CREŞTINISM ŞI SPIRITUALITATE

Despre blocajele teologice ale dezvoltării bisericii evanghelice

Declinul credinţei creştine nu mai este un secret pentru nimeni. Fenomenul afectează masiv şi bisericile evanghelice. Date fiind aceste condiţii, conferinţa Momentum îşi propune să abordeze această problemă din mai multe puncte de vedere, dintre care atelierului nostru, pe care l-am denumit Creştinism şi spiritualitate, îi revine sarcina de a analiza lucrurile din punctul de vedere al învăţăturii. Întrebarea căreia îi vom căuta răspuns, aşadar, este: În ce măsură există cauze teologice ale problemei sau mentalităţi religioase nerodnice şi care ar putea fi acestea? Dintre temele pe care le considerăm vrednice de atenţia noastră, ne vom concentra atenţia doar asupra următoarelor trei subiecte:

1. Cultură şi credinţă – sau despre consecinţele nivelului de cultură al credincioşilor evanghelici.

2. Democraţia şi darurile Duhului Sfânt – sau despre structura duhovnicească a bisericii.

3. Iertarea păcatelor şi eliberarea de păcat – sau despre transformarea omului.

De regulă, ne rugăm pentru cei care vorbesc, pentru ca Dumnezeu să le dea har; şi bine facem, pentru că este nevoie de harul rostirii. Totuşi, numai jumătate din harul acesta revine vorbitorului; cealaltă jumătate revine ascultătorului. Să ne rugăm, aşadar, şi pentru harul auzirii. Omeneşte vorbind, ne-am dori să deţinem soluţia completă a problemei slăbirii bisericii şi să vă putem oferi răspunsuri clare şi practic aplicabile, dar voia şi înţelepciunea lui Dumnezeu par să fie de altă natură. Misiunea noastră aici, aşadar, este aceea de a vă propune, spre conştientizare şi cugetare, câteva aspecte care ar putea sluji unor soluţii, dezvoltate apoi local de către fiecare dintre dumneavoastră.

1. Imaginea de ansamblu a problemei

Ne confruntăm în lumea modernă cu o situaţie relativ nouă, dar ca să o putem înţelegem, trebuie să vedem lucrurile din perspectiva timpului. Prin urmare, prima întrebare este: Ce se petrece la nivel macro? În perioada romană, după ce biserica a devenit instituţie de stat, adică agenţie de propagandă ideologică a statului, ea a primit în schimbul serviciilor sale sponsorizări masive de la, să zicem, bugetul statului. Multă vreme, biserica a îndeplinit funcţia de instrument ideologic de guvernare. Un stat nu poate guverna decât în condiţiile în care îşi poate justifica ideologic existenţa şi acţiunile. Controlul executiv şi legislativ al unei societăţi are la bază un control mental, care se realizează cu instrumente culturale. E normal, aşadar, ca statul să sponsorizeze instituţia care îi furnizează această ideologie. Prosperitatea medievală a bisericii se explică, în mare măsură, prin faptul că ea s-a folosit de sprijinul statului. În perioada modernă însă, statul a identificat un alt bidiviu ideologic pe care să-l călărească, şi anume, utopia egalitarismului politic şi a prosperităţii materiale. Şi astfel, statul a renunţat la biserică, iar biserica a fost lăsată în seama resurselor ei proprii. Oamenii nu au mai fost obligaţi prin lege sau constrângere socială să frecventeze biserica; oamenilor li s-au oferit explicaţii ale lumii care nu mai implicau idei de ordin religios; şi li s-a stabilit un ideal valoric secular capabil să le orienteze viaţa practică, şi anume, bogăţia economică. De aici criza creştinismului. Creştinismul a rămăs fără sponsorizare oficială.

Religia creştină nu doar că nu mai beneficiază de sprijinul statului, dar se confruntă cu un stat adesea întors împotriva lui, pentru că noua ideologie a statului este incompatibilă cu creştinismul autentic. Aşadar, ce poate face creştinismul într-o astfel de situaţie? Rămăs în seama resurselor proprii, el este obligat, pe de o parte, să sporească nivelul acestor resurse; iar pe de altă parte, el trebuie să contracareze ideologia adversă pe care statul o foloseşte astăzi pentru a-i controla cultural şi mental pe oameni, respectiv, materialismul. Consolidarea internă a bisericii, adică lucrurile despre care urmează să vorbim, înseamnă sporirea calităţii umane a membrilor bisericii (în sens cultural, intelectual, economic, social, politic etc), în intenţia de a oferi omenirii o societatea alternativă, adică ceea ce se numeşte împărăţia lui Dumnezeu, o comunitate lipsită de corupţia economică şi de sărăcia culturală care subminează astăzi societatea modernă materialistă. Aceasta trebuie să fie oferta socială şi spirituală a bisericii. Oamenii vor veni la biserică atunci când oferta ei socială şi spirituală va întrece oferta socială şi spirituală a statului materialist. Iată, aşadar, contextul lucrurilor pe care le vom afirma în continuare.

2. Cultură şi credinţă

Acum că am discutat despre preliminarii, se cuvine să ne apropiem de primul nostru subiect, care se intitulează: Cultură şi credinţă sau despre consecinţele nivelului de cultură al credincioşilor evanghelici. Textul biblic pe care ne vom baza este cel din 2 Timotei 2:1-2, unde apostolul Pavel spune: „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi, ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.”

Un prim aspect legat de această temă este ridicarea nivelului de cultură al creştinilor. Nimeni nu a reuşit vreodată prin ignoranţă şi nici prin ignoranţi. Bisericile noastre aşa-zis neo-protestante au fost sistematic despuiate de oamenii lor de valoare, în perioada comunistă. S-au încercat atunci contra-selecţii la seminar şi chiar în privinţa conducerii bisericilor locale, iar prin faptul că avansarea socială reală a fost interzisă membrilor comunităţilor noastre, a avut loc un exod al elitelor de orice fel. Bisericile au fost astfel slăbite în privinţa personalului capabil să ducă lucrurile mai departe, iar neo-protestantismul a devenit religia unor marginali din punct de vedere cultural, economic şi social. Această perspectivă persistă încă la nivelul mentalităţii generale a societăţii şi constituie o piedică semnificativă în calea dezvoltării bisericilor.

După căderea comunismului a avut loc, desigur, o recuperare importantă din toate punctele de vedere, dar mai ales din punct de vedere economic şi social. Recuperarea culturală şi spirituală au rămas însă în urmă. Am întâlnit la nivelul poporului chiar ideea că, dacă cineva a trecut prin şcoală, este oarecum descalificat în privinţa lucrării lui Dumnezeu, care nu poate avea loc decât sub forma inspiraţiei instantanee a unor nepregătiţi. Dacă ai şcoală, aceasta înseamnă că nu deţii decât o înţelepciune omenească, iar lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi rezultatul unei astfel de înţelepciuni. Fără îndoială, succesul şcolar al cuiva nu-l califică automat pentru înfăptuirea lucrării lui Dumnezeu, dar trebuie să ştim că nici insuccesul şcolar al cuiva nu îl califică în sensul acesta, pentru că lipseşte până şi calificarea omenească. Înţelegem că este dificil pentru unii dintre noi să înţeleagă acest lucru, dar blocajul anti-intelectual trebuie depăşit – în dragoste.

În al doilea rând, ne bucurăm că tinerii noştri au acum acces la orice formă de învăţământ existentă, dar şcolarizarea contemporană, deşi se achită de sarcina pregătirii profesionale, nu înţelege nevoia pregătirii spirituale a tinerilor. Marcată profund de materialism şi relativism valoric, şcoala de azi subminează interesele spirituale ale tinerilor şi îi aruncă într-o lume lipsită de sensuri profunde şi în care singurul lucru cu rost care se mai poate face e să slujeşti cu fidelitate interesele oamenilor de afaceri. Este noua formă de incultură cu care ne confruntăm astăzi. Refugierea tinerilor în apa chioară a culturii media pune capac acestei realităţi. Chiar în cadrul instituţiilor noastre de învăţământ superior, deschiderea reală spre cultura serioasă este drastic limitată de denominaţionalism. După cum bine se ştie, birocraţiile, inclusiv cele religioase, au ca principală funcţie a lor conservarea de sine. Ceea ce se constată, suplimentar, este confundarea vieţii spirituale cu un gen de intelectualism abstract şi steril, străin de înţelegerea duhovnicească a lucrurilor. Chiar mai mult, reuşita intelectuală este adesea confundată cu succesul academic, respectiv, cu progresul în termenii impuşi de birocraţie.

Bisericile noastre sunt trase înapoi şi evitate de oameni şi din astfel de motive. Marjăm pe înregimentare, nu pe luminare. Dacă dorim să concurăm cu alte mişcări spirituale, cum ar fi mişcarea New Age sau altele de provenienţă orientală, trebuie să le depăşim oferta, pe care adesea nici măcar nu o cunoaştem. Măsura care se impune, aşadar, este ridicarea nivelului general de cultură şi de înţelepciune al oamenilor noştri. Fiecare biserică locală ar trebui să aibă activităţi destinate acestui scop, mai ales în privinţa tinerilor. Îi învăţăm pe toţi să cânte, dar cine îi va învăţa să gândească? Există printre noi suficienţi oameni pregătiţi. Ei trebuie să audă că biserica are nevoie de ei, trebuie să audă că ei trebuie să conceapă şi să execute programe destinate culturalizării membrilor noştri şi, de ce nu, a celor din exteriorul bisericii.

Un al doilea aspect important legat de cultură şi credinţă, pe lângă ridicarea nivelului de cultură al credincioşilor, este nevoia bisericii de a se împrieteni cu intelectualii săi. Nu trebuie să sprijinim doar eşalonul de bază al bisericii, ci şi eşalonul ei de vârf. Sponsorizăm stomacul săracilor, şi bine facem, dar uităm de creierele din biserică, după care descoperim că nu prea este cine să se ocupe de educaţia săracilor acum sătui. Fără vârful ei de oţel, suliţa nu este decât un băţ. Când spunem intelectualii bisericii, ne referim în primul rând la intelectualii ei duhovniceşti, pentru că sunt mulţi intelectuali a căror pregătire este doar profesională. Ne bucurăm pentru existenţa lor, dar în momentul de faţă biserica are nevoie nu doar de sprijin intelectual, ci mai ales de sprijin duhovnicesc. Să participăm la conferinţele pe care le ţin aceşti oameni; să le citim cărţile; să discutăm între noi aceste cărţi; să arătăm că ne pasă de ei şi de efortul lor; să demonstrăm că dorim cu adevărat să supravieţuim. Neglijaţi, ei se retrag, iar biserica neo-protestantă va persista în marginalitatea ei. Nu poate supravieţui decât cel care vrea să supravieţuiască, iar lenea şi lipsa dorinţei de a investi în supravieţuire nu va asigura nimănui propăşirea.

S-a împământenit pe alocuri practica de a nu citi decât Scriptura, dar dacă nu citim decât Scriptura, vom ajunge să nu mai citim nici Scriptura. Este jenant faptul că, într-o biserică al cărei Mântuitor este Logosul sau înţelepciunea divină, şi care se pretinde călăuzită de Duhul Adevărului, să ne luptăm cu ignoranţa şi cu indiferenţa faţă de înţelepciune. Bisericile neo-protestante, dacă doresc să supravieţuiască, trebuie să-şi schimbe atitudinea faţă de cunoaştere şi faţă de purtătorii cunoaşterii autentice, în defavoarea celor care repetă papagaliceşte ceea ce ne place să auzim.

Mai există un aspect care trebuie menţionat aici: păstorii împotrivitori. Sunt păstori care se tem de prezenţa intelectualilor activi, pentru că nu vor să fie puşi în umbră înaintea bisericii pe care o păstoresc. Putem numi această atitudine sindromul lui Saul; Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii. Desigur, soluţia nu este sporirea vitejiei lui Saul, ci eliminarea lui David. Să avem grijă ca nu cumva să ne trezim luptând împotriva lui Dumnezeu, ca să zidim împărăţia noastră, nu împărăţia lui. Ne rugăm ca Dumnezeu să lucreze, dar nu-i permitem să-şi facă lucrarea prin cine vrea el. Ea trebuie să fie făcută numai prin intermediul meu. Păstorul cuprins de visul faimei, nu de dragostea slujirii, va împiedica dezvoltarea bisericii sale. Dumnezeu nu are vedete; el are numai ucenici şi slujiori.

Un al treilea aspect este aplecarea spre emoţie. În bisericile noastre ar trebui să existe un adevărat cult al înţelepciunii şi al cărţii, dar în locul lui avem un cult al emoţiei şi al divertismentului religios. Am început să pierdem din vedere faptul că la biserică nu mergem pentru a fi distraţi, ci pentru a ne închina lui Dumnezeu. Iată o mentalitate care trebuie sădită adânc în mintea credinciosului care vine astăzi la biserică de parcă s-ar duce la teatru. Poporul lui Dumnezeu trebuie să ştie că programul bisericii nu se desfăşoară în vederea satisfacţiei lui sau a confortului său, ci pentru slava lui Dumnezeu. Poate vă întrebaţi de ce vorbim despre acest lucru în dreptul unui subiect referitor la nivelul de cultură al oamenilor. Pentru că decizia de a întoarce programele bisericii în direcţia satisfacţiei emoţionale a omului are astfel de origini. Când intelectul este slab, emoţia tinde să-şi depăşească atribuţiile.

Fără îndoială, nu toţi oamenii din bisericile noastre vor progresa enorm în direcţia culturii şi a înţelepciunii, iar aspectul emoţional al programelor va rămâne o nevoie pe care nu o putem neglija. Sunt mulţi care preţuiesc un cântec mai mult decât şapte predici. Dar oricine trebuie să aibă sădită adânc în mintea lui ideea că înţelepciunea este principala valoare a creştinismului, alături de sfinţenie. Înclinaţia spre emoţie va rămâne cu noi, pentru că mulţi dintre noi sunt copii duhovniceşti şi au nevoie de acest lucru; chiar noi toţi avem nevoie de el, iar eliminarea ei nu ar maturiza pe nimeni. Totuşi aceasta nu înseamnă că trebuie să limităm gândirea şi practica bisericii doar la acest nivel. În sânul fiecărei biserici locale trebuie cultivat un nucleu care să se adâncească în cercetarea şi trăirea vieţii duhovniceşti.

3. Democraţia şi darurile Duhului Sfânt

Această a doua mare temă vizează organizarea duhovnicească a bisericii. Pentru ilustrarea ei, ne vom folosi de textul din Faptele Apostolilor 6:2-4: „Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: «Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului».”

Democraţia este modul oficial în care se conduce astăzi societatea. Biserica evanghelică a ajuns şi ea să fie condusă, în problemele de importanţă majoră, prin votul majorităţii. Votul acesta decide cine e păstor, cât timp rămâne păstor şi care sunt proiectele pe care biserica şi le asumă. Este bine aşa, pentru că biserica nu poate fi implicată în lucrări care o privesc, fără să fie consultată. Cu toate acestea sau poate tocmai din această cauză, biserica riscă să se transforme într-o activitate dirijată de oameni, la fel ca oricare altă instituţie omenească. Teologic, afirmăm că Hristos este capul bisericii şi că Duhul Sfânt este călăuzitorul ei, dar practic nu prea folosim lucrul acesta. Înţelegem tot mai puţin că Hristos îşi conduce biserica prin adevărul său şi că Duhul Sfânt o călăuzeşte prin darurile pe care le face, daruri care intermediază bisericii accesul la adevărul lui Hristos. Noi votăm lucrurile privitoare la biserică, dar nu prea acordăm atenţie votului lui Dumnezeu. Ne purtăm de parcă Dumnezeu nu există sau, dacă există, nu pare să intervină. Totuşi Dumnezeu votează în favoarea cuiva prin darul pe care i-l acordă şi votează în defavoarea cuiva prin darul pe care nu i-l acordă. E foarte simplu. În Fapte Apostolilor, au fost aleşi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, acesta fiind votul cumunităţii, dar şi plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, acesta fiind votul lui Dumnezeu. Biserica trebuie să aleagă dintre oamenii pe care Dumnezeu i-a ales mai întâi.

Dar mulţi dintre noi ezităm când auzim că trebuie să contăm pe lucrarea Duhului Sfânt, pentru că, zicem noi, cine poate verifica autenticitatea unor revelații subiective? Doctrina şi regula, în schimb, sunt lucruri sigure. Adevărul este însă că doctrina şi regula nu sunt lucruri chiar atât de sigure. Dacă ar fi prin ele însele temelia solidă pe care ne-o dorim, protestantismul nu s-ar fi împărţit în atâtea denominații. Orice formulare doctrinară pare a fi în mod inevitabil interpretabilă. De ce? Pentru că suntem ființe hermeneutice şi găsim sensul lucrurilor, spunându-ne nouă înşine ce sunt ele; şi nu interpretăm cu toţii exact la fel. Iată de ce unitatea bisericii nu se întemeiază pe identitatea strictă a formulărilor doctrinare, ci pe legătura Duhului Sfânt.

Apoi, dacă Duhul Sfânt este un element de derută în viața noastră, oare de ce l-a trimis Isus ca pe un înlocuitor al său, afirmând că el ne va călăuzi în tot adevărul? Nu cumva am ajuns incapabili să distingem glasul Păstorului de celelalte glasuri? Oare nu mai putem deosebi vocea lui de imaginaţiile subiective ale unor oameni rătăciţi? Şi dacă nu mai distingem glasul acesta, mai suntem noi dintre oile sale? Când renunțăm la glasul Duhului Sfânt, în favoarea doctrinei sau a democraţiei, dragii mei, renunțăm la Păstor, în favoarea toiagului său. El ne îndrumă cu ajutorul acestui toiag, dar trebuie să ştim că, în absenţa Păstorului, toiagul se transformă într-o măciucă.

Glasul păstorului îl deosebim prin faptul că el merge înaintea noastră, nu în urma noastră. El nu ne mână, ci ne călăuzește; și ne călăuzește la pășune. Dacă mesajul pe care-l primești te hrănește spiritual și te apropie de Părintele ceresc, atunci, mesajul vine de la Dumnezeu. Dacă nu te hrănește, mesajul acela fie nu vine de la Dumnezeu, fie nu îţi este adresat ţie de către Dumnezeu, dar poate fi adresat altcuiva. În al doilea rând, deosebim glasul Păstorului cel Bun prin faptul că ni se adresează pe nume, adică vorbește fiecăruia în parte după nevoile lui spirituale. Încetăm să mai distingem glasul său în momentul în care nu-l mai urmăm în direcția pășunii, adică atunci când ne-am săturat de mana sfinţeniei şi vrem castraveţii distracţiilor din Egipt. Atunci nu mai vrem să ne transformăm după chipul său şi căutăm să-l transformăm pe el după chipul nostru. Încetăm astfel să mai fim ucenicii lui Hristos şi devenim mai întâi admiratori ai săi, apoi spectatori, iar în final, dezertori, pentru că el nu oferă nimic substanţial admiratorilor şi spectatorilor. Aşadar, haideţi să nu ne purtăm ca şi cum Dumnezeu nu şi-ar face lucrarea, pentru că atunci s-ar putea să avem dreptate.

4. Iertarea păcatelor şi eliberarea de păcat

Dintre toate lucrurile pe care le discutăm aici, acesta este cel mai important, pentru că vizează evanghelia pe care o trăim şi o vestim. Doctrina protestantă are în centrul ei învăţătura iertării păcatelor şi a mântuirii prin jertfa Domnului Isus Hristos. Este o doctrină biblică şi o doctrină sănătoasă. Problema stă însă în faptul că această învăţătură nu reprezintă decât jumătate din evanghelie; şi anume, partea ei începătoare. Pe lângă această învăţătură a ispăşirii, există şi învăţătura sfinţirii. Ştim despre ea, o recunoaştem, dar nu avem prea mulţi cunoscători în domeniul ei; şi când spunem cunoscători, nu ne referim la teoreticienii sfinţirii, ci la sfinţi. Credem în iertare – şi bine facem – dar de ce trebuie să fim mereu iertaţi? De ce trăim o viaţă de înfrângere înaintea păcatului? Oare Dumnezeu nu are putere să ne izbăvească din robia greşelii? Isus afirmă în Ioan 8 că adevărul, odată cunoscut, ne eliberează de păcat. Dacă nu suntem liberi de păcat, oare ce se poate spune despre cunoaşterea adevărului? Acelaşi Ioan ne spune apoi în epistola sa că, dacă umblăm în întuneric, dar spunem că suntem în lumină, suntem nişte micinoşi şi nu cunoaştem adevărul. Oare avem tăria să ne recunoaştem adevărata stare?

Speriaţi de insuccesul nostru spiritual, unii dintre noi folosesc Scripturile pentru a justifica viaţa de înfrângere. Romani 7 ne spune că există în noi o lege a păcatului, care ne constrânge să facem ceea ce nu vrem să facem. Aşadar, dacă apostolul Pavel a trăit o astfel de viaţă, ce şanse avem noi să scăpăm de păcat, în timpul acestei vieţi? Uităm că această descriere din Romani 7 oglindeşte începutul vieţi spirituale a apostolului, nu sfârşitul ei; uităm că există şi Romani 8, unde ni se spune că legea duhului de viaţa ne izbăveşte de legea păcatului şi a morţii. Contrariaţi de aceste cuvinte, ne refugiem în spatele ideii că Dumnezeu este cel care ne socoteşte neprihăniţi. Noi nu suntem, dar aşa ne socoteşte el. Şi dacă el ne socoteşte aşa, de ce ne-am socoti noi altfel?… Oare chiar credem că soluţia lui Dumnezeu la problema păcătoşeniei noastre este înşelarea de sine? Dar, adăugăm noi, Dumnezeu ne atribuie neprihănirea lui Hristos. Aşa este, dar unde vedem în viaţa noastră de înfrângere această neprihănire a lui Hristos? Dacă nu o pot arăta nici măcar cugetului meu, nu cumva este ea imaginară? Oare Dumnezeu ne oferă daruri neconstatabile? Dar, zicem noi în continuare, aceasta neprihănire ne este atribuită juridic. Neprihănirea lui Hristos ni se aplică în sensul că suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. Aşa este, dar păcatul nu e doar o problemă juridică, ci este mai ales una medicală, adică o boală reală a spiritului care trebuie vindecată în realitate. Oare putem declara sănător un om bolnav pe moarte, doar pentru că i s-a oferit dreptul juridic de a beneficia de tratament? Oare dreptul de a fi tratat poate fi confundat cu faptul de a fi sănătos? Haideţi să nu justificăm înfrângerea, doar pentru că nu vrem să plătim preţul vindecării.

Distinşi oaspeţi, evanghelia nu cuprinde doar iertarea păcatelor, ci include şi obligaţia eliberării de păcat. Trebuie să studiem adevărul acesta în Scripturi şi în experienţa spirituală a înaintaşilor noştri; trebuie să dezvoltăm teologic această învăţătură[ trebuie să predicăm această învăţătură; şi trebuie să o practicăm în realitate, dacă dorim ca experienţa spirituală neo-protestantă să devină respectabilă. Ne speriem de invazia învăţăturilor New Age şi de faptul că aceste învăţături au priză la public, chiar în biserică, dar refuzăm să dezvoltăm resursele spirituale reale existente în creştinismul autentic. Trebuie să înţelegem că acest creştinism nu a început nici cu Luther şi nici cu Calvin şi că disputele doctrinar-teoretice nu satisfac nevoia spirituală a sufletului uman. Neo-protestantismul trebuie să se întâlnească cu spiritualitatea patristică. Nu tot ce au scris cei vechi trebuie adoptat, dar sunt autori şi scrieri patristice inevitabile pentru orice creştin care înţelege că religia lui nu este o glumă culturală.

Jertfa lui Hristos nu este doar secretul ispăşirii păcatelor, ci este şi secretul sfinţirii, adică al răstignirii firii pământeşti. Hristos este calea care duce din lume la Dumnezeu şi este traseul pe care noi trebuie să-l urmăm. El a plecat de pe pământ la Tatăl, urcând mai întâi pe cruce, unde a adus ca jertfă trupul său. Noi venim până la piciorul crucii, ne spăm de vina păcatelor noastre, dar refuzăm să ne urcăm trupul pe cruce, unde Hristos rămâne singur. Refuzăm să mergem mai departe, uitând că povara păcatelor ne-a fost luată tocmai ca să putem merge mai departe. Ne oprim la piciorul crucii şi anulăm astfel intenţia izbăvitoare a lui Dumnezeu. Hristos a făcut totul, zicem noi, ceea ce înseamnă că noi nu mai trebuie să facem nimic. Această învăţătură nu există în Scriptură, ci a fost introdusă pentru a permite firii pământeşti să-şi continue existenţa ei nimicitoare. Dacă nu mai trebuie să facem nimic, cu ce ne vom umple viaţa? Cu preocupările acestei lumi, desigur. Ne căsătorim, facem afaceri, mergem în vacanţă, ne ocupăm de politică, iar sfinţenia, adevărata muncă a vieţii creştine, este scoasă din schemă. Iată realitatea spirituală a experienţei neo-protestante.

Pentru că teologic şi spiritual nu oferim un scop adevărat pentru viaţa creştină, adică o învăţătură a obligativităţii sfinţirii, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, devenim nişte leneşi din punct de vedere spiritual şi nişte oameni lumeşti. Oferta noastră spirituală, în comparaţie cu alte oferte de acest gen, este nesemnificativă. Calea creştină nu se termină, ci începe la piciorul crucii, cu iertarea păcatelor. Ea urcă apoi pe cruce, coboară în mormânt împreună cu Hristos şi iese din groapă la o viaţă nouă, la acea viaţă de biruinţă care scapă multora dintre noi. De ce ne scapă? Deoarece nu am parcurs traseul până la ea. Apoi, această cale se ridică spre Dumnezeu, din slavă în slavă. Pe măsură ce vedem tot mai clar chipul lui Hristos, suntem schimbaţi după chipul său. Iar în cele din urmă, calea creştină se termină pe tronul lui Hristos, pentru că celui ce va birui îi voi da să şadă pe scaunul meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi stau pe scaunul de Domnie al Tatălui meu. Iată unde se termină calea creştină, nu la piciorul crucii.

Dar, pentru că ne oprim la piciorul crucii, refuzăm să intrăm pe poarta cea strâmtă, care este crucea însăşi şi răstignirea firii pământeşti. În creştinism nu există viaţă, decât prin înviere. Aici vedem diferenţa dintre credinţa reală, cea autentificată de faptele sale, şi credinţa iluzorie, cea invalidată de faptele sale, după cum ne învaţă apostolul Iacov. În loc să ne ocupăm de sfinţire, ne pierdem timpul cu dispute denominaţionale, de parcă adevărul ar sta în formulări verbale mai degrabă decât în forma duhovnicească a spiritului nostru. Evanghelia nu este denominaţia baptistă, nu este denominaţia penticostală sau cea harismatică. Evanghelia este maturizarea lui Hristos în fiecare dintre noi. Lumea de astăzi nu are nevoie de denominaţii neo-protestante, ci are nevoie de sfinţi, de oameni a căror minte s-a transformat dinspre jucăriile ridicole ale acestei lumi, către comorile lui Hristos.

Dacă această reorientare nu se va petrece în mod esenţial şi în timp util, supravieţuirea bisericii neo-protestante va rămâne în continuare o problemă. Bisericile în declin nu sunt victimele vremurilor în schimbare, ci ale eșecului lor interior, ale incapacităţii lor de a oferi un produs sau un serviciu necesar oamenilor. Ele nu și-au înțeles sau nu și-au îndeplinit în mod adecvat misiunea lor esențială: răspândirea evangheliei sfinţeniei. Suspectăm că evanghelia şi-ar fi pierdut relevanţa. Nu, evanghelia nu şi-a pierdut relevanţa, numai răstălmăcirile noastre şi-au pierdut relevanţa. În fiecare generaţie, biserica are aceeaşi misiune, misiunea de a produce în lume sfinţi. Creştinismul este o practică, nu o teorie. E o practică spirituală şi o practică morală, dar noi am făcut din el o discuţie despre practicile respective. Dar, „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Cor. 4:20). Haideţi, aşadar, să nu ne limităm la a vorbi despre Hristos; haideţi să fim Hristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu.