Ceea ce ne propunem să realizăm în paginile care urmează este analiza câtorva dintre ideile şi tezele lui Hans Jonas privitoare la destinul civilizaţiei occidentale, aşa cum se găsesc ele prezenteate în lucrarea sa intitulată Das Prinzip Verantwortung: Versuch einer Ethik für die technologische Zivilization, la care am avut acces prin intermediul unei traduceri în limba spaniolă.[1] Deşi lucrarea menţionată are ca temă de bază posibilitatea logică a unei etici a responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare, ea cuprinde şi o serie de teze semnificative legate de mitul progresului şi de esenţa sa utopică, dat fiind faptul că mitul acesta pare să intre astăzi în conflict cu responsabilităţile etice menţionate, respectiv, cu supravieţuirea speciei umane. Conflictul dintre supravieţuire şi civilizaţia nereglementată spiritual nu constituie o temă recentă. În această privinţă, am fost avertizaţi deja de textele antice, cum ar fi cartea Geneza sau miturile grecilor, ca să nu menţionăm decât principalele surse mediteraneene. Este cu totul misterios faptul că, deşi au trăit cu mult înainte ca civilizaţia occidentală să intre în faza ei explozivă de dezvoltare, întemeietorii ei, am putea spune, au înţeles deja efectele dezastruoase ale unei astfel de dezvoltări. Vom începe şi noi, aşadar, aruncând o surtă privire asupra câtorva elemente ale înţelepciunii lui Hesiod, privitoare la aceste lucruri.

În prima secţiune a lucrării sale Omenesc, mult prea omenesc, Nietzsche pare să urmărească două scopuri principale: eliminarea vechiului mod de gândire filosofică, tributar metafizicii, şi înlocuirea lui cu o manieră superioară de raportare şi acces la realitate. Evident, împreună cu metafizica, el va declara ieşirea din schema gândirii folositoare a oricărui alt domeniu al cugetării şi al simţirii care se revendică de la astfel de temeiuri, domenii cum ar fi: morala, estetica, religia şi chiar logica. Pentru Nietzsche, toate aceste sfere ale gândirii, cel puţin în măsura dependenţei lor de metafizică – şi ce anume nu este dependent de metafizică, în cazul variantelor lor tradiţionale? – nu sunt decât nişte reziduuri culturale, locul lor urmând a fi luat acum de o nouă formă de a gândi şi de a simţii, capabilă să le pună în umbră, prin strălucirea ei.

Heidegger vorbeşte, la un moment dat, despre noaptea lumii, care nu este marcată doar de absenţa lui Dumnezeu, ci mai degrabă de absenţa interesului faţă de Dumnezeu; este noaptea incapacităţii noastre de a suferi din cauza lipsei lui. Absenţa nostalgiei teologice semnalizează o răcire a inimii, care se traduce printr-o amputare a gândirii, adică prin pierderea gustului de a mai pune întrebările ultime şi, implicit, prin pierderea posibilităţii de a mai găsi soluţii ferme la întrebările penultime, cum ar spune Dietrich Bonhoeffer. Deruta postmodernă arată limpede că Dumnezeu se află la originea gândirii umane mature şi că, prin distanţarea de lumina lui, omul intră în cercul vicios al unor amputări spirituale succesive, la capătul cărora din el nu mai rămâne decât umbră suptă de sânge a locuitorilor din Hadesul homeric. Calea spirituală pe care omul occidental a intrat în urmă cu mai bine de patru sute de ani nu este o cale a prieteniei faţă de om, ci o cale a duşmăniei faţă de umanitate. Pradă aroganţei raţionaliste, mintea omului modern s-a întunecat, ajungând, asemenea lui Nabucodonosor, în rând cu fiarele câmpului, punctul final al acestui traseu fiind halda de gunoi a fiinţei. Trăim astăzi o vreme a apocalipsului spiritual, şi chiar dacă aceste lucruri nu se petrec întotdeauna din voia noastră, ele se petrec întotdeauna cu colaborarea noastră.