DUHUL VĂII: O METAFIZICĂ A FEMINITĂŢII
Feminismul occidental modern s-a născut în Anglia secolului al XVIII-lea, ca un aspect al reformelor sociale britanice din vremea respectivă, o mişcare iniţiată de gânditori şi oameni politici precum William Wilberforce, Mary Wollstonecraft şi Jeremy Bentham, contribuţia acestuia din urmă fiind continuată mai târziu de John-Stuart Mill. După cum bine se ştie, istoria occidentală a emancipării femeii a fost una oscilantă, avându-şi suişurile şi coborâşurile ei, perioadele sale de înflorire şi momentele ei de întuneric. În prelungirea acestei istorii, modernitatea occidentală şi-a propus să rezolve într-o manieră radicală şi definitivă această problemă. Cu toate acestea, animată fiind de orgoliile masculine ale cunoaşterii ştiinţifice, succesului economic şi gloriei militare, modernităţii europene i-au lipsit instrumentele lăuntrice şi mijloacele intelectuale necesare valorizării autentice a feminităţii. Am putea chiar afirma că mentalitatea modernă a fost în aşa măsură masculinizată încât până şi feminismul, în formele lui obişnuite, a ajuns să poarte amprenta masculinului. Prin chiar faptul că este o mişcare de emancipare socială, economică şi politică a femeii, feminismul concepe emanciparea respectivă ca pe un proces de aducere a femeii în rând cu bărbatul, ca şi cum feminitatea ar avea mai puţine lucruri de oferit. Existenţa masculină a părut până şi femeilor atât de ispititoare încât au voit şi ele să participe la ea. Femeia a dorit – şi mai doreşte încă – să iasă din obscuritatea căminului în lumina reflectoarelor vieţii publice, această modalitate de a concepe problema şi de a gândi soluţia fiind prin excelenţă una masculină. Fără îndoială, condiţia femeii s-a îmbunătăţit, dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că femeia s-a emancipat numai cu preţul renunţării parţiale la feminitatea ei. Pe scurt, a fost emancipată femeia, dar nu la fel de mult şi feminitatea.
Desigur, emanciparea femeii, indiferent de modalităţile realizării ei, este o bun câştigat al civilizaţiei europene. Deşi procesul nu s-a încheiat încă, faptul că intensitatea discriminării a scăzut dramatic reprezintă neîndoielnic un pas înainte. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul acesta, însă nici nu trebuie să îngăduim acestui fapt să ne ascundă o altă realitate, mai adâncă, anume, că feminitatea femeii continuă să fie mult mai puţin preţuită. Femeia occidentală contemporană se consideră emancipată în măsură în care se poate masculiniza, un paradox făcut posibil, după cum am văzut, de mentalitatea profund masculină a civilizaţiei moderne. Până şi conceptul de emancipare este masculin, pentru că are la bază ideea de impunere, ideea de forţă. Situaţia ne permite să tragem concluzia că europeanul modern a ajuns la ideea emancipării femeii pentru că nu a înţeles femeia ca femeie, ci a înţeles-o mai degrabă ca pe o fiinţă nedreptăţită prin negarea accesului ei la privilegiile masculinităţii. Pentru că a pus accentul pe afaceri, ştiinţă şi militărie, ca domenii ale excelenţei şi afirmării umane, modernitatea occidentală a rămas străină de înţelegerea profundă şi autentică a naturii şi a valorii feminităţii.
Masculinizarea femeii, scoaterea ei în faţă din toate punctele de vedere, devenită constrângere socială, le-a obligat pe femei să epateze; iar pentru că atractivitatea pe care o exercită asupra bărbaţilor reprezintă o componentă majoră a instrumentarului care permite femeii să se impună – desigur, fără a limita doar la atât instrumentarul respectiv – femeia a fost de acord să pună accentul pe sexualitatea ei. Ni se spune adesea că bărbaţii sunt cei care transformă femeile în obiecte sexuale. Deşi nu credem că ideea aceasta ar trebui contrazisă, ne-am permite totuşi să adaugăm că la realizarea acestui lucru femeia însăşi contribuie cel puţin la fel de mult ca bărbaţii, dacă nu cumva şi mai mult. Spunem aceste lucruri nu pentru a stabili responsabilităţi, ci mai degrabă pentru a înţelege situaţia. Cu greu se poate combate ideea că emanciparea femeii a contribuit la sexualizarea excesivă a societăţii contemporane, în detrimentul iubirii.
Faptul a fost ulterior accentuat de sărăcia spirituală şi morală a societăţii ultra-tehnologizate, după cum subliniază sociologul francez Jacques Ellul.[1] Preocupat de afaceri, ştiinţă şi tehnologie, adică, de mijloacele şi eficienţa acţiunii, mai degrabă decât de scopurile acesteia, adică de valori, omul contemporan a rămas prizonierul aspectelor grosiere ale iubirii şi feminităţii. Ariditatea spirituală la care-l expune preferinţa pentru exterioritate nu-i mai îngăduie să înţeleagă formele superioare ale iubirii, aceasta infantilizându-se printr-o erotizare exagerată şi, implicit, ridicolă. În lumea tehnicii, locul spiritului este luat de trup, o călăuză mult prea năucă pentru a cunoaşte locaţiile adevăratelor comori. Penuria înţelegerii feminităţii atinge astfel cote dramatice, atât în cazul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Faptul este scos în evidenţă tocmai de frecvenţa apelului la tema iubirii, o societate discutând de regulă despre lucrurile care-i lipsesc.
Tehnologizarea societăţii contemporane este forma actuală a masculinizării ei, pentru că tehnologia este un instrument al acţiunii, un mijloc al forţei, al impunerii şi opresiunii, toate acestea fiind însuşiri masculine. Bărbatul este o fiinţă a faptei, a intransigenţei, în timp ce femeia este (ar trebui să fie) o fiinţă a ospitalităţii. Se poate observa însă că modernitatea occidentală gândeşte realitatea în termenii intrasigenţei eficienţei, nu în termenii vieţii sau ai generozităţii. Din această cauză rezultatul contează astăzi mai mult decât omul. Este o masculinizare a mentalităţii până la diformitate. Totuşi, în pofida truchierii spirituale la care este supus şi sufletului feminin contemporan, femeia înţelege mai bine că dragostea este în esenţa ei ospitalitate şi că acesta este modul ei fundamental de a fi. Femeia este o fiinţă a generozităţii, a vieţii şi a armoniei, în timp ce bărbatul întruchipează sărăcia incisivităţii şi a intoleranţei. Bărbatul e personajul, femeia e povestea; bărbatul e acțiunea, femeia e contextul. Fără îndoială, există aici o complementaritate, însă una ca de la temei la întemeiat; iar fără soclu, nicio statuie nu întrece înălţimea unui om obişnuit. Ne putem, aşadar, întreba cine emancipează, de fapt, pe cine, în realitate. În consecinţă, dacă societatea occidentală doreşte emanciparea reală a femeii, această societate va trebui să înţeleagă şi să accepte mai întâi valoarea feminităţii.
După cum subliniază acelaşi Jacques Ellul,[2] de când lumea, sexualitatea a făcut parte dintr-un complex relaţional mai larg, în care bărbatul şi femeia au îndeplinit şi alte roluri unul pentru celălalt, compunând oarecum împreună o totalitate a vieţii. Legătura lor nu a fost doar una corporală, ci şi una sufletească şi spirituală. Dragostea a fost şi rămâne matricea şi sensul vieţi. În universul tehnologic de astăzi însă, ea a fost degradată până la nivelul unui lucru care se face, pierzându-se din vedere faptul că ea ne face. Asemenea unei maşini, întregul vieţii este astăzi desfăcut în părţile lui componente, fiecare parte fiind redusă la o serie de proceduri tehnice, străine de orice considerente valorice. Ceea ce dispare astăzi este integrarea sexualităţii în totalitatea vieţii. Avortul a devenit o simplă procedură chirurgicală. Maternitatea şi paternitatea au fost şi ele desfăcute din aventura vieţii împreună. Vorbim astăzi despre donatori de spermă şi despre mame surogat, iar după unii chiar cuvintele tată şi mamă ar fi ofensatoare. Omul e tratat ca un robot socio-psihologic, nu ca o persoană; este o entitate manipulabilă, nu respectabilă, un ce care se tranzacţionează la bursă. Ce sens mai poate avea respectul reciproc şi libertatea, în astfel de condiţii? Oare nu cumva triumful tehnologiei este şi un triumf al robiei?
Toate aceste situaţii şi mentalităţi aparţin unei civilizaţii masculinizate la extrem, o civilizaţie care a pierdut noţiunea compensatoare a feminităţii. O cu totul altă perspectivă întâlnim însă, de exemplu, în Tao te ching, unde feminitatea este fructificată cu adevărat. Ne ferim să descriem străvechea abordare chineză drept o emancipare a femeii, întrucât termenul conţine ideea unui hatâr care i s-ar face, în timp ce Lao-tzu prezintă feminitatea ca pe o întruchipare a paradigmei sapienţiale prin excelenţă. Întreaga sa lucrare a fost scrisă pentru a explica faptul acesta şi pentru a departaja principalele domenii de aplicabilitate ale unei astfel de idei. De altfel, întreaga înţelepciune a non-acţiunii este o filosofie – sau poate o mistică – a feminităţii, înţelegându-se, desigur, că non-acţiunea nu are nimic de-a face cu inactivitatea, fiind mai degrabă o filosofie a acţiunii indirecte. Din acest punct de vedere, înţelepciunea nu constă din conceperea şi implementarea unor strategii intervenţioniste de succes, ci din capacitatea de a anticipa evoluţiile viitoare şi de a acţiona preventiv, condiţionându-le manifestarea. Aceasta este ideea pe care o comunică străvechiul proverb chinez conform căruia o călătorie de o mie de mile începe cu spaţiul acoperit de talpa piciorului, un proverb care apare în capitolul 64 al lucrării lui Lao-tzu. Astfel, adevăratul strateg nu este cel care obţine victoria, ci acela care face inutilă armata inamică, fără a se confrunta cu ea.
Formularea oarecum metafizică a acestei perspective o vedem ilustrată în capitolul 6 al lucrării menţionate,[3] unde autorul ne spune, în deschidere, că Duhul văii e nemuritor / Numele lui este femeia mistică. Idolatriile antice şi moderne ale Occidentului ne-au obişnuit să gândim realitatea în termenii masculini ai puterii. Orice realitate sau formă a realităţii este, pentru noi, o manifestare a forţei. Chiar creaţia lumii este gândită în cultura de provenienţă europeană ca o realizare a puterii lui Dumnezeu, o idee de care nu este cu totul străină nici teoria mai nouă a iniţierii universului printr-o mare explozie. Puţine minţi au înţeles însă, de-a lungul veacurilor, că atot-puternicia nu depune eforturi şi că naştere lumii nu se petrece prin manifestarea atot-puterniciei, ci prin limitarea ei; iar lucrurile nu au fost împinse în existenţă de o forţă colosală, ca şi cum ar fi fost necesară depăşirea vreunei împotriviri, ci mai degrabă au fost lăsate să cadă în ea, în virtutea retragerii atot-puterniciei în spatele barierei limitative a formelor. Dar, pentru că originea a fost gândită ca forţă, lucrarea formei este privită şi ea tot ca un act de violenţă.
Ceea ce găsim însă în aceste câteva versuri scurte din Tao te ching este cu totul altceva. Atot-puternicia nu se arată ca forţă, ci ca renunţare la forţă, pentru că actul înfiinţării implică o limitare de sine a celui care dă fiinţă. Iată de ce, la originea manifestării, a cerului şi a pământului, ca să folosim termenii lui Lao-tzu, se află duhul văii, nu spiritul piscului. Metafora aceasta este de o profunzime filosofică ameţitoare. Fără îndoială, piscul este cel care face posibilă valea, însă valea este felul în care piscul îşi arată generozitatea lui creatoare, pentru că niciun râu dătător de viaţă nu curge pe creste, ci şerpuieşte întotdeauna în partea cea mai de jos a văii. Văile sunt locurile fertilităţii şi în ele se arată bogăţia înălţimilor. Culmea şi valea sunt tatăl şi mama celor care sunt, bucurându-se împreună de aceeaşi eternitate. Piscul însuşi nu produce viaţă, decât în măsura în care o dăruieşte văii, iar în poala acestei mame şerpuieşte râul şi trăiesc fiinţele. Din această cauză, înţelepciunea este un atu al văii şi îmbracă forma apei care şerpuieşte calm pe fundul ei. Tao este piscul, însă revelaţia lui este oglinda apei din vale, liniştea ei mărturisind tăcerea nelocuită a marilor înălţimi.
Duhul văii este feminitatea lui Dumnezeu; este umilinţa şi ospitalitatea lui. Duhul văii este femeia mistică, mama tuturor şi originea oricărei spiritualităţi autentice, pentru că spiritualitatea este smerenia împăcării cu existenţa, o smerenie care conţine definitoriu liniştea şi rămânerea. Din această cauză feminitatea este mistică, iar spiritualitatea este feminină. Simbolul spiritualităţii desăvârşite este oglinda nemişcată a apei, în care se reflectă zăpada crestelor, pentru că în oglinda nemişcată a sufletului zărim taina marii tăceri. Aşadar, chiar dacă nu este absolut primordială, valea este primordial fertilă şi în sânul ei se naşte înţelepciunea oricărui început. Duhul ei încearcă înţeleptul să-l întrupeze, un duh al iubirii slujitoare, al detaşării suficiente sieşi şi al muncii care renunţă la expectanţa răsplăţii, de dragul fiinţelor. Mai mult, dacă prin duhul văii piscul se dăruieşte celor care sunt, tot prin duhul văii fiinţele iau contact cu înălţimea, căci numai prin umilinţa văii, omul are acces la Tao. Trăirea în Tao este o cultivare a liniştii, a iubirii, a armoniei şi a smereniei. Pe această înţelepciune se întemeiază idealul păcii interioare şi tot aici îşi are originea distincţia dintre cunoaşterea lumii, empirică şi conceptuală, şi cunoaşterea vie, intuitivă.
Poarta femeii mistice / Se numeşte rădăcina cerului şi-a pământului, aflăm în continuare, şi în această formulă găsim valorizarea metafizică a feminităţii. Aducerea în fiinţă a lucrurilor se face pe poarta duhului văii. Instituirea lor nu este o manifestare a forţei, ci o consecinţă a tihnei. Ele cad în fiinţă asemenea fulgilor de zăpadă, nu sunt azvârlite în existenţă ca schijele unei bombe. Armonia actului creator nu trebuie confundată cu haosul unui act distructiv. Lucrurile se cern, iar apoi se discern; ele nu se înfig în existenţă. Cerul şi pământul circumscriu locul celor zece mii de lucruri, o sintagmă pe care vechea gândire chineză o folosea pentru desemnarea totalităţii celor determinate; cerul şi pământul sunt temeiul şi perimetrul pluralităţii. Ele indică întreaga creaţie, care îşi are originea în femeia mistică, lucrurile ieşind în existenţă pe poarta ei cu veselia unor copii care ies pe poarta şcolii. În analogia văii, această poartă este capătul ei de sus, locul în care valea se întâlneşte cu piscul şi în care piscul face loc văii.
Ea curge continuu, abia perceptibil. / Foloseşte-o; nu se epuizează niciodată. Pe această poartă a văii pătrunde râul vieţii, şi din apa lui se adapă înţeleptul. Curgerea ei este neîntreruptă şi abia perceptibilă, imitând curgerea lui Tao, care rămâne dincolo de agitaţia formelor. Înţelepciunea vieţii nu se concepe şi nu se percepe; ea se întrupează. În felul acesta, Tao şi liniştea curgerii lui devin forma lăuntrică a înţeleptului, meditaţia taoistă fiind un exerciţiu de liniştire a minţii şi de rămânere în tihna lui Tao. Aşadar, pentru că nu distinge între gândire şi practică, taoismul nu este doar o metafizică, ci şi o filosofie mistică. Prin cultivarea tihnei şi a simplităţii, înţeleptul taoist depăşeşte agitaţia de la suprafaţa lucrurilor, dar nu exagerează nici în această direcţie, pentru că orice exagerare este semnul unei seriozităţi de care cele zece mii de lucruri nu se fac vrednice. Prin urmare, detaşare lui nu cuprinde spaima de lume.
Urmând modelul duhului văii, Lao-tzu dezvoltă apoi o întreagă filosofie a acţiunii. În capitolul 64, de exemplu, înţeleptul ne învăţă că orice acţiune produce o reacţiune şi că orice intervenţie constatabilă ridică împotrivire. Orice acţiune directă produce confruntare, în timp ce condiţionarea permite lucrurilor să se desfăşoare firesc, iar oamenilor să adopte atitudinile corecte, crezând că ele vin din propria lor iniţiativă. Aşadar, lucrurile trebuie administrate când sunt încă într-o stare de pace, pentru că atunci sunt lesne de abordat. Ele trebuie planificate înainte de a exista, pentru că atunci pot fi planificate cu uşurinţă. Problemele trebuie rezolvate înainte ca ele să devină mari probleme, acestea fiind principiile non-acțiunii. Dacă non-acțiunea ar însemna inactivitate, înţeleptul şi-ar pierde rostul. Există, fără îndoială, lucruri care se desfăşoară bine fără intervenţia cuiva, iar în cazul lor înţeleptul nu intervine. În privinţa celorlalte însă, taoismul propune o elasticitate a intervenţiei, adică, acțiunea minimală; şi aceasta se realizează în ordinea prevenţiei şi a condiţionării. Înţelepţii reuşesc prin pregătirea terenului pe care lucrurile se vor întâmpla, mai degrabă decât prin amestecul efectiv în desfăşurarea lor. Ei nu doresc să iasă în evidenţă ca agenţi, ci caută să pregătească mediul în care agenţii vor opera. În felul acesta, adevăraţii conducători ai unui popor sunt aceia pe care poporul nu ştie că-i are.
Pe aceste considerente se întemeiază principiile de bază al gândirii politice, respectiv, principiul simplităţii şi al conducerii prin slujire. Principiul simplităţii guvernării ne este explicat în capitolul 65, de unde aflăm că străvechii înţelepţi şi conducători taoişti ai Chinei au înţeles că oamenii convieţuiesc cu mai multă uşurinţă, dacă rămân simpli. Creşterea gradului de sofisticare al cetăţenilor le complică dorinţele şi ridică nivelul de complexitate al mijloacelor pe care le vor folosi pentru împlinirea lor. Faptul transformă guvernarea într-un coşmar. Sofisticarea cetăţenilor implică sofisticarea guvernării. Guvernul va fi obligat să facă apel la tot felul de tertipuri şi îşi va pierde transparenţa. Lipsa transparenţei va îngădui apoi formarea în interiorul său a unor clici criminale şi călcătoare de lege, pentru că, odată creat întunericul, vor apare şi făpturile care-l populează. Ceea ce ni se arată aici, aşadar, este existenţa unei relaţii între emanciparea poporului şi mafiotizarea statului.
Guvernarea prin slujire este subiectul capitolului 66, în care ni se spune că oceanele primesc tributul sutelor de văi din cauza poziţiei pe care o ocupă. Este prin bunătatea umilinţei lor că au parte de avantajul acesta. Lao-tzu desprinde de aici principiul guvernării prin slujire, un principiu care se găseşte şi în evanghelie şi care ar trebui să se afle la baza conducerii bisericii şi a oricărei forme de organizare creştină. Înţeleptul taoist imită natura şi reuşeşte să-i conducă pe oameni, devenind slujitorul lor. Conducător este cel care se ocupă de binele public; cel care se ocupă de binele personal este un simplu hoţ. Conducătorul slujitor se bucură de acceptarea şi susţinerea oamenilor, deşi nu oamenii îl conduc pe conducător, ci conducătorul îi conduce pe oameni. Ceea ce stârneşte împotrivirea oamenilor, ni se dă de înţeles, este aroganţa conducătorilor, care se manifestă prin nedreptăţi şi abuzuri. Dacă nu sunt apăsaţi de greutatea aroganţei conducătorului, oamenii nu vor fi împovăraţi de faptul că el se află deasupra. Atitudinea poporului faţă de putere e determinată de atitudinea puterii faţă de popor. Puterea trebuie administrată în regim minimal şi numai după ce oamenilor li s-au explicat raţiunile intervenţiilor ei. Procedând astfel, conducătorul vorbeşte oamenilor cu umilinţă.
Acelaşi duh al văii întemeiază şi principiile relaţiilor internaţionale, după cum putem vedea în capitolul 61, de exemplu. Cu cât mai mare şi mai puternică este o ţară, cu atât mai feminin trebuie să se poarte. Prin candoarea şi smerenia ei, ea primeşte contribuţia ţărilor mai mici, care sunt la rândul lor ajutate de colaboararea lor cu ţara mai mare. Ea nu stăpâneşte prin forţă, ci prin amabilitate, iar hegemonia ei este o hegemonie a păcii. Ea trăieşte în mijlocul ţărilor satelite ca o mamă între copiii ei, dar şi ca o femeie în mijlocul celor care o curtează, primind din partea lor contribuţiile care o fertilizează. E o viziune complet diferită de perspectiva teutonică a stăpânirii prin îngenunchierea şi zdobirea subordonaţilor. Şansa de a se purta ca o mamă şi de a conduce omenirea pe calea păcii a fost şansa milenară pe care America a pierdut-o la sfârşitul Războiului Rece. Ea a preferat, în schimb, atitudinile masculine, fapt care a provocat o profundă dezamăgire oricărui gânditor.
După cum am văzut deja, virtutea fundamentală a feminităţii este ospitalitatea. Căsătoria este forma maximă de ospitalitate pe care femeia o arată soţului ei. Căminul aparţine întotdeauna femeii, bărbatul este oaspetele şi furnizorul acestui cămin, dar fără să devină vreodată stăpânul lui. Femeia îl cucereşte pe bărbat prin bunăvoinţa şi receptacularitatea ei. O femeie băţoasă poate fi atrăgătoare, dar numai dacă virilitatea ei se transformă la un moment dat în acceptare. Înţelegerea acestui fapt şi a valorii de principiu pe care feminitatea o are ar constitui un pas enorm în direcţia păcii şi a vieţii paşnice în lume. Duhul văii are puterea de a transforma lumea, începând cu viaţa personală a fiecăruia şi sfârşind cu relaţiile internaţionale. O astfel de valorizare a feminităţii constituie adevărata ei emancipare. Deocamdată însă, civilizaţia occidentală a reuşit să emancipeze doar femeia, nu şi feminitatea. Pentru realizarea acestui al doilea pas, ea are nevoie de o feminizare a mentalităţilor, care nu pare să se ivească încă la orizont.
[1] Jacques Ellul, What I Believe (Grand Rapids, MI.: Eerdmans Publishing Company, 1989), p. 67.
[2] Ibid., p.70.
[3] Vom folosi în acest articol traducerea lui Dereck Lin, disponibilă pe internet.