Cel de-al doilea capitolul al lucrării Tao Te Ching este limpede împărţit în două secţiuni. În prima secţiune ni se prezintă unitatea şi interdependenţa contrariilor, iar în cea de-a doua vedem implicaţiile acestei unităţi asupra modului de viaţă al înţeleptului. În primul capitol al lucrării, am fost martorii unităţii ultime a tuturor lucrurilor şi a faptul că această realitate nedeterminată nu rămâne în sine, ci se descoperă la nivelul determinării, locul locuinţei noastre. În acest capitol secund, ni se propune ideea că esenţa determinării este unitatea contrariilor şi că, în astfel de condiţii, detaşarea este modul corect de raportare la realitatea determinată, tot aşa cum integrarea este modul corect de raportare la realitatea ultimă şi nedeterminată. E normal că unitatea să pretindă ataşarea, iar dualitatea să impună detaşarea, fiind vorba aici despre diferenţa dintre realitate şi interpretare, dintre profunzime şi suprafaţă, dintre taină şi arătare.

Materialul care urmează e scris de un amator care nu cunoaşte limba chineză şi cu atât mai puţin chineza veche, dar care a simţit totuşi nevoia să iasă din sfera cărţilor creştine şi a culturii europene, pentru a se expune, în limita posibilităţilor lui restrânse, unui alt univers spiritual. În aceste condiţii, am încercat să pătrundem înţelesurile unei lucrări importante pentru cultura chineză şi universală, Tao Te Ching, folosindu-ne de mai multe traduceri şi comentarii apărute în limba engleză, lucrări pe care le-am comparat, cu intenţia de a ne apropia cât mai mult de sensul real al textului şi de folosul său. Privind fiecare traducere ca pe un vector semiotic, am căutat să descoperim locul probabil al intersecţiei lor. În pofida neajunsurilor, îndrăznim totuşi să credem că ar putea exista, în aceste câteva pagini, lucruri folositoare pentru sufletul şi mintea căutătoare de înţelepciune. Desigur, reuşita sau nereuşita acestui umil proiect va fi stabilită de către fiecare cititor în parte.

Feminismul occidental modern s-a născut în Anglia secolului al XVIII-lea, ca un aspect al reformelor sociale britanice din vremea respectivă, o mişcare iniţiată de gânditori şi oameni politici precum William Wilberforce, Mary Wollstonecraft şi Jeremy Bentham, contribuţia acestuia din urmă fiind continuată mai târziu de John-Stuart Mill. După cum bine se ştie, istoria occidentală a emancipării femeii a fost una oscilantă, avându-şi suişurile şi coborâşurile ei, perioadele sale de înflorire şi momentele ei de întuneric. În prelungirea acestei istorii, modernitatea occidentală şi-a propus să rezolve într-o manieră radicală şi definitivă această problemă. Cu toate acestea, animată fiind de orgoliile masculine ale cunoaşterii ştiinţifice, succesului economic şi gloriei militare, modernităţii europene i-au lipsit instrumentele lăuntrice şi mijloacele intelectuale necesare valorizării autentice a feminităţii. Am putea chiar afirma că mentalitatea modernă a fost în aşa măsură masculinizată încât până şi feminismul, în formele lui obişnuite, a ajuns să poarte amprenta masculinului. Prin chiar faptul că este o mişcare de emancipare socială, economică şi politică a femeii, feminismul concepe emanciparea respectivă ca pe un proces de aducere a femeii în rând cu bărbatul, ca şi cum feminitatea ar avea mai puţine lucruri de oferit. Existenţa masculină a părut până şi femeilor atât de ispititoare încât au voit şi ele să participe la ea. Femeia a dorit – şi mai doreşte încă – să iasă din obscuritatea căminului în lumina reflectoarelor vieţii publice, această modalitate de a concepe problema şi de a gândi soluţia fiind prin excelenţă una masculină. Fără îndoială, condiţia femeii s-a îmbunătăţit, dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că femeia s-a emancipat numai cu preţul renunţării parţiale la feminitatea ei. Pe scurt, a fost emancipată femeia, dar nu la fel de mult şi feminitatea.