GREGORIE DE NAZIANZ DESPRE DISCURSIVITATE ŞI EREZIE

Cele cinci cuvântări teologice ale lui Gregorie de Nazianz sunt cunoscute, în primul rând, pentru doctrina Sfintei Treimi, pe care acest episcop capadocian o construieşte cu o deosebită acribie filosofică şi teologică. Doctrina menţionată face însă doar obiectul a trei dintre cele cinci cuvântări ale sale. Este, aşadar, cu totul remarcabil faptul că, în efortul său de a contracara erezia ariană a lui Eunomie din Cizic, Gregorie consacră metodei teologhisirii primele două dintre cuvântările lui. În aceste condiţii, cu greu putem evita concluzia că maniera lui de a face teologie reprezintă un element de bază al contestării lui Eunomie. Dacă nu ar fi fost aşa, Gregorie nu ar fi alocat acestui subiect un spaţiu atât de generos. Putem, prin urmare, afirma că una dintre principalele obiecţii pe care Gregorie le ridică împotriva lui Enomie ţine de metoda teologiei, iar în măsura în care credităm ceea ce Gregorie afirmă în aceste două cuvântări ale sale, mai ales în cea dintâi dintre ele, la care ne vom limita analiza, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva doctrine în aparenţă mai puţin eretice decât cele apărate de Eunomie nu se fac totuşi responsabile şi ele de propagarea unui spirit eunomian, generator de disensiune.

Lucrarea lui Michel Henry intitulată Eu sunt adevărul[1] este, în mod evident, o carte despre adevăr. Chiar mai mult, este o carte despre adevărul creştinismului, despre ideea de adevăr pe care creştinismul o conţine şi o propune. Trebuie totuşi să fim atenţi atunci când vorbim despre ideea creştină de adevăr, cel puţin în cazul lui Henry, pentru că el contestă adevărului creştinismului tocmai însuşirea de a fi o idee. În viziunea sa, creştinismul nu propune o idee de adevăr, ideile neputând fi decât adevărate, în timp ce creştinismul propune adevărul însuşi. La prima vedere, pentru creştinism, promisiunea justificării filosofice a unei astfel de teze pare a fi o veste bună – şi, în final, vom descoperi că într-adevăr este – dar să nu ne grăbim, pentru că ideile oferite de Henry în această privinţă cuprind anumite complicaţii, pe care, în materialul care urmează, ne propunem să le schiţăm şi să le înţelegem.

Tradiţia bisericii există pentru a fi studiată de urmaşii ei, dar scopul acestei cercetări nu trebuie să fie justificarea interesată a tezelor noastre actuale despre cele trecute sau despre cele prezente, ci trebuie, mai degrabă, să fie motivată de dorinţa de a învăţa trăirea creştină în adevăr. Dintre cele care ne-au rămas prin tradiţie însă, e bine să cercetăm mai cu seamă documentele aflate cât mai aproape de sursa învăţăturilor şi a practicilor creştine, adică din perioada în care amintirea directă a evenimentelor şi a învăţăturilor iniţiale se mai păstra încă vie. Fără îndoială, apropierea de sursă nu se măsoară doar în termenii cronologiei, întrucât apropierea temporală de evenimentele întemeietoare nu constituie prin ea însăşi un criteriu al valorii spirituale. Totuşi, atunci când o scriere, cum este Epistola către Diognet,se apropie de aceste începuturi, nu doar cronologic, ci şi din punctul de vedere al calităţii sale spirituale, ei bine, un astfel de document merită întreaga atenţie a iubitorului de adevăr care se bucură să poată scotoci prin încăperile tradiţiei, descoperind lucruri de preţ pentru sine şi, eventual, pentru confraţii săi creştini din vremea în care i-a fost dat să trăiască. Nu se cuvine să păstrăm doar pentru noi lucrurile bune şi plăcute pe care le găsim, ci, asemenea femeii care şi-a găsit banul pierdut, să chemăm şi noi pe fraţii şi pe prietenii noştri să se bucure de frumuseţile moştenite, pentru că pe această împărtăşire a harului se întemeiază comunitatea creştină. În acelaşi timp, pare searbădă şi tristă dorinţa unora de a produce mereu lucruri noi, înainte de a le fi asimilat pe cele vechi; şi în ce ar putea consta noutatea, dacă nu într-o încercare de recuperare a celor de demult, pentru folosul celor de azi? Înţelepciunile din orice vreme nu pot fi decât manifestări ale înţelepciunii dintotdeauna.