CE ÎNSEAMNĂ A INVESTI ÎN EDUCAŢIE?

Auzim astăzi din toate direcţiile că Romania ar trebui să investească în educaţie. Mai toate partidele şi programele de guvernare afirmă necesitatea acestui lucru. Alături de investiţia în domeniul sănătăţii, investiţia în educaţie pare să fi devenit laitmotivul oricui îşi face curajul să ofere soluţii. Şi, într-adevăr, o parte importantă a generaţiilor mai vechi, dar şi o parte importantă a generaţiilor mai noi, suferă semnificativ de pe urma unor lacune educative, iar tendinţa sistemului nostru actual de învăţământ nu ne oferă nici ea prea multe motive de bucurie. Prin urmare, insistenţa asupra nevoii de a investi în educaţie este una îndreptăţită. Totuşi, această propunere, uşor de adăugat pe orice listă de propuneri, trebuie să cuprindă şi o înţelegere a sensurilor ei. Aşadar, ce înseamnă a investi în educaţie?

Se poate observa, nu de puţine ori, că cei care fac această propunere se gândesc, în primul rând, la baza materială a educaţiei; clădiri, dotări şi aşa mai departe; şi, fără îndoială, educaţia, în sensul şcolarizării, nu se poate face fără baza materială cerută de existenţa unei şcoli. Personal, am lucrat în sistemul de învăţământ american timp de zece ani; şi am activat în paralel într-un colegiu de stat şi într-o universitate particulară. Diferenţa dintre aceste două instituţii, sub raportul bazei lor materiale, era covârşitoare, în favoarea şcolii de stat. Computere, table electronice, săli de clasă cu mobier confortabil, bine încăzite sau răcorite, după anotimp, biblioteci bine dotate, adică tot ce-şi putea dori un student; şi cu toate acestea, la întrebarea „Ce ar trebui să facă guvernul?” răspusul studenţilor era invariabil: să investească în educaţie. Era un răspuns de rutină, pe care-l oferea-i atunci când nu-ţi mai trecea altceva prin minte. Universitatea particulară, pe de altă parte, cu excepţia bibliotecii, care era de nivel universitar, nu avea în sala de clasă decât străvechea tablă de sticlă, bănci de lemn şi celebra cretă albă. Dar cu toate acestea, diferenţa dintre cele două instituţii, sub raportul calităţii rezultatelor, era şi ea covârşitoare, dar în favoarea şcolii particulare. Morala ar fi că a investi în educaţie nu e sinonim cu a vărui sălile de clasă. Dacă ar fi aşa, atunci vânzătorii de vopsele şi văruieli ar deţine soluţia problemei.

Dacă există o problemă a educaţiei – şi fără îndoială că ea există – rădăcina acesteia nu se află în tencuială, ci în altă parte. Adevărată problemă stă în dispreţul pe care societatea îl arată faţă de omul educat. Şi unde se vede dispreţul acesta? În faptul că reuşita socială şi economică a omului educat nu întrece reuşita economică şi socială a omului needucat. În astfel de condiţii, vă întreb: Cine mai poate fi motivat să se educe? Investiţia în educaţie are două componente de bază. Este investiţia în cel care se educă şi investiţia în cel care s-a educat; iar dintre acestea două, cea mai importantă componentă este aceasta din urmă, pentru că reuşita celui educat reprezintă motivaţia celui care se educă. Dacă cel care s-a educat nu reuşeşte, atunci nu va reuşi nici cel care se educă.

Democraţia a considerat că toată lumea trebuie să se educe şi, într-adevăr, acesta este un ideal lăudabil, dar ceea ce o anumită democraţie nu a înţeles este că educaţia celor mulţi nu se face prin coborârea ştachetelor, ci prin susţinerea dreptului la oportunităţi educative cât se poate de egale. Când un profesor sau o instituţie de învăţământ promovează un elev care nu trebuie promovat, profesorul şi instituţia respectivă nu slujesc educaţia, ci o subminează şi lucrează împotriva ei. Educaţia trebuie să rămână şi nu poate fi decât riguros aristocratică. Principiul conform căruia „intră cine vrea şi iese cine poate”, adoptat de universităţi, este dezastruos, deoarece printre cei care intră se numără o mulţime de oamenii al căror loc nu este în instituţiile respective, iar prezenţa lor acolo nu face decât să dizolve calitate procedurilor şi a proceselor de învăţare. Şi de ce au adoptat universităţile un astfel de principiu? Pentru că o minte mai periculoasă decât o ghiulea de tun a conceput anti-ideea că o universitate trebuie să funcţioneze după principiul eficienţei economice, adică la fel ca o întreprindere, nu după principiul eficienţei educative, aşa cum este firesc. Şi dacă vrei bani, trebuie să ai cât mai mulţi studenţi care să plătească. Sigur că mulţi dintre ei nu vor ajunge să promoveze şi că îşi vor cheltui banii în zadar. Nu era atunci mai cinstit să fi fost lăsaţi în câmpul muncii, unde puteau produce un venit impozitabil în avantajul universităţii, în loc să fie atraşi în capcana risipirii resurselor proprii şi a slăbirii calităţii şi a prestigiului studiilor superioare?

Ar mai fi un lucru de adăugat, care, de asemenea, contribuie la subminarea principială a educaţiei: faptul că profesorului i s-au luat treptat formele şi mijloacele autorităţii. S-a ajuns la concluzia că un copil ar fi totuna cu un înger. Nu, copilul nu este un înger. El nu este nici demon. Copilul este un om, şi încă un om needucat, un material uman oferit educaţie spre şlefuire. Educaţia este lucru serios şi se face cu mijloace serioase. Aşa cum nu poţi lua din mâna chirurgului bisturiul, pe motiv că e ascuţit, tot aşa nu poţi lua din mâna profesorului mijloacele educării eficiente, după care să-l acuzi că nu-şi face treaba. În general, nu cunoştinţele sunt cele care-i lipsesc profesorului, ci putinţa de a preda eficient. Învăţarea e muncă, nu distracţie, iar educatorul este o întrupare a autorităţii, nu un clown. Sigur că această autoritate trebuie să opereze cu blândeţe şi compasiune, dar trebuie să opereze şi cu seriozitate. Dacă elevii nu învaţă să respecte profesorul, nu vor învăţa să respecte pe nimeni. Prin impotenţarea cadrelor didactice nu se promovează educaţia, ci tupeismul şi dispreţul faţă de ordinea socială. Slăbirea autorităţii profesorului este modul cel mai sigur de a da de lucru poliţiei. Justiţia va fi obligată mai târziu să îndrepte lucrurile pe care profeerosul le putea îndrepta de la bun început. Tribunalul va trebui să rezolve problemele pe care le creează în prezent lipsa de autoritate a profesorului. În consecinţă, a investi în educaţie, din acest punct de vedere, înseamnă a restitui profesorului autoritatea de care are nevoie pentru a educa.

În sfârşit, cei care propun investiţia în educaţie, ar trebui să promoveze educaţia prin prin propria lor educare. Doreşti educaţie? Atunci, educă-te! Doreşti dezvoltarea culturii naţionale? Atunci, cultivă-te şi contribuie creator la dezvoltarea acestei culturi. Cumpără cărţi! Citeşte! Participă la manifestări artistice, la discuţii filosofice sau ştiinţifice. Fi tu însuţi revoluţia pe care o vrei în lume, după cum spune proverbul. E uşor să prescri altora ce să facă, timp în care tu nu ridici un deget în direcţia respectivă. Dacă pentru tine nu există motive serioase de a te educa şi de a te cultiva, de ce crezi că ar exista pentru alţii? Vrei conservarea credinţei strămoşeşti? Du-te duminica la biserică, nu la  pescuit. Tragedia, din acest punct de vedere, ţine de faptul că ne-am construit un univers discursiv în care avem impresia că credem, dar faptele noastre relatează o altă poveste, o poveste a incapacităţii spirituale şi a leneviei. Încercăm să acoperim această slăbiciune, inventând poveşti exagerate despre valoarea strămoşilor noştrii şi numim acest lucru patriotism. Poate ar fi cazul să-i chiar cunoaştem pe aceşti strămoşi; iar dacă ne vrem patrioţi, să fim patrioţi ai faptelor bune, nu ai vorbelor mari. Materialismul comunist ne-a învăţat că fiecare e pe cont propriu şi că numai achiziţia personală e lucru serios, iar consumerismul capitalist ne adânceşte această convingere. Cu o astfel de mentalitate, nu va exista nici educaţie şi nici cultură, ci doar jecmăneală, iar investiţia în educaţie nu mai poate avea niciun sens serios. Materialismul este esenţa corupţiei. Marea noastră majoritate se declară creştini, şi aceasta fără să fi deschis vreodată Evanghelia. A fi creştin înseamnă a trăi în conformitate cu învăţătura Evangheliei, nu faptul că ai fost cufundat în apă într-o vreme în care nu erai pe deplin conştient. Creştinismul nu se moşteneşte, ci se asumă. Dar, precum în religie, la fel şi în educaţie, la fel şi în cultură: VORBE.