sofistica păzeşte, asemenea lui Cerber, cel cu mintea în trei direcţii, intrarea în peştera măreţei Sibile, pretinzându-se stăpâna casei, întru deruta şi dezamăgirea celor neîncercaţi. Filosofia nu se află însă decât tangenţial în lucrările de filosofie. Ea se află esenţial în sufletul filosofului care o produce şi a cărui forma spirituală este. La rândul lor, lucrările de filosofie nu sunt nici începutul, nici apogeul şi nici epilogul veunei perioade din istoria filosofiei. Nicio lucrare de filosofie autentică nu constituie un simplu moment în curgerea orizontală a unui flux al ideilor înghesuite între malurile strâmte ale jocului logic al conceptelor. Dincolo şi mai presus de poziţionarea lor istorică, aceste lucrări sunt acte de cultură spirituală. Filosofia nu este istoria filosofiei sau istoria ideilor filosofice, şi cu atât mai puţin o meserie destinată să pună cuiva pâinea pe masă. Istoricismul acesta nu este decât cecitatea celor care nu înţeleg natura supra-conceptuală a spiritului şi a celor care confundă manifestarea sa discursivă cu înţelepciunea care încearcă astfel să se comunice. Filosofia este forma interioară pe care sufletul filosofului o intuieşte, o caută şi şi-o asumă, o formă care încearcă apoi să ni se comunice şi nouă, celor care citim lucrări de filosofie, prin adăugarea ei la forma lăuntrică spre care noi înşine ne simţim chemaţi. Nu există filosofie pentru cel care nu aspiră lăuntric; pentru un astfel de om există doar sofistică, vorbărie, sau, în cel mai bun caz, o istorie a scrierilor filosofice.

Filosofia nu este nici disciplina pe care câţiva studenţi plictisiţi se străduiesc să şi-o însuşească, pentru a face faţă unor examene patronate de profesori goi pe dinăuntru. Ea este arta secretă a zidirii interioare, împărtăşită numai celor care au vocaţia unei astfel de aventuri. Trebuie să distingem, aşadar, între filosofie şi istoria filosofiei, între disciplina academică şi arta dezvoltării spirituale, între filosof şi profesorul de filosofie. Filosofia nu aparţine universităţii mai mult decât sfinţenia aparţine unui partid politic. Filosoful nu predă; el gândeşte şi se transformă lăuntric, iar gândirea nu respectă orare prestabilite, ci ritmul revelaţiei. Filosofia are ucenici, nu studenţi, şi e comunicată de maeştri spirituali, nu de profesori. Introducerea ei în universitate nu a făcut, se pare, decât să o sugrume pe ea şi să ne inducă în eroare pe noi, în privinţa naturii sale. Datorită acestui transfer am ajuns să confundăm filosofia cu sofistica, iar zidirea spirituală, cu jocul aproape gratuit al conceptelor. Filosofia trebuie eliberată din cătuşele ei academice şi birocratice, pentru a fi redată vieţii; trebuie scoasă de sub puterea inchizitorială a unor forme mentale de sorginte contabilă şi restituită libertăţii tinereţilor ei spirituale.

În general, viaţa academică actuală este schingiuită de idea utilităţii şi a eficienţei proletare şi carieristice. Cu toţii suntem porniţi să realizăm, dar mai ales să ne realizăm. Faptul simplu de a te bucura filosofic de viaţă nu mai atrage aproape pe niciunul dintre cei care se consideră slujiorii ei, bucuria însemnând astăzi, şi pentru ei, o realizare profesională împinsă undeva într-un viitor care rareori ajunge prezent sau bani cât mai mulţi, pentru a migra în siguranţă de la o cârciumă la alta sau şi mai grav. Participăm astfel la un gen de străduinţă a căii, care se împotriveşte bucuriei ajungerii. Niciun lucru prezent parcă nu mai este vrednic de atenţia noastră, şi această situaţie aberantă ne este impusă de sistemul concurenţial de învăţământ, un sistem care-şi produce proprii săi oribi şi robi şi care impune, în prelungire, un mod concurenţial şi înrobitor de viaţă. Mitul lui Sisif este unul dintre miturile progresului. Nu spun aceste lucruri pentru că n-au mai fost spuse, ci pentru că trebuie spuse din nou.

Puţini sunt astăzi oameni cultivaţi care să nu aspire la cultură din dorinţa de a parveni economic sau social. Din fericire, lucrul acesta este tot mai greu de realizat. Îndobitocirea materialistă anulează piaţa culturii. Sistemul educaţional contemporan a ajuns o lojă a iniţierii în parvenirea pecuniară, mai degrabă decât un mod de formare a spiritului. De altfel, ce spirit ar mai fi de format, într-o epocă dominată de vulgaritatea materiei. Mulţimea de educaţi întru parvenire nu are însă nici cea mai vagă idee despre natura şi scopul autentic al culturii, dar pentru că au trecut prin universităţi, îşi imaginează că ştiu totul despre ea. Cariera este forma prin care sistemul ne încalecă şi ne exploatează; este neforma spiritului. Prin ea, omul de cultură este chinuit şi asfixiat. El este constrâns să devină un simplu funcţionar, a cărui ascultare este garantată printr-un sistem draconic de examinări şi acreditări. Mitul succesului prin şi în interiorul instituţiei de cultură este una dintre formele de bază ale manipulării. Cultura care izolează, cultura care cere timp, cultura care stabileşte scopuri dincolo de bani este dispreţuită, iar educaţia nu mai are alt gând decât acela de a produce cât mai rapid această creatură câştigătoare de bani, pentru care spiritul nu mai poate fi decât un mijloc de dobândire a fericirii trupeşti. Rezultatul real al expansiunii educaţiei în vederea câştigului este însă tocmai nerealizarea de către cei mai mulţi a câştigului promis, împreună cu slăbirea educaţiei dincolo de limita necesară pentru a rămâne respectabilă. La această non-realizare contribuie şi extrema specializare din cadrul disciplinelor umaniste, specializare care-l separă pe specialist de cultura autentică. El ajunge astfel deasupra majorităţii, în domeniul său de specialitate, dar rămâne la nivelul lor, în toate celelalte domenii, fără să-şi dea totuşi seama. Se naşte astfel o monstruozitate culturală, un cultivat necultivat cu ifose de cultivat, un savant cu mentalitate de plebeu.

După cum bine se ştie, educaţia autentică are ca scop dezvoltarea omului în conformitate cu talentele şi înclinaţiile sale reale, pentru ca prin ele să surprindă adevărul spiritului. O astfel de educaţie trebuie să distingă între cultură şi pregătirea profesională. Ea nu trebuie să slujească idealului maximizării venitului, ci mai degrabă idealului suficienţei băneşti. Maximizarea venitului este ştreangul în care atârnă astăzi educaţia autentică şi, de ce nu, umanitatea contemporană. Pofta de bani derivă din pofta de putere, iar pofta de putere rezultă din nefrăţia dintre oameni.

Sistemul actual de învăţământ pretinde că lucrează la emanciparea maselor, dar nu face decât să le disloce din locul lor cultural firesc, distrugând totodată ierarhia intelectului şi a spiritului. Rezultatele sale sunt dezorientarea celor mulţi şi nivelarea celor puţini, o eliberare a incapabililor care copleşesc orice şi pe oricine, cu numărul lor. Calitatea e dispreţuită; nobleţea spirituală e necunoscută; şi fiecare măgar se crede frate cu regele junglei; o generalizare a saturnaliilor. Astăzi, în sistemul nostru educativ, nu mai aspirăm la libertatea de a gândi, ci la libertatea de a nu mai gândi; nu mai luptăm pentru libertatea de a învăţa, ci pentru libertatea de a nu mai învăţa; iar cei care mizează pe incapacitatea poporului de a se ridica la nivelul gândirii par să reuşească.

În consecinţă, cultura devine vorbărie, talk-show. Falimentul acestui sistem educativ, a cărui cauză eficientă şi finală sunt banii, se arată prin faptul că, în loc să-l ridice pe tânărul student la nivelul iubirii de cultură, îl dezgustă de ea, iar cei care rămân totuşi în preajma ei nu mai pot produce decât la nivel jurnalistic. Creaţia culturală e astăzi confundată cu producţia industrială, şi oricine refuză să se supună acestei proletarizări sufocante este declarat incapabil, de către zbirii cu seceră şi ciocan ai sistemului. Aşa se ajunge la inflaţia pseudo-culturii jurnalistice, care şi-a pierdut conştiinţa înrădăcinării sale în transcendentul apofatic şi se retrage ruşinată în divertisment.

Sistemul, acest monstru birocratic fără chip, îşi asumă acum rolul de mistagog al spiritului şi, promovându-şi interesele de breaslă, obligă slujitorii culturii să se înfăţişeze înaintea scaunului său de judecată, purtând în mâinile lor torţa educaţiei ticluite de el însuşi, în lumina pâlpâitoare a căreia ei să nu mai poată recunoaşte alt scop şi altă răsplată a străduinţelor lor de a se educa, decât aprobarea sistemului însuşi. Instituţiile care pregătesc oameni în vederea luptei pentru existenţă nu sunt instituţii de cultură, ci instituţii de formare profesională. Este o mare diferenţă între a te regăsi în contemplarea naturii şi a te regăsi în exploatarea ei. Cultura e mai importantă decât economia; e mai importantă chiar decât politica.

Administraţia şi managementul nu-şi mai recunosc rolul subordonat în raport cu spiritul, transformându-se în tirani ai culturii şi în manipulatori ai minţii cetăţeanului. Asemenea cameramanului care se consideră cauza evenimentului, banul, devenit specialist în toate, este cel care recunoaşte sau nu valoarea cuiva. În trecut, finanţiştii erau priviţi de sus; erau viscerele societăţii. Astăzi, au pus stăpânire pe sufletul umanităţii moderne. Într-o manieră complet marxistă, scopurile educaţiei au fost subordonate raţiunilor unui sistem al îndobitocirii materialiste, menită să producă nişte retardaţi ai spiritului, nişte hipnotizaţi ai jucăriilor de plastic şi vopsea, în termenii cărora îşi înţeleg fericirea lor infantilă, spre bucuria celor care profită de pe urma lor. Cultura însăşi a ajuns un fel de fard. Sistemul nu se mai conservă acum prin recrutarea de soldaţi, ci prin recrutarea de minţi oarbe. Nimic nu mai este cultură, dacă nu spală creierul oamenilor spre satisfacţia sistemului şi a directorilor săi. Se caută asurzirea urechilor spiritului faţă de glasul care vine din lăuntru, în favoarea vociferării sofiştilor din afară.

Iată, aşadar, boala generalizată printre simptomele căreia se numără şi filosofia universitară. Iată în ce context filosofia a fost redusă la istoria filosofiei, iar istoria filosofiei a fost redusă la filologie; pentru că este mai uşor să citeşti şi să clasifici, decât să gândeşti şi să trăieşti în conformitate cu adevărul. Mai mult, aceste condiţii se dovedesc cât se poate de fertile în ce priveşte producţia de materiale publicabile, crezându-se că gândirea s-ar identifica, oarecum, cu exactitatea imposibilă a citirii unui text sau că ar fi direct proporţională cu grosimea dârei de hârtie pe care cineva o lasă în urma lui. Cu siguranţă, Socrate nu s-ar califica astăzi pentru meseria de filosof şi nici nu şi-ar fi luat examenele. Filosofia se reduce acum la acribia silabei. Important este să şti dacă un filosof anume a avut sau nu o idee oarecare; dacă i se poate atribui sau nu cutare lucrare; dacă o interpretare a textului este mai bună decât alta, desigur, din perspectiva unor criterii complet inutile pentru sinele nostru real. La astfel de marginalisme se reduce acum studiul filosofic. Studentul nu mai gândeşte şi nu mai există filosofic; totul se pierde în verbiaj – boala francezului, sifilisul spiritului. S-a pierdut din vedere faptul că adevărul înseamnă elevarea omului şi că intelectul nu este pedanterie.

Sperăm totuşi într-o revoltă a Spiritul şi a culturii autentice, care să ne elibereze de sub emasculanta robie. Sperăm într-o ieşire din acest coşmar instituţionalizat. Spiritul nu trebuie doar să uimească pseudo-cultura, ci trebuie să o ironizeze şi chiar să o înspăimânte. El nu trebuie să se retragă, ci trebuie să atace. Cultura reală nu se va contamina niciodată cu indivizi marcaţi de lăcomie şi poftă de prestigiu facil, cu oameni reduşi la fiziologie. Indiferent cât munceşte, învaţă şi adună, cel care aspiră la cultivarea personalităţii şi a vieţii sale în interiorul unui astfel de sistem nu se va apropia niciodată de esenţa reală a spiritului, ci va rămâne opac faţă de manifestările sale. Pe fundalul acestor consideraţii, trebuie să înţelegem că lucrările filosofilor sunt acte de cultură, manifestări ale spiritului, nu bibelouri oferite spre contemplare unor turişti sezonieri cu mintea stearpă. Pentru a ne recâştiga rodnicia şi fertilitatea, trebuie să ne trezim din coşmarul materialist, pentru că nimic nu-l înnobilează pe om mai mult decât conştiinţa divinului lăuntric şi nimic nu-l distruge cu mai multă eficienţă decât convingerea animalităţii sale.