Auzim astăzi din toate direcţiile că Romania ar trebui să investească în educaţie. Mai toate partidele şi programele de guvernare afirmă necesitatea acestui lucru. Alături de investiţia în domeniul sănătăţii, investiţia în educaţie pare să fi devenit laitmotivul oricui îşi face curajul să ofere soluţii. Şi, într-adevăr, o parte importantă a generaţiilor mai vechi, dar şi o parte importantă a generaţiilor mai noi, suferă semnificativ de pe urma unor lacune educative, iar tendinţa sistemului nostru actual de învăţământ nu ne oferă nici ea prea multe motive de bucurie. Prin urmare, insistenţa asupra nevoii de a investi în educaţie este una îndreptăţită. Totuşi, această propunere, uşor de adăugat pe orice listă de propuneri, trebuie să cuprindă şi o înţelegere a sensurilor ei. Aşadar, ce înseamnă a investi în educaţie?

Interesaţi fiind de educaţie, discuţiile privitoare la rosturile universităţii sunt inevitabile, fie şi numai pentru faptul că ea este astăzi, aşa cum a fost în ultimele secole, instituţia educativă fundamentală a societăţii. Originile ei – întotdeauna e folositoare înţelegerea originilor – cel puţin în spaţiul european, se găsesc în şcolile filosofice ale grecilor antici, în şcoala pitagoreică, în Academia lui Platon, Liceul lui Aristotel şi, după cum vom vederea, chiar în Grădina lui Epicur. În prelungirea acestei tradiţii şi datorită faptului că, mai târziu, Imperiul Bizantin a avut nevoie de funcţionari pregătiţi, împăratul Teodosius al II-lea a pus bazele unei instituţii numite pandidakterion, în care funcţionau mai multe facultăţi cu specializări diferite. Ulterior, în instituţiile islamice echivalente s-a pus la punct sistemul diplomelor, din îmbinarea acestor două tradiţii, cea bizantină şi cea islamică, născându-se în cele din urmă universitatea medievală occidentală, cel puţin ca mod de organizare. Totuşi, pe lângă pregătirea diverselor categorii de cadre, în domenii cum ar fi retorica şi gramatica, medicina sau astronomia, ceea ce pare să fi conferit universităţii medievale unitate a fost intenţia ei de a realiza o sinteză între teologia creştină şi filosofia greacă, această sinteză fiind gândirea scolastică. Aşadar, un al treilea filon educaţional important care a contribuit la apariţia universităţii medievale europene a fost reprezentat de şcolile bisericeşti şi mănăstireşti, responsabile de pregătirea teologică a clerului.

Se vorbeşte astăzi, pe scară largă, despre o criză a educaţiei. Din punctul nostru de vedere, această descriere a situaţiei este însă cu totul insuficientă. Problema cu care ne confruntăm, de fapt, este una mult mai mare şi mai complexă. Nu avem de-a face doar cu o criză a activităţii educative, ci cu o criză care vizează în aceeaşi măsură actul educativ, educatorul, şcoala, elevul şi părinţii sau tutorii lui.

Mi-aş fi dorit să scriu ceva nou, noutatea fiind astăzi ridicată la rang de virtute, în aceeaşi măsură în artă şi în filosofie, având chiar pretenţia de a înlocui talentului şi, respectiv, adevărului. Adevărata noutate însă, cel puţin în filosofie, nu-şi va găsi locul decât în prelungirea sau chiar în sânul adevărurilor mai vechi, nicidecum împotriva lor. Aşadar, când marile adevăruri ale trecutului sunt neglijate, nu noutatea se numără printre sarcinile urgente ale cugetătorului, ci ştergerea de praf a adevărurilor mai vechi. Un astfel de adevăr, aproape complet neglijat astăzi, este ideea platoniciană a educaţiei, ca transformare, frumos ilustrată în celebra alegorie a peşterii. În această alegorie, Platon „asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie” (514a)[1] cu soarta unor oameni născuţi în robia iluziilor, în adâncul unei peşterii. Cu faţa întoarsă către peretele din capătul peşterii, ei nu văd şi nu au văzut vreodată nimic altceva decât umbrele unor lucruri purtate încoace şi încolo pe dinapoia lor, umbre proiectate pe perete de lumina unui foc aprins undeva şi mai departe în spatele lor.

Din nefericire pentru noi şi pentru mulţi alţii ca noi, îl cunoaştem cu toţii pe Vladimir Ilici. Mai puţin cunoscut ne este însă Ivan Illich, un gânditor austriac de origine croată, fost preot catolic şi ajuns filosof al educaţiei. Fără îndoială, nu biografia lui ne interesează aici, deşi este cu totul fascinantă, ci mai degrabă câteva dintre ideile majore pe care le-a emis într-una dintre lucrările sale reprezentative, intitulată Deschooling Society, lucrare care a fost tradusă şi în limba română, sub titlul Pentru a deşcolariza societatea.[1]

Ideea şi o parte din inspiraţia necesară tratării acestui subiect mi-au parvenit în urma încercării de a compune, respectând astfel ceea ce consideram a fi canoanele academice, o introducere istorică destinată să prefaţeze un comentariu pe care-l scrisesem la unul dintre tratatele lui Plotin. Nu simţeam nevoia unei astfel de introduceri, tratatul în sine şi cele descoperite în cuprinsul lui fiind suficient de interesante şi de folositoare pentru a fi preţuite ca atare. Ştiam însă că, din punct de vedere academic, se obişnuia, era bine şi exista chiar expectanţa scrierii unei astfel de introduceri, o expectanţă motivată, se pare, de convingerea filosofiei academice actuale că relevanţa scrierilor filosofice antice nu mai poate fi, în esenţa ei, decât una istorică. Dar, pentru că nu am înţeles niciodată şi mi-a fost întotdeauna greu să mă aliniez pretenţiilor gratuite, chiar atunci când ele constituie mode academice, am observat născându-se în mine un conflict între cerinţa academică percepută, pe care o consideram una esenţial birocratică şi tributară unei false înţelegeri a filosofiei, şi idealul care mi-a călăuzit întotdeauna activitatea, respectiv, profitul spiritual şi intelectual direct şi nemijlocit. Mi s-a actualizat astfel, în virtutea unei experienţe personale, profunda discrepanţă dintre filosofia devenită disciplină academică şi filosofia înţeleasă ca mod de viaţă.