DESPRE BINE SAU DESPRE UNU
Cuvânt înainte
Cu siguranţă, multora dintre noi ne este familiară experienţa vizitării unei peşteri. De cele mai multe ori însă, facem lucrul acesta în grupuri organizate şi vizităm peşteri amenajate în scop turistic; sunt peşteri luminate electric şi dotate cu trotuare, balustrade şi pasarele. O astfel de vizită nu ne pune însă în contact cu realitatea peşterii, ci ne oferă o peşteră devenită spectacol şi peisaj subteran, pe care-l admirăm de la înălţimea septică a confortului nostru. Întâlnirea noastră cu lumea subterană nu mai diferă radical de întâlnirea cu lumea supraterană. Există, desigur, o schimbare de mediu; luminozitatea, umiditatea şi temperatura sunt altele, dar, asemenea lumii exterioare, şi cea interioară, a peşterii, au fost aranjate, chiar cosmetizate, pentru a scoate în evidenţă forme. Cu totul altfel stau însă lucrurile când vizităm pe cont propriu o peşteră neamenajată; mai ales după ce stingem lumina lanternelor şi păstrăm complet tăcerea. Acela este momentul în care întâlnim cu adevărat realitatea mediului subteran, a cărui esenţă nu se compune din formaţiunile carstice, ci din perfecţiunea întunericului şi a tăcerii. Lumea, cu zgomotul formelor ei, nu ne mai blochează întâlnirea cu liniştea. În peşterile luminate, tragem după noi exteriorul şi ne lăsăm furaţi de forme, care asurzesc urechile sufletului. Dar în adâncul peşterii neluminate, liniştea se confundă cu prezenţa, iar singurătatea devine tovărăşie. Peştera pretinde o convertire a sensurilor şi a experienţei. Pentru sufletul spiritualiceşte sensibil, realitatea ei devine religioasă; şi nu este de mirare că omul străvechi a populat mediul acesta cu forme exterioare, ca ofrandă sau cu intenţia de a da tainei un chip familiar. Dar aici, în adâncul peşterii, liniştea se îmbracă în măreţie şi intunericul se pătrunde de grandoare. Peştera a fost sanctuarul original, reprodus apoi de marile incinte sacre, în care icoanele şi statuile erau lăsate în antecamera naosului.
