BISERICA ŞI SOCIETATEA SECULARĂ
Despre anatomia unei relaţii complexe
1. Cuvânt înainte
Înainte de a începe, aş dori să vă mulţumesc tuturor celor care urmăriţi programul acesta în momentul de faţă, dar şi celor care îl veţi urmări mai târziu. M-am convins de-a lungul vremii că timpul celuilalt este întotdeauna un privilegiu. Mulţumesc, de asemenea, Forumului Dialogos pentru această oportunitate. Când am primit invitaţia domniilor lor, mi s-a sugerat că ar fi bine dacă aş avea ceva nou de spus. Recunosc valoarea noutăţilor, dar mărturisesc că rareori această valoare devine vizibilă, înaintea aprofundării lucrurilor mai vechi, motiv pentru care mi-aş permite să afirm că înţelepciunea este cea care trebuie căutată, mai degrabă decât noutatea.
Tema pe care v-o propun astăzi este o temă complexă, dar în acelaşi timp şi de maximă importanţă, atât pentru binele bisericii, cât şi pentru binele societăţii; pentru creştini, întrucât prezenţa lor activă în societate le justifică în mare parte existenţa, iar pentru necreştini, deoarece creştinul real este sarea pământului, după formula Mântuitorului. Complexitatea relaţiei bisericii cu lumea seculară rezidă în caracterul paradoxal al statutului creştinului, care deşi se află în lume şi acţionează în lume, nu face parte din ea. Din punct de vedere spiritual, creştinul şi omul secular reprezintă două rase diferite. Pentru creştin, provocarea acestei relaţii stă în obligaţia lui de a acţiona în lume în aşa fel încât să nu-şi piardă identitatea spirituală reală, situaţie în care acţiunea sa mundană devine irelevantă. Pentru necreştin, dificultatea înţelegerii atitudinii creştine stă în ambiguitatea aparentă a acestei atitudini, întrucât creştinul este dispus să acţioneze în anumite privinţe, dar nu este dispus să acţioneze în alte privinţe, considerate vitale de către necreştin. Pe fundalul acestei neînţelegerii, lumea seculară a ridicat împotriva bisericii creştine obiecţia neimplicării ei sociale reale. Nu de puţine ori auzim opinia conform căreia creştinul ar fi un individ anemic şi prea puţin interesat de realizarea bunăstării omului pe pământ. Vom încerca, în această seară, să despachetăm câteva aspecte legate de aceste lucruri, cu nădejdea unei mai bune înţelegeri a zonei de frontieră şi de întrepătrundere dintre viaţa creştină şi lumea seculară.
2. Obiecţia neimplicări
Primul aspect pe care trebuie să-l clarificăm, desigur, este tocmai natura acestei obiecţii. I se reproşează, aşadar, învăţăturii creştine că îl abate pe om de la această lume, de la singura lume reală în care pot prinde formă reală toate proiectele şi acţiunile fiinţei umane, această lume fiind adevăratul sălaş al omului, iar existenţa lui corporală fiind adevărata lui formă de existenţă. Creştinismul este acuzat că ar fi incapabil să înţeleagă adevărata esenţă a vieţii şi a lumii şi că nu se află la înălţimea exigenţelor vieţii moderne, iar o astfel de atitudine nu poate duce decât la dispariţia oricărei eficienţe acţionale. Creştinul este criticat pentru lipsa de implicare în efortul general al omenirii de a-şi îmbunătăţii condiţia. El este învinovăţit pentru că îşi cheltuieşte energiile pe nişte lucruri a căror existenţă este cel puţin îndoilenică, dacă nu pe de-a-ntregul iluzorie. Datorită lipsei sale de entuziasm faţă de iniţiativele revoluţionare moderne, creştinismul e privit ca un obstacol în calea unei reforme autentice a vieţii omeneşti. Chiar mai mult, este considerat un agent al ordinii împământenite, lipsit de puterea şi de voinţa de a schimba lumea şi de a-l elibera pe om. Abaterea omului de la realitatea acestei lumi, se afirmă în continuare, are drept consecinţă aruncarea lui în imaginar, într-o lume fantastică, de „dincolo”, în care sunt îndreptate toate cele strâmbe şi în care îşi află soluţia toate frustrările, o lume complementară celei în care trăim.
Aceste obiecţii au contribuit la subţierea semnificativă a rândurilor creştinilor, dintre care mulţi şi-au pierdut încrederea în vechea credinţă şi spiritualitate care a inspirat civilizaţia europeană. Oamenii au încetat să mai crediteze eficienţa transformării spirituale, ca mijloc de îmbunătăţire a vieţii omeneşti şi au pus accentul pe remedii exterioare, de genul transformărilor sociale de tip socialist sau chiar comunist, căutând în felul acesta o modalitate ştiinţifică de organizare a vieţii.
Obiecţiile pe care le-am menţionat aparţin unei perioade de profundă secularizare a vieţii sociale, o perioadă în care oamenii se interesează mai puţin de adevăr şi mai mult de satisfacţii. Dar aceste obiecţii îşi au totuşi istoria lor, deşi s-a accentuat în perioada modernă şi au îmbrăcat chiar o formă acută în perioada consumeristă postmodernă. Dar, după cum ne arată fenomenologul francez creştin Michel Henry,[1] un susţinător de frunte al acestor idei a fost Hegel însuşi, care i-a reproşat lui Hristos că opune vizibilului invizibilul, iar apoi a afirmat că adepţii unei astfel de existenţe dezbinate între aici şi dincolo nu pot trăi aici decât o viaţă destrămată. Este adevărat, continuă el, că Hristos propune iubirea, însă această iubire este una pur subiectivă şi goală în ea însăşi, întrucât respinge tot ceea ce ţine de lume, fapt care-l predispune pe creştin la o neimplicare socială, politică sau economică adecvată realităţii acestei lumi. Iubirea creştină este o simplă afecţiune care nu se realizează în practică, ci face parte din universul spiritual al unei piozităţi aburoase, o spiritualitate blocată în liturghii şi acte simbolice lipsite de importanţă pentru realitatea concretă.
Creştinismul, se afirmă în continuare, nu înţelege că, dincolo de bogăţia diversităţii lumii obiective, nu mai există decât subiectivitatea goală şi amorfă a unui emoţionalism pueril şi lipsit de impact. Iată de ce acţiunea creştinului nu poate fi decât una anemică, fapt care-l angajează pe calea declinului şi a dispariţiei. Cel care se împotriveşte lumii e inexorabil zdrobit de ea. Este adevărat că lumea aceasta este rea, însă aceasta este singura lume reală şi în ea va trebui să ne trăim viaţa. Până aici ideile lui Hegel.
Această critică hegeliană a fost preluată ulterior de către Marx, care l-a considerat pe creştin un om incapabil să iasă din sine, pentru a interveni în lumea obiectivă, în vederea transformării ei spre binele egal al tuturor. Marxismul a fost de părere că omul nu se poate schimba dinspre interior către în afară, aşa cum propune creştinismul, ci numai dinspre în afară către interior. Doar schimbarea relaţiilor sociale poate modifica pozitiv atitudinile noastre lăuntrice, întrucât suntem, aristotelic vorbind, animale sociale.
Lucruri similare auzim şi din partea lui Friedrich Nietzsche, care deşi înţelege profunda tragedie spirituală a dispariţiei credinţei, îl consideră totuşi pe creştin un om slab şi incapabil să privească realitatea în faţă aşa cum este ea, adică lipsită de sens şi de Dumnezeu.
3. Opţiunea seculară
Ei bine, secularismul contemporan este moştenitorul acestor critici formulate de Hegel, Marx, Nietzsche şi de alţii ca ei. După cum oricine ştie, printre însuşirile definitorii ale secularismului se numără respingerea oricărui „dincolo”, asimilat iluziei, şi un interes dedicat exclusiv acestei lumi, atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. Astfel, ni se spune astăzi, orice iluzie metafizică sau teologică trebuie eliminată, în favoarea unei cunoaşteri ştiinţifice obiective a universului obiectiv, şi toate acestea în vederea unei mântuiri, nu în cer, ci aici pe pământ, prin transformarea lumii. După cum spuneam, această atitudine ideologică a distrus credinţa multor creştini, credinţă care a fost înlocuită de mitul progresului, de utopia babilonică a realizării pe pământ a împărăţiei cereşti. Idealurile etice şi chiar termenii în care s-a formulat noului destin al omului au rămas oarecum creştine. S-au schimbat doar mijloacele şi locaţia acestei fericiri. Omul a devenit agentul şi destinatarul ei, iar lumea, locul în care ea trebuie realizată.
Aşa a înţeles societatea şi omul secular să depăşească ineficienţa percepută a creştinismului şi presupusa lipsa de realism a învăţăturii şi atitudinilor sale. Mai mult, în numele acestor idealuri pământeşti, creştinismul a fost – şi mai este încă – marginalizat, dispreţuit şi prigonit, atât în plan cultural şi educaţional, cât şi în plan social şi politic, secularismul modern căutând să-şi elimine din existenţă concurenţa.
4. Distanţarea creştină faţă de lume
Acum, obiecţia neimplicării lumeşti a creştinului nu este în întregime nefondată, dar este în mare parte greşit înţeleasă. Astfel, este adevărat că învăţătura creştină autentică afirmă existenţa unei deosebiri importante între lume şi supra-lume. De asemenea, este adevărat că această deosebire ontologică antrenează şi o opţiune axiologică, favorabilă celor de sus, mai degrabă decât celor de jos, dar acuzaţia conform căreia creştinismul fuge de realitate şi de viaţă este în întregime eronată.
Ceea ce secularismul trebuie să înţeleagă mai întâi este diferenţa filosofică radicală dintre învăţătura creştină şi cea seculară. Creştinismul recunoaşte importanţa problemelor fundamentale ale existenţei şi nu se mulţumeşte să le trateze cu indiferenţă, în numele satisfacerii oarbe a nevoilor şi a dorinţelor trupeşti, aşa cum adesea procedează secularismul. Trupul face parte din existenţa umană, dar nu este singurul aspect al omului. Indiferenţa secularistă faţă de problemele ultime nu constituie o dovadă a autenticităţii maxime a problemelor penultime, ca să folosim terminologia utilizată de Bonhoefer în Etica sa. Accentul pus pe cele vizibile nu demonstrează inexistenţa sau lipsa de importanţă a celor invizibile; iar în privinţa cerului gol, va trebui să acordăm credit lui Hristos, care a afirmat coborârea lui din cer, mai degrabă decât lui Hegel, despre care ştim cu siguranţă că nu a vizitat astfel de locuri. Faptul că secularismul dispreţuieşte lumea de dincolo nu înseamnă că învăţătura lumii de dincolo este lipsită de noimă raţională, culturală şi spirituală, iar înainte de a pretinde cuiva să privească lucrurile dintr-un punct de vedere secular, secularismul trebuie să se confrunte cu succes cu raţiunile unei astfel de învăţături, o realizare de a cărei existenţă nu avem cunoştinţă.
În ce priveşte opţiunea axiologică favorabilă lucrurilor situate dincolo de suprafaţa multicoloră a lumii considerată obiectivă, dar în aceeaşi măsură fatal efemeră, lucrul acesta decurge din recunoaşterea valorii ontologice a realităţilor situate în adâncime. Sub acest raport, diferenţa dintre creştinism şi secularitate se întemeiază pe distincţia dintre superficial şi profund. Prin urmare, modul şi măsura implicări creştinului în lume respectă noima raţională a adevărului creştin. Faptul că aceste convingeri nu sunt cele seculare nu-l transformă pe urmaşul lui Hristos într-un visător dăruit iluziilor; şi chiar dacă ar fi, nu omul secular, dăruit el însuşi utopiilor sale aşa-zis progresiste, este cel care ar avea dreptul moral să-i atragă atenţia în această privinţă. După cum ne învaţă Augustin, creştinul preţuieşte lucrurile în ordinea valorii lor adevărate, în timp ce omul secular preţuieşte lucrurile pieritoare de parcă ele ar fi veşnice. Este această atitudine o formă a înţelepciunii sau o mască a disperării?
5. Imposibilitatea realizării dezideratului secular
Apoi, secularismul s-a angajat să rezolve practic şi concret problemele fiinţei umane. Omul şi-a promis lui însuşi că se va zmulge din marasmul a cărui cauză este chiar el şi că va realiza în lume dreptatea şi bunăstarea. Credinţa în bunăstarea din lumea de dincolo a fost înlocuită de credinţa în bunăstarea din lumea de dincoace; o credinţă a fost înlocuită de o altă credinţă. Dar ce şanse are această a doua credinţă să devină realitate? Dacă e să-i dăm crezare lui Hans Jonas, şansele sunt cvasi-nule.[2] Utopia egalităţii bunăstării materiale este contrazisă, în primul rând, de natura limitată a resurselor naturale ale acestei planete. Ea este contrazisă apoi şi de consecinţele negative ale dezvoltării asupra mediului înconjurător, adică tocmai asupra condiţiilor necesare vieţii. După toate aparenţele, visul baconian al stăpânirii omului asupra naturii se transformă sub ochii noştrii într-un coşmar ecologic.
Utopia bunăstării lumeşti pare a fi, aşadar, un proiect auto-contradictoriu; şi aceasta fără să menţionăm inexistenţa resurselor morale şi spirituale necesare realizării unui astfel de proiect. Vor plăti bogaţii pentru propria lor desfiinţare, în numele egalizării bunăstării în lume? Vor avea dintr-odată statele încredere unele în altele, pentru a încheia o pace univesală? Va dispare pofta de putere şi patima plăcerilor? În virtutea cărei nemaiauzite transformări spirituale se vor realiza toate aceste lucruri? Nu cumva nihilismul ne va oferi resursele interioare de care avem nevoie? A produs oare nimicul vreodată eroi sau sfinţi? Este abisul capabil de cultură? Care este forma de educaţie pe care ne-o poate propune el şi care sunt idealurile nemincinoase care ne pot motiva?…
Omul secular şi-a imaginat că utopia terestră este realizabilă pentru simplul fapt că el şi-o doreşte, pentru că fiecare sărac s-a visat bogat şi cineva a ştiut să exploateze politic acest lucru, dar lucrul acesta nu se face fără o perpetuuă vărsare de sânge, după cum istoria comunismului ne-a învăţat cu vârf şi îndesat. Încercarea de a construi în lume împărăţia lui Dumnezeu fără Dumnezeu a generat terorismul de stat, dovedindu-se astfel că singura realizare a abisului şi a iluziilor sale este aceea de a ne înghiţi. Poate consumerismul şi bunurile ieftine sunt fericirea promisă, dar această bunăstare este un fenomen local, întemeiat pe asuprirea altora şi pe jefuirea resurselor planetei, ca să nu mai vorbim despre aplatizarea spirituală a omului şi despre reducerea sa la latura economică a existenţei. Şi acum vă întreb dacă reprezentanţii acestor fabuloase erori şi ai acestor promisiuni fără acoperire au dreptul moral să arate acuzator cu degetul în direcţia samariteanului milostiv? Dintre Hristos şi Barabas, lumea seculară l-a ales pe Barabas; şi cine seamănă vânt culege furtună.
Adevărul este că relativa distanţare axiologică de lume e singura condiţie care ne permite să operăm echilibrat în lume. Dacă nu iubim decât lumea, o distrugem, dar dacă averea noastră se află în altă parte, ne putem permite să intervenim cu calm şi raţiune asupra lumii. Pentru a privi lucrurile în linişte, avem nevoie de distanţa spirituală corespunzătoare. Nu egoismul devenit instituţie economică de bază ne va scoate la liman, ci sacrificiul de sine, după modelul jertfei lui Hristos. Nu tolănirea în plăceri, ci sfinţenia este atitudinea raţională faţă de existenţa pământească. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii obiective, pe lângă faptul că se neagă constant pe sine, demonstrându-şi astfel caracterul ipotetic, a trunchiat realitatea şi ne-a zvârlit într-un univers mort, confecţionat din abstracţiuni. Ea ne învaţă să imaginăm realitatea într-o manieră care nu ne mai permite nouă înşine să existăm în ea. Dacă e să dăm crezare lui Edmund Husserl sau lui Michel Henry, datorită realităţii propuse de ştiinţa seculară traversează astăzi Europa şi lumea întreagă o criză a desfiinţării culturii şi a transformării ei în divertismente ridicole şi fără conţinut spiritual. Nu creştinismul fuge de viaţă şi de realitate, ci mentalitatea scientistă şi produsele ei seculare ne-au închis într-un univers mort şi lipsit de sens. Nu subiectivitatea este goală, pentru că orice semnificaţie e în cele din urmă subiectivă, ci abisul fără capăt în care ştiinţa seculară a transformat universul. Iată sursa experienţei morţii, pe care secularismul vrea să ne-o propună ca pe o experienţă a vieţii.
Ne rămâne, desigur, tehnologia, dar tehnologia este un instrument cu destine neclare, nu doar din cauza neutralităţii sale morale şi al implementărilor ei distructive imediate, ci mai ales din cauza legumizării şi a subordonării omului, care devine tot mai mult un apendice al tastaturii şi un drogat al imaginilor lipsite de consistenţă, produse de industriile iluziei; noul opiu pentru popor. Se pare că, în pofida declaraţiilor de fond, omul foloseşte progresul material mai degrabă distructiv decât constructiv. Ceea ce lipseşte omului nu este nici puterea, nici bogăţia şi nici ştiinţa necesară rezolvării problemelor lui. Ceea ce îi lipseşte este vitalitatea spirituală, ori tocmai aceasta se află în centrul problematicii religioase a fiinţei umane, atât în plan individual, cât şi în plan social. Nu există niciun motiv care ne-ar obliga să credem că omenirea va fi salvată de către maşină sau de către vreo reformă exterioară, pentru că adevărata tragedie a vieţii contemporane stă în incapacitatea progresului material de a satisface adevăratele nevoi ale omului. Versiunea Disneyland a civilizaţiei nu poate trezi decât zâmbete oricărui om serios.
Creştinismul autentic este creştinismul samariteanului milostiv. Creştinul real este omul căruia i se face milă de semenul său căzut între tâlhari. El este cel care se apropie, îi leagă rănile şi toarnă peste ele untdelemn şi vin. Iată un gest pe care nu-l poate face omul care-şi preţuieşte untdelemnul şi vinul mai mult decât pe semenul său. Se teme creştinismul să acţioneze în lume? Dacă acţiunea în lume presupune căsăpirea şi asuprirea altora, da. Dacă acţiunea în lume înseamnă alinierea în spatele steagului mincinos al utopiei seculare, da, se fereşte. Dar el nu se fereşte, dacă acţiunea în lume este acţiunea samariteanului milostiv; şi ce poate fi mai concret, mai direct şi mai real decât lucrul acesta? Acţiunea samariteanului presupune însă credinţa într-o ordine morală a universului, presupune credinţa într-un Dumnezeu înţelep şi bun, al cărui model să-l putem urma.
Vă tulbură ineficienţa creştinismului? Dumnezeu s-a coborât în lume nu ca să ni se impună, ci ca să ni se propună; şi a venit să se propună iubirii noastre, prin frumuseţea sacrificiului său. Acţiunea lui este dovadă respectului faţă de om şi faţă de libertatea omului. Iată ce numeşte secularismul ineficienţă creştină. Marxiştii au fost de părere că transformarea omului se face cu mijloace sociale şi economice. Fără îndoială, oricine îşi doreşte dreptate socială, economică şi politică, însă omul nu se schimbă cu mijloacele exterioare. Cei care şi-au asumat sarcina îndreptării acestor lucruri s-au dovedit ei înşişi moral incapabili de ea, înlocuindu-i în scaunul asupririi pe înaintaşii lor. Numai omul moral poate acţiona moral. Soluţia vine din interior, nu din exterior. Din exterior, omul nu poate fi decât constrâns sau dresat cu mijloacele înfricoşării. Adevărata transformare a omului este operată de revelaţia divină, coborâtă şi acceptată înăuntrul sufletului.
6. Responsabilitate creştinismului pentru opţiunea secularistă
Să nu credem totuşi că imaginea pe care secularismul şi-a construit-o în privinţa creştinismului nu a beneficiat şi de sponsorizări creştine. Chiar dacă opiniile lumii sunt eronate în privinţa valenţelor autentice ale spiritului creştin, nu trebuie să credem că aceste opinii nu-şi au justificarea lor în istorie şi chiar în existenţa creştină actuală. Mariajul bisericii cu politica, la sfârşitul Antichităţii şi de-a lungul Evului Mediu, atât în Apus, cât şi în Răsărit, a fost, se pare, o acţiune justificată, în condiţiile vremurilor respective. Şi chiar dacă această justificare ni se pare astăzi îndoielnică unora dintre noi, evenimentul s-a petrecut, şi ceea ce s-a făcut nu se mai poate desface. Importante sunt acum concluziile pe care le extragem din această istorie, deoarece amestecarea statului cu biserica pare să dăuneze amândurora în aceeaşi măsură, pe termen lung.
Astfel, dacă e să dăm crezare sociologului francez creştin Jacques Ellul,[3] în astfel de condiţii biserica devine agenţia de propagandă a statului, primind rolul de a justifica spiritual acţiunile puterii, indiferent de natura lor. În loc să-şi continue misiunea ei iniţială de alternativă la societatea bazată pe forţă şi viclenie, biserica devine parte a problemei pe care trebuia să o rezolve. Iată de ce secularismul a afirmat că biserica, în loc să participe la mişcările revoluţionare destinate eliberării omului, se dovedeşte a fi o parte a sistemului asupririi. Statul a ridicat biserica pe culmi economice şi politice nebănuite de ea anterior; şi nu poţi lovi mâna care te hrăneşte, atunci când situaţia o cere. Prin aceste daruri pe care le-a primit, biserica a fost cumpărată de către puterea politică şi subordonată intereselor politice. În opinia autorului mai sus menţionat, aceasta a fost adevărata cauză a subminării creştinismului şi a devitalizării bisericii, faţă de care creştinismul însuşi a reacţionat prin dezvoltarea vieţii monahale, care s-a dorit a fi o revenire la creştinismul autentic. Viaţa monahală, dincolo de virtuţile ei morale şi de contribuţia indiscutabilă pe care a adus-o culturii creştine şi culturii europene, în general, şi-a avut şi ea excesele ei, care au oferit o anumită justificare acuzaţiei de neimplicare adusă creştinismului, în pofida folosului spiritual revărsat asupra bisericii de către experienţele spirituale şi practicile ascetice şi de slujire ale monahilor.
Există, de asemenea, o oarecare justificare şi în ce priveşte observaţia că omul creştin ar fi un fel de visător dedicat unor lucruri fără impact social real. Nu trebuie să uităm că cei care au trecut pe lângă omul căzut între tâlhari au fost reprezentanţii religiei de la templu, adică nişte oamenii care credeau că Dumnezeu poate fi slujit în absenţa slujirii semenului, or Isus rosteşte această pildă tocmai pentru a sublinia contrariul. Mi-aş permite să afirm că orice creştinism care înlocuieşte acţiunea carităţii cu altceva trece pe lângă evanghelie. Dumnezeu este agape, nu fum de tămâie şi nici concerte de muzică. Fumul de tămâie şi concertele îşi au utilitatea lor, dar atunci când ele înlocuiesc bandajarea celui căzut între tâlhari, ele nu doar că nu mai folosesc la nimic, ci pot chiar induce în eroare, creând impresia că ele ar fi lucrarea lui Dumnezeu. Creştinismul nu este slujba creştină, creştinismul este slujirea creştină.
Nu aduce nicio contribuţie emancipării bisericii nici denomi-naţionalismul militant. Nu vom fi niciodată pe deplin de acord în privinţa învăţăturii, însă lucrul acesta nu trebuie să ne anuleze deschiderea către dialog şi nici dorinţa sinceră de a urma adevărul oriunde s-ar afla el. Încremenirea doctrinară în justificări cu orice preţ nu îşi are originea în înţelepciune, ci în orgolii mai mult sau mai puţin istorice. Aerele de superioritate teologică nu sunt nici ele mişcate de vântul care suflă încotro vrea el, ci sunt nişte emanaţii cu tentă infernală. Doctrinarismul, pe care se întemeiază denominaţionalismul, confundă creştinismul cu o teorie, când de fapt el este o formă a vieţii, cea dictată de prezenţa Dumnezeului kenotic. Învăţătura corectă este importantă, dar viaţa corectă este şi mai importantă, pentru că revelaţia nu este un mesaj, ci coborârea transformativă a vieţii divine în lăuntrul nostru şi între noi.
Aşadar, acuzele seculare referitoare la neimplicarea bisericii în lucrurile serioase şi implicarea ei exagerată în lucruri mai puţin folositoare nu sunt în întregime lipsite de temei. Secularismul nu a decis că trebuie să se ocupe singur de interesele omului, decât după ce a observat că aceste interese au fost neglijate.
7. Relaţia bisericii cu lumea
Aşadar, cum trebuie gândită relaţia bisericii cu lumea? Gândirea acestei relaţii trebuie să înceapă cu o regândire de sine a bisericii şi cu o regândire a sensului vieţii creştine. În privinţa vieţii creştine, esenţială este, în primul rând, înţelegerea faptului că revelaţia nu e un mesaj, ci primirea transformativă a vieţii divine în sufletele noastre. Cel care a primit revelaţia nu ştie, ci este. Dumnezeu se revelează literalmente pe sine şi face lucrul acesta prin sine însuşi, întrucât revelaţia vieţii este învierea. În esenţa lui, creştinismul este metanoic, nu doctrinar. Prin urmare, esenţial nu este să fim de acord cu Hristos şi nici chiar să-l admirăm sau să-l aplaudăm pe Hristos. Esenţial este să fim Hristos. Evanghelia nu face nicio promisiune admiratorilor lui Hristos, ci numai ucenicilor lui Hristos. O astfel de evanghelie nu-şi pierde niciodată relevanţa. Numai înlocuitorii evangheliei îşi pierd relevanţa.
În al doilea rând, trebuie să înţelegem că adevărata lucrare a lui Dumnezeu nu se desfăşoară la templu, ci pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Ierihon. Nu există o slujire a lui Dumnezeu care să nu fie şi o slujire a semenului. Hristos s-a coborât în om şi numai în om poate fi el slujit. Nu are nicio noimă să discutăm şi să rediscutăm metode de evanghelizare pe care nimeni nu se grăbeşte să le aplice. Nu are nicio noimă să discutăm probleme de teologie, dacă aceste discuţii nu se finalizează cu prezenţa lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. Toate acestea sunt exerciţii întru inutilitate, adică nişte semne ale lipsei de vitalitate spirituală şi morală. Nu are niciun rost să angajăm manageri, cu speranţa că ei vor rezolva problema lipsei noastre de vitalitate. Ei ştiu cum să adune public la spectacolele noastre, organizând spectacolul pe gustul publicului, dar ei nu pot transforma inimile. Aceasta este în exclusivitate lucrarea lui Dumnezeu. Când biserica se va umple de admiratori ai lui Hristos, creştinismul a luat sfârşit. Sensul vieţii creştine reale este kenotic şi agapic, începând cu viaţa familială şi sfârşind cu existenţa socială. Creştinul este trimis în lume ca un miel în mijlocul lupilor, iată o sarcină pe care nu şi-o pot asuma cei slabi de înger.
Apoi, cum trebuie gândită biserica? Biserica este propunerea pe care Dumnezeu o face lumii; ea este vitrina lui Dumnezeu în lume. Misiunea bisericii, într-adevăr, este aceea de a oferi un spectacol întregii existenţe, dar spectacolul acesta nu este unul muzical sau liturgic, ci este unul moral şi spiritual. Biserica este comunitatea kenotică a purtătorilor crucii, nu atârnată cu lănţişor la gât, ci bătută în cuie pe umeri. Biserica este ierarhică, nu democratică, dar ierarhia ei reală nu este cea administrativă, ci este ierarhia darurilor duhovniceşti pe care Dumnezeu le distribuie în sânul bisericii după cum voieşte el. Ierarhia spirituală a bisericii nu compune însă o piramidă cu vârful în sus, ci una cu vârful în jos, pentru că Fiul Omului nu a venit în lume ca să i se slujească, ci ca să slujească. Biserica este locul în care stăpâneşte Regele Adevărului, adică acel împărat care nu are nevoie de soldaţi, ci contează în exclusivitate pe forţa persuasivă a adevărului. Graniţele împărăţiei lui se întind până acolo până unde adevărul se bucură de ascultare. Biserica e comunitatea sfinţilor şi a înţelepţilor lui Dumnezeu, oameni care şi-au dedicat integral viaţa cunoaşterii depline a adevărului, oricare ar fi el. Ea este avangarda spirituală şi culturală a unei societăţi. Neafectată de ideologii părtinitoare, numai ea poate fi educatoarea lumii.
Este importantă ridicarea nivelului de cultură al oamenilor bisericii actuale, dar cultura nu trebuie confundată cu erudiţia, după cum nici activitatea intelectuală nu trebuie confundată cu lectura. A citi nu înseamnă a gândi şi a te împodobi cu produsele culturale ale altora sau cu grade academice nu înseamnă a fi cult. Erudiţia este necesară şi gradele academice presupun munci de care nu sunt conştienţi cei care nu le au. Toate acestea merită respectul nostru. Totuşi cultura este altceva. Ea este expresia vieţii spirituale a unui individ sau a unei comunităţi. Este forma sufletului lor. Cultura nu se achiziţionează, cultura se produce. Din nefericire, mişcarea neoprotestantă din România – am înţeles că audienţa dumneavoastră este preponderent de această natură – trăieşte încă masiv din traduceri şi înţelege prea puţin importanţa susţinerii intelectualilor săi autohtoni. Dintre aceste traduceri, nu puţine sunt maculatură pseudo-spirituală, bazată pe psihologii de cafenea şi pe intenţia expresă de a distra, mai degrabă decât de a înţelepţii. Necazul nu stă în faptul că astfel de lucrări există, ci în faptul că ele sunt consumate în cantităţi apreciabile.
Apoi, peisajul intelectual neo-protestant românesc este încă dominată de doctrinarism, mai degrabă decât de gândire; şi filologie, mai degrabă decât de duhovnicie. Se înţelege prea puţin că viaţa academică, oricare ar fi ea, nu poate înlocui viaţa spirituală. Biserica neo-protestantă românească se teme să încheie pace cu gânditorii ei, pe care-i confundă adesea cu sursele dezordinii, în loc să vadă în ei nişte izvoare ale zidirii. Ea preferă în schimb abordările papagaliceşti şi limbajele de lemn, neacordând atenţie faptului că înţelepciunea care vine de sus este o disciplină a păcii.
În sfârşit, cum trebuie să gândim relaţia dintre biserica reală şi statul luminat? După cum spuneam mai devreme, biserica este propunerea, în timp ce statul este impunerea. Biserica este păstorul care merge înaintea turmei unui popor, în timp ce statul este păstorul care merge în urma turmei, îngrijindu-se ca niciuna dintre oi să nu rămână prea mult în urmă. Biserica este idealul, statul este realul; dar între acestea două nu trebuie să existe conflict, ci colaborare. Lucrările lor sunt complementare, deoarece idealul marchează direcţia către care realul trebuie să se îndrepte. Statul nu trebuie să se amestece în treburile spirituale ale bisericii, după cum nici biserica nu trebuie să caute pârghiile puterii. Scriptura ne învaţă că biserica este locul prezenţei călăuzitoare a lui Dumnezeu în lume, în timp ce statul este soldatul purtător de sabie. Între acestea două trebuie să existe colaborarea dintre duhovnic şi omul de acţiune, pe care o cunoaştem din istoria poporului român. Biserica reală nu reprezintă un pericol pentru stat, şi orice stat luminat înţelege lucrul acesta, pentru că misiunea bisericii este să livreze statului şi societăţii în general oameni respectabili din punct de vedere spiritual şi moral. Ce altă contribuţie mai mare poate biserica să ofere societăţii decât un cetăţean integru şi o atmosferă socială fertilă pentru acţiunile virtuţii? Iată care este adevărata contribuţie politică a bisericii. Această colaborare neamestecată dintre stat şi biserică e structura definitorie a unui stat creştin.
Acum că am auzit aceste lucruri, îmi veţi spune că ele sunt nişte utopii şi că aceste gânduri nu oglindesc realitatea şi poate că nu vor deveni reale niciodată. Aşa este. Lucrurile pe care le-am descris aici reprezintă situaţia ideală, dar acest ideal spiritual, spre deosebire de idealul bunăstării materiale, este sustenabil şi nu intră în conflict cu condiţiile existenţei umane. Acest ideal, chiar dacă nu se va realiza niciodată pe deplin, decât în împărăţia lui Hristos, are totuşi capacitatea de a călăuzi astăzi desfăşurarea reală a lucrurilor. Dacă vrem să înaintăm, trebuie să ştim ce înseamnă să înaintăm şi în ce direcţie trebuie să înaintăm. Iar primul pas pe care trebuie să-l facem în această direcţie este revitalizarea spirituală metanoică a bisericii, adică revitalizarea iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Al doilea pas, la fel de important ca cel dintâi, este aşezarea pe primul loc în acţiunea creştină a samariteanului milostiv, pentru că lumea rănită are nevoie de medici.
Scriptura ne spune că „Isus a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere.” Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.”[4]
Iată în ce constă etica acţiunii creştine în lume. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Arad,
Octombrie, 2023
Forumul Dialogos
[1] Michel Henry, Eu sunt adevărul, ed. II, (Sibiu: Deisis, 2007), p. 321-22.
[2] Hans Jonas, El principio de responsabilidad (Barcelona: Herder, 2004), p. 227 – 353.
[3] Jacques Ellul, Subminarea creştinismului (Arad: Ed. Sens, 2018).
[4] Luca 10:25-37.