Tratatul plotinian al cărui titlu exact este Cum cel care urmează celui dintâi vine de la cel dintâi şi despre Unu se compune dintr-un grupaj relativ scurt de note informative referitoare la raportul dintre Primul Principiu, care este prin excelenţă Unu, şi intelectul unu-multiplu. După cum subliniază H. Armstrong,[1] această lucrare de mici dimensiuni nu cuprinde niciun fel de îndemnuri spirituale referitoare la viaţa şi destinul sufletului, ci se limitează la o serie de precizări cu caracter ontologic, pe tema menţionată. În consecinţă, importanţa scrierii este preponderent una filosofică, fără a fi totuşi lipsită de valoare pentru teologii interesaţi de problema raportului dintre Unu şi unu-multiplu, o problemă care face parte teologic din domeniul mai larg al problematicii Trinităţii. Vom căuta, aşadar, în paginile care urmează, să aflăm ce ne spune Plotin aici despre raportul menţionat şi ce semnificaţii sau implicaţii ar putea avea intuiţiile sale filosofice asupra doctrinei Trinităţii.

În lucrarea sa intitulată The Beauty of Infinity, David Bentley Hart ne pune la dispoziţie, printre multe alte lucruri, şi o teologie a creaţiei, în centrul căreia se găsesc două mari idei, după părerea noastră, incompatibile. Este vorba, mai întâi, despre ideea analogiei fiinţei şi, mai apoi, despre ideea deplinei gratuităţi a creaturii. Găsim astfel în textul său o teorie a raportului analogic dintre fiinţa creaturii şi Divinitate, dar şi o interpretare a doctrinei creaţiei ex nihilo în sensul unei gratuităţi absolute a lumii făcute. Pasajul pe care-l considerăm a fi cel mai elocvent în această privinţă şi care cuprinde ambele idei este următorul:

În esență, mitologia greacă a gândit lumea ca pe o acţiune a ordinii împotriva haosului şi ca pe un război al logosului contra entropiei, cosmosul fiind efectul limitei asupra nelimitării. Această intuiție centrală nu a stat doar la baza cosmogoniilor grecești, ci a fost așezată şi la temelia polisului şi chiar a ideii de înțelepciune. Astfel, dacă universul organizat era o insulă a legității situată în mijlocul oceanului dezordinii, la fel şi polisul, în virtutea legilor sale, constituia o oază a bunăstării cetățenești, aflată în mijlocul barbariei şi al violenței celui mai tare. Urmând acelaşi model, grecii au declarat înțelept sufletul în care rațiunea stăpânea asupra emoțiilor şi asupra dorințelor oarbe. Unul dintre elementele importante care au legat toate aceste lucruri împreună a fost, evident, asocierea ordinii cu forța, această combinație fiind considerată singura capabilă să stăvilească dezintegrarea şi să oprească distrugerea care măcina constant periferiile organizării.

Problema raportului dintre filosofie şi teologie nu se poate pune decât ȋntr-un spaţiu cultural ȋn care disciplinele umaniste au statut de ştiinţe independente de condiţia paideică a fiinţei umane care le profesează. După cum bine se ştie, un astfel de spaţiu cultural este cel european, ȋn care preocupările intelectuale şi spirituale ale omului sunt considerate realităţi ideatice independente de fiinţa care le-a dat naştere şi de particularităţile formative ale acesteia. Cu alte cuvinte, numai dacă filosofia şi teologia sunt discipline academice, ştiinţe ale abstracţiunii, putem pune problema raportului dintre ele. Ȋn cazul ȋn care sunt ȋnţelese ca instrumente paideice şi de cultivare spirituală, interesul pentru problema relaţiei lor scade, iar limita care le-ar putea separa devine imperceptibilă. Chiar ȋn situaţia ȋn care le considerăm discipline academice, existenţa unei distincţii nete este greu de susţinut, cu excepţia cazului ȋn care ne referim la domeniul lor aplicativ. Materialul care urmează ȋşi propune să exploreze sensurile acestor afirmaţii şi câteva dintre motivele care, eventual, le justifică.

Doctrina nemuririi sufletului nu a fost în filosofia antică greacă o învăţătură larg acceptată. Cu câteva excepţii, mai puţin remarcabile, acceptarea ei s-a limitat la gândirea platoniciană şi la unii dintre predecesorii şi succesorii acesteia. Marile şcoli filosofice care au dominat antichitatea elenistică – şcoala peripatetică, cea epicureică, scepticismul şi, în mare măsură, stoicismul – au preferat să argumenteze împotriva acestei idei sau să-i acorde sensuri care nu se distanţau prea mult de negarea adevărului său. Le-a revenit, aşadar, medio-platonicilor şi neo-platonicilor, în speţă lui Plotin, sarcina de a încerca să restaureze, la sfârşitul antichităţii, credibilitatea acestei idei. El îşi prezintă argumentele şi contra-argumentele în tratatul intitulat Despre nemurirea sufletului. Lucrarea reprezintă încercarea sa de a revitaliza argumentele lui Platon, răspunzând obiecţiilor ridicate împotriva lor mai ales de către Aristotel, de stoici şi epicureici. Pe lista dovezilor sale se află un argument interesant, care implică ideea existenţei necesare, argument pe care intenţionăm să-l prezentăm în materialul care urmează.