ALBERT SCHWEITZER:
Despre temeiul etic al civilizaţiei
De regulă, gânditorii rămân în istorie prin lucrurile pe care le gândesc. În Albert Schweitzer, avem însă un gânditor care a rămas în istorie şi prin faptele pe care le-a făcut. El a pus în practică principiile pe care le discută în lucrările sale, petrecând în Africa mulţi ani, în calitate de autentic misionar al civilizaţiei europene. În paginile care urmează, ne vom lua libertatea de a ne apropia de câteva dintre ideile sale referitoare la natura şi sensurile civilizaţiei.
După toate aparenţele, generaţiile europene mai noi au ajuns la convingerea că civilizaţia este o necesitate a naturii, la fel de fermă ca legea gravitaţiei. Ne-am convins, pe baza unor temeiuri care ne scapă, că, indiferent ce facem, cum facem şi cât facem, civilizaţia nu poate decât progresa. Ei bine, în lucrarea sa intitulată The Decay and Restauration of Civilization, Albert Schweitzer ne atrage atenţia asupra acestei fabuloase erori. Civilizaţia actuală nu este nici pe departe un fenomen obligatoriu, ci dimpotrivă, este un edificiu cât se poate de fragil, la ridicarea căruia a muncit întreaga specie umană, încă din momentul din care omul şi-a meritat cât de cât numele. În mâinile noastre se află astăzi sudoarea şi sângele întregii umanitaţi trecute. Oare ce vom face cu ele? Vom reuşi să-i adăgăm şi contribuţia noastră sau o vom risipi pe ambiţii şi nimicuri? Nicio altă generaţie mai veche nu s-a confruntat cu această problemă, în măsura în care ne confruntăm noi. În învăţătura lui Schweitzer, răspunsul la întrebarea de mai sus depinde de capacitatea noastră de a înţelege că civilizaţia este aşezată pe o temelie etică, fără de care ea nu poate supravieţui. Iată un adevăr pe cât de simplu, pe atât de înspăimântător. Civilizaţia nu este consecinţa tehnologiei, ci tehnologia e consecinţa civilizaţiei. Nu felul cum arătăm pe dinafară ne face civilizaţi, ci felul în care arătăm pe dinăuntru. Acesta este marele adevăr pe care Albert Schweitzer îl aduce înaintea ochilor noştrii.
În opinia sa, civilizaţia include progresul material şi progresul cultural. Dezvoltarea materială are sarcina de a uşura lupta pentru existenţă a omului civilizat, făcându-i astfel viaţa mai uşoară. Progresul cultural, în schimb, are ca obiect desăvârşirea morală şi spirituală a omului însuşi. Dacă în primul caz este vorba despre o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, în cel de-al doilea, avem de-a face cu sporirea calităţii omului, respectiv, cu elevarea fiinţei umane. Aşa cum între un copil şi un adult există o diferenţă în ceea ce priveşte gradul de înţelepciune, profunzimea vieţii şi măsura resurselor interioare de care cei doi dispun în vederea confruntării lor cu provocările existenţei, tot aşa există şi între omul civilizat şi omul necivilizat. Cultivarea sufletească are ca rod sporirea anvergurii personalităţii şi, implicit, a bogăţiei vieţii. Plăceri poate avea oricine, fericirea este însă apanajul înţeleptului. Iată, aşadar, pe scurt, ce înseamnă elevarea umană. Această maturizare progresivă a omului este adevăratul scop al civilizaţiei şi tot ea reprezintă binele pe care l-au întrevăzut şi l-au cultivat iniţiatorii şi susţinătorii ei, de-a lungul vremurilor. Progresul material are doar rolul de a facilita progresul cultural şi spiritual.
Un al doilea motiv pentru care progresul spiritual este mai important decât cel material ţine de faptul că, fără cel dintâi, acesta din urmă devine treptat imposibil. Dacă omul civilizat foloseşte împotriva semenului său mijloacele tehnice, instituţionale şi organizatorice de care dispune, ceea ce din nefericire se întâmplă, lucrul acesta sporeşte cumplit dificultatea luptei pentru existenţă, dovedindu-se astfel o atitudine profund potrivnică civilizaţiei, atât sub raportul progresului material, cât mai ales sub raportul progresului cultural. Pofta de putere şi dispreţuirea omului de către om sunt adevăraţi dizolvanţi ai civilizaţiei. Iată, aşadar, de ce progresul etic, nu cel tehnic, constituie esenţa acesteia. În acest context, înţelegem limpede că tendinţa de a distinge între cultură şi civilizaţie este una periculoasă, întrucât creează impresia că civilizaţia ar ţine doar de progresul material, cultura fiind un moft. Această perspectivă este fundamental greşită şi contrară întregii istorii a existenţei omeneşti. Cultura spirituală este scopul şi temelia civilizaţiei, nu un lux de care ne putem dispensa sau pe care-l folosim pentru alungarea plictisului. Dacă civilizaţia europeană de astăzi este în criză, una dintre cauzele majore ale acestei situaţii este tocmai uitarea acestui adevăr. Europa a pus accentul pe dezvoltarea tehnică şi a uitat, treptat, importanţa şi rostul progresului spiritual. Din această cauză, cultura a ajuns să fie astăzi confundată cu divertismentul.
Iată de ce, odată cu revoluţia industrială, spiritul etic al civilizaţiei europene a început să decadă. Pe măsură ce Europa se dezvolta material, ea pierdea în plan spiritual. Fenomenul a fost vizibil, dar pentru că fascinaţia vieţii materiale i-a pus în umbră importanţa, el a fost neglijat şi continuă să fie neglijat şi astăzi. Urmarea acestui lucru a fost superficializarea omului european şi rutinizarea vieţii sale. Într-un anumit sens, el a preluat chipul maşinii şi a pierdut gustul pentru gândirea profundă. Etica rămâne însă arta înnobilării fiinţei umane. Cine şi-ar fi putut imagina că omenirea civilizată va ajunge să o dispreţuiască? Şi totuşi, lucrul acesta s-a petrecut şi se află încă în plină desfăşurare. Omenirea a ajuns să cedeze în faţa asaltului superficialităţii, pentru că a îngăduit unor superficiali să judece în materie de viaţă spirituală. Rasa omului înţelept a fost înlocuită de rasa omului abil. Astfel, ne spune Schweitzer, în loc să „producem idealuri potrivite cu realitatea, am lăsat realitatea lipsită de orice ideal” (p. 41).[1] Frumuseţea îndemnului moral a fost înlocuită de obligativitatea empirică, aceasta din urmă raportându-se doar la realitate materială.
Mai mult, noţiunea de experienţă a fost redusă şi ea la ideea de senzaţie, creându-se astfel impresia că omul ar fi un lucru exclusiv fizic. Pe fundalul acestei atitudini, încercarea de a supune realitatea cadrelor gândirii a fost privită ca neavenită, în speranţa că se va ajunge astfel la lucrurile însele. Nu s-a ajuns însă decât la haosului opiniilor şi al sentimentelor pe care înainte gândirea le organiza. Dacă gândirea nu ordonează realitatea, realitatea anulează gândirea. Renunţarea la gândire nu creeaza un gol în care lucrurile însele îşi vor face apariţia, ci creează un gol în care se va arăta haosul. Schweitzer ne avertizează în sensul acesta, atunci când afirmă că „ori de câte ori marile noastre convingeri sunt distruse, în locul lor apar idei mărunte care îndeplinesc aceeaşi funcţie, dar într-o formă inferioară” (p. 43). Prin sacrificarea marilor idei, omul nu devine observatorul direct al faptelor, ci victima opiniilor şi a emoţiilor generate de fapte. Înlocuim astfel marile idei cu opinii şi impresii mărunte. Prin actul acesta, gândirea pierde călăuzirea marilor scopuri, iar activitatea omului devine un fel de întâmplare considerată naturală.
Pe filiera renunţării la gândire, am pierdut şi interesul autentic faţă de valorile trecutului. Ele sunt înregistrate mecanic, dar nu le îngăduim să ne atingă cu adevărat. „Nimic nu are valoare”, continuă filosoful, „decât dacă vine în întâmpinarea planurilor, poftelor, sentimentelor şi modelor noastre estetice” (p. 47). Europeanul pare să-şi pierdut conştiinţa profundă a propriei lui tradiţii. A ajuns un dezrădăcinat în propria lui casă, adică un globalist. La ce ne poate folosi, în aceste condiţii, tirania unei birocraţii intangibile, situată la celălalt capăt al Pământului? După cum bine se ştie, guvernarea lipsită de nuanţă locală devine o maşina a absurdului, deşi apropierea guvernului de cei guvernaţi rămâne o condiţie sine qua non a democraţiei şi a libertăţii civilizate. Fără îndoială, naţionalismul este o eroare, însă naţiunea şi cultura ei rămân condiţii ale sănătăţii omului civilizat. Fiinţa umană formată într-un anumit fel şi într-un anumit loc va funcţiona mai bine şi va contribui cu mai multă eficienţă la înaintarea civilizaţiei, prin alternativa pe care o reprezintă. Este adevărat că nu putem avea o civilizaţie naţională, dar la fel de adevărat este că putem şi trebuie să avem o cultură naţională şi un stat naţional care să adăpostească această cultură. Sub acest raport, globalizarea nu poate înseamna decât sacrificarea unora în favoarea altora, mai exact sacrificarea tuturor în favoarea nimănui. Judecând după rezultatele produse, globalismul subminează spontaneitatea culturală a popoarelor, în folosul unor mode culturale internationaliste, dictate şi sponsorizate birocratic, plătindu-se astfel cu viaţa spirituală a oamenilor orgoliile unor manifestări care caută să ni se impună cu o vehemenţă aproape inchizitorială.
Aceste mode, impuse de mentalităţi de secol XVII, excesiv tributare materialismului, au uscat spiritual popoarele europene, cultura lor devenind o poleială a credinţei în atotputernicia ontologică a materiei. Trăim, în consecinţă, în atmosfera naivă şi nocivă a unui optimism consumerist despiritualizat, contând orbeşte pe o providenţă în care, de fapt, nu credem. Credinţa în atotputernicia materiei nu este egalată decât de o încredere geamănă în puterea organizaţiilor şi a instituţiilor, obsedaţi fiind de ideea că soluţia oricărei probleme se află undeva în sfera perfecţionărilor organizaţionale. De fapt, aşa numita democraţie reprezentativă nu pare a fi decât o aparatură a dezinformării, care strecoara spre vârfurile politice şi economice ale societăţii frăţietăţile celor mai abili şi mai vicleni mincinoşi de care societatea dispune. Democraţia reală nu poate fi decât directă, pentru că numai în cadrul ei alegătorii aleg reprezentanţi pe care-i cunosc cu adevărat. Deşi probabil dificilă în societăţile de mari dimensiuni, se pot face totuşi paşi importanţi în direcţia ei, dacă acesta este lucrul pe care ni-l dorim. Pe de altă parte, cu cât mai stratificată e reprezentarea, cu atât mai tulburi sunt apele în care pescuiesc cei abili. Această credinţă în soluţia instituţională a crizei permanentizate în care ne găsim este şi ea tot de origine materialistă, deoarece contează pe ideea că faptele social-politice sunt importante, nu realitatea spiritual-morală a oamenilor.
De fapt, ceea ce contează cu adevărat este spiritul, nu instituţia. Instituţiile rămân sau se prăbuşesc odată cu spiritul care le creează. În cuvintele lui Schweitzer, „un element spiritual autentic poate, dacă este prezent, influenţa formarea realităţii astfel încât să conducă la atingerea rezultatelor dorite şi poate produce în felul acesta faptele care să-l sprijinească. Instituţiile şi organizaţiile nu au decât o importanţă relativă” (p. 59). În aceeaşi ordine de idei, continuă filosoful, „cele mai bine planificate îmbunătăţiri în organizarea societăţii noastre (deşi facem bine că încercăm să le realizăm) nu ne vor ajuta cu nimic, decât dacă, în acelaşi timp, reuşim să oferim epocii noastre un spirit nou” (p. 60). Civilizaţia e un produs spiritual, nu un rezultat managerial. Instituţiile nu dau naştere civilizaţiei, ci civilizaţia se manifesta prin instituţiile ei. Ne confruntăm astăzi cu o civilizaţie care nu mai are puterea spirituală de a susţine instituţiile produse de formele ei mai vechi, mult mai robuste cultural. În acest sens, cea mai strălucită reuşită organizatorică nu se poate compara cu cea mai mică schimbare de caracter. Orice altceva este goană după vânt, pentru că nu zidim pe stânca lăuntrului, ci pe nisipul vieţii exterioare. Tot astfel, greşim fundamental dacă credem că civilizaţia se poate susţine fără sacrificii, doar pe temeiul profitului. Este o eroare ascunsă în însăşi esenţa capitalismului. Numai prin intermediul ideilor etice putem ajunge la o relaţie normală cu realitatea.
Filosofia nu este nici ea străină de crearea condiţiilor propice unui colaps al civilizaţiei. În viziunea lui Albert Schweitzer, „ne-am abătut de la cursul civilizaţiei, pentru că n-a existat între noi o reflecţie adevărată privitoare la natura ei” (p. 2). Ne-a interesat şi am studiat istoria civilizaţiei, dar nu am respectat condiţiile vieţii civilizate. Am uitat că, în momentele sale de glorie, filosofia propunea societăţii modalitatea elementară de gândire a omul, a naturii şi a divinităţii, fapt care genera în rândul maselor o anumită filosofie generală de viaţă, controlând astfel procesul gândirii şi al simţirii umane. Elementul care a rupt legătura dintre filosofia călăuzitoare şi civilizaţia călăuzită a fost abandonarea de către filosofie a misiunii ei civilizatoare, în favoarea unei pretinse superiorităţi intelectuale, care s-a dovedit a fi, în final, un simplu şi searbăd intelectualism. În cuvintele lui Schweitzer, „elementul decisiv în producerea acestui rezultat a fost abandonarea de către filosofie a sarcinii sale” (p. 4). Filosofia s-a compromis pentru că a pierdut contacul cu omul concret şi cu problemele reale ale existenţei lui. Ea a încetat să-l mai conducă spiritual pe om, transformându-se într-o preocupare, de multe ori gratuită, faţă de abstracţiuni. Prin speculativismul ei, filosofia a aplicat o lovitură nimicitoare civilizaţiei europene, creând impresia că înţelepciunea ţine de manevrarea conceptelor, nu de corectitudinea şi corectarea vieţii. Odată percepută astfel, împotriva filosofiei s-au adunat o mulţime de prejudecăţi, societatea întorcându-se împotriva acestei gândiri senilizate.
Realitatea a fost lăsată în seama ştiinţelor naturii, care nu posedă prin ele însele capacitatea de a oferi o viziune unitară asupra tuturor lucrurilor. În locul unei hărţi complete a vieţii, omului modern i s-a pus în mână firmiturile unui empirism orb, incapabil să privească dincolo de datele imediate ale simţurilor. Entuziasmul plebeu faţă de acest tip de realitate aşa-zis ştiinţifică, lipsită de înţelepciunea vieţii, a sporit datorită reuşitelor tehnice ale ştiinţei. Direcţia suicidară în care civilizaţia europeană, devenită globală, se îndreaptă şi dificultatea redirecţionării ei sunt dovezi irefutabile ale incapacităţii ştiinţei empirice de a ne oferi cheile unei existenţe normale în lume. Dacă economia continuă să funcţioneze în acelaşi fel şi în acelaşi ritm, avem toate şasele să sfârşim cu toţii în vârful unei uriaşe grămezi de gunoi. Dacă încetează, ne vom prăbuşi în barbarie. Iată în ce colţ a fost înghesuită civilizaţia de către lumina ştiinţei empirice, mai exact, de către orbirea ei spirituală şi etică. Ce drept mai are, vă întreb, această ştiinţă să se numească astfel, după ce a dus în pragul ruinei întreaga umanitate? Eliminarea gândirii etice, temelie autentică a civilizaţiei, constituie adevărata crimă împotriva umanităţii, de care se fac responsabili promotorii acestei dezorientări.
Speculativismul abstracţiunilor filosofice a luat sfârşit, pentru că trebuia să ia sfârşit. În locul său, nu s-a ridicat însă nimic altceva vrednic de luat în seamă. Terenul rămas vacant a fost ocupat de fragmentarism şi de o schizofrenie spirituală care ne-a aruncat şi mai adânc în prăpastia materialismului consumerist, efect generat nu atât de spiritul ştiinţific, care a început să se mai trezească pe ici pe colo, cât de faptul incontestabil că, în absenţa spiritualităţi şi a gândirii autentice, carnea pune mâna pe cârmă. Metodele speculativiste ale filosofiei abstracţiunii au transformat lumea, ne spune Schweitzer, „într-un simplu material pentru producerea de schiţe pur teoretice” (p. 7). În reacţie, aroganţa ştiinţei, care a eliminat pe bună dreptate filosofia abstracţiilor goale, a aruncat peste bord şi valoarea ideilor spirituale, imaginându-şi că omul poate trăi numai cu pâine.
Puzderia de opinii filosofice, care refuză să devină convingeri, ca nu cumva autorii lor să fie obligaţi să le aplice în viaţa proprie, au dat naştere unui dispreţ faţă de convingerii, care s-au transformat într-un fel de semn al inferiorităţi spirituale. Jocul gratuit al conceptelor se potriveşte mai bine modei decadente, care nu a înţeles niciodată faptul că decadenţa e tot una cu decăderea. Cultura decadentă nu este o pălărie pe care o purtăm duminica la promenadă, ci un cancer care mănâncă măduva civilizaţiei. Convingerea este energia care mână lucrurile înainte, nu mofturile pseudo-culturale şi dispreţuirea puerilă a gândirii. A fost o vreme în care filosofia recunoştea valoarea civilizaţiei, dar filosofia postmodernă s-a îmbuibat în aşa măsură cu roadele progresului, încât şi-a permis să-i atace temeliile. Nu înţelegem încă pe deplin nebunia acestui gest, dar momentul iluminator s-ar putea să nu fie departe. La ce poate sluji oare, înţelepţilor, faptul că cineva îşi taie craca de sub picioare? În loc să-şi subordoneze ştiinţa, filosofia s-a resemnat să cearnă rezultatele acesteia, pătrunsă de convingerea suicidară că adevărul ultim ar ţine de simţuri. În acelaşi spirit, s-a mulţumit să-şi studieze şi trecutul, ca şi cum, lipsită de viitor, ar mai putea subzista cât de cât, sugând din sângele propriu. A adoptat astfel viaţa de surogat a unei discipline academice, renunţând la facultatea şi funcţia ei creatoare. Istoria filosofiei a devenit, în felul acesta, locul în care filosofia a abandonat gândirea sau, mai bine zis, unde gândirea a abandonat filosofia.
Iată, deci, condiţiile în care gândirea filosofică şi-a pierdut putinţa călăuzitoare, transformându-se într-o disciplină pedantă, pentru pedanţi. În ciuda păstrării unui loc în universitate, ea nu mai are astăzi niciun mesaj real pe care să-l poată adresa lumii. În pofida erudiţiei maximale, ea s-a înstrăinat de om, îngăduind apariţia unor generaţii care nu mai ştiu ce este gândirea fundamentală. Din această impotenţă s-a născut dispreţul cu care este ea astăzi întâmpinată aproape pretutindeni în lume. Prin refugierea ei în complicaţiile abstracţiunii, filosofia a contribuit la stingerea interesului pentru propriile sale teme, în rândul marelui public, şi a făcut lucrul acesta datorită incapacităţii ei de a recunoaşte valoarea umană şi socială a unor astfel de interese. În cămara filosofiei nu se mai găseşte astăzi hrana care să poată stâmpăra foamea spirituală a omului contemporan. Din acesta cauză occidentalul actual bate pragul tuturor ciudăţeniilor din lume, la el acasă lipsind gândirea care reprezenta altădată gloria umanităţii. Civilizaţia, se pare, este mult prea grea pentru a se sprijini pe picioarele scheletice ale speculaţiei conceptuale.
În consecinţă, ne spune Schweitzer, „niciun efort nu trebuia ocolit, pentru a îndrepta atenţia celor cultivaţi şi a celor necultivaţi asupra problemei privitoare la idealurile civilizaţiei” (p. 13). Am căzut pradă unei teorii despre univers care nu ne poate oferi energia lăuntrică şi idealurile pretinse de sarcina susţinerii progresului. „La ceas de pericol”, ne spune filosoful, „santinela care trebuia să vegheze a adormit, rezultatul fiind neputinţa noastră de a lupta pentru civilizaţie” (p. 14).
Filosofia nu este singura care a contribuit la colmatarea canalelor civilizaţiei Europene. În aceeaşi categorie se înscrie şi ideologia capitalismului excesiv, mai ales ideea că progresul poate ajunge departe, călătorind în cârca lăcomiei. S-a dovedit, astfel, că ideea profitului cu orice preţ, în loc să ridice nivelul de viaţă al omului, contribuie la adâncirea sărăciei lui reale sau închipuite. Aspiraţia generalizată către o prosperitate materială pe care altădată nu şi-o îngăduiau decât împăraţii se face vinovată, în aceeaşi măsură, de acutizarea sărăciei şi a impresiei de sărăcie. Pe de o parte, huzurul unora se plăteşte cu inaniţia altora, situaţie întâlnită mai ales între ţările bogate şi cele sărace, dar şi între bogaţii şi săracii aceleiaşi ţări. Pe de altă parte, clasei de mijloc i se induce impresia de sărăcie, prin distanţa socială impusă de faptul de a nu dispune de putinţa împopoţănării cu ultimele jucării apărute pe piaţă. Desigur, aceasta este o sărăcie închipuită, însă tot sărăcie e, iar efectele ei nu sunt deloc imaginare. Indiferent dacă este adevărată sau nu, sărăcia produce robie, omul devenind sclavul aspiraţiei sale către un mai bine real sau imaginar, desfăşurând cu furie activităţi de ordin economic.
Civilizaţia presupune însă existenţa unor oameni capabili să conceapă şi să realizeze idealuri destinate să asigure progresul tuturor, în primul rând, progresul spiritual. Cu alte cuvinte, ea pretinde libertatea omului de a gândi şi de a acţiona creator, situaţie care, nu doar că nu mai e accesibilă majorităţii, dar nici măcar nu mai face parte dintre idealurile ei. Mai mult, măsura cantităţii de activitate necesară supravieţuirii sau înlăturării sărăciei închipuite este cea care prescrie dimensiunile egoismului uman, o atitudine care contribuie direct şi nemijlocit la ruina civilizaţiei. Iată de ce, ne atrage atenţia Schweitzer, asigurarea bunăstării minime a oamenilor înseamnă mai mult pentru consolidarea civilizaţiei, decât cuceririle militare făcute în numele ei. Civilizatia nu se bazează pe înrobirea altora, ci pentru eliberarea potentialului creator al membrilor ei.
În acelaşi timp, din cauza sărăciei mai mult sau mai puţin imaginare, pe care o generează ideologia capitalismului consumerist, şi din pricina insecurităţii economice pe care omul modern o resimte, el este obligat să suporte masiv influenţa deformatoare a maşinii. După cum bine se ştie, aici nu este vorba doar despre stresul programelor încărcate, pe care maşina le impune, ci şi despre unilateralizarea personalităţii umane, pe care omul modern o percepe ca pe o componentă a nefericirii sale. Rutina mecanică şi unilateralizarea sufletească subminează şi chiar amputează scopul în vederea căruia, cel puţin la nivel de pretenţii, întregul sistem este construit. La suprafaţă, eficienţa mecanică se pretinde o condiţie a bunăstării. În profunzime însă, ea este în aceeaşi măsură şi o cauză o neîmplinirii. Civilizaţia maşinii nu oferă omului putinţa de a înflori ca om, ci doar datoria de a se conforma trup şi suflet posibilităţilor ei. Fără îndoială, nu maşina e responsabilă de lucrul acesta. Maşina este un instrument util, deocamdată, iar aici nu argumentăm utopia întoarcerii la comuna primitivă. Problema nu este maşina, ci domnia ei; ori la această situaţie ne obligă practica şi ideologia capitalismului consumerist.
Un alt factor cu efecte negative asupra civilizaţiei, care nu este nici el străin de domnia maşinii, este aglomerarea urbană. Din nou, nu este vorba despre existenţa urbană ca atare, ci despre aglomerarea urbană. Este vizibil oricui faptul că mediul citadin creează aglomerări cu mult peste măsura spaţiului vital necesar unei vieţii liniştite şi creatoare. Înghesuiala i-a transformat pe oameni, dacă nu în duşmani, atunci cel puţin în străini unii faţă de alţii, producându-se o dezagregare a umanităţii relaţiilor interumane. Astfel, oraşul nu doar că a tăiat omului contactul vital cu natura, ci a tăiat şi legătura dintre om şi semenul său. Limitările nenaturale în care ne ducem existenţa au devenit treptat un fapt obişnuit, astfel încât am ajuns să nu mai distingem natura impersonală a relaţiilor cu semeni noştri. Sub dubla influenţă a domniei maşinii şi a înghesuielii urbane, relaţiile sociale s-au mecanicizat şi s-au coborât la nivelul unor legături bazate pe interese. Metafora maşinii s-a transformat în proza unei vieţi mecanicizate, omul devenind resursă umană, iar organizaţiile transformându-se din organisme vii în maşini sociale. Iată de ce, susţine gânditorul german, orice încercare de revigorare a civilizaţiei presupune scoaterea ei din condiţiile pe care i le impune vieţuirea citadină actuală (p.21).
Nicăieri nu se vede mai bine lucrul acesta decât în domeniul şcolarizării, educaţia devenind sinonimă cu parcurgerea programelor şcolare. Atitudinea e coerentă cu faptul că, începând din copilărie, întreaga noastră viaţă e subordonată regulilor societăţii şi ale diverselor ei instituţii, fapt care afectează negativ creativitatea şi-l transformă pe om în executantul docil al unor imperative de grup. Confundarea pregătirii profesionale cu educaţia a îngustat în aşa măsură abordarea încât, chiar înainte de introducerea specialităţilor vizate, educaţia se adresează doar unei feli a fiinţei umane. Preţuirea omului ca om a ieşit din câmpul vizual al educatorilor, în favoarea preţuirii omului ca resursă. Egoismul concurenţial şi egalitarismul lipsit de orizont au condus la sugrumarea birocratică a educaţiei prin tot felul de reglementări şi la scoaterea din schemă a educaţiei metanoice.
Şcoala s-a transformat într-o fabrică de diplome şi posesori de diplome, care nu mai funcţionează acum pentru binele omului, ci pentru îndeplinirea unor condiţii tot mai absurde de acreditare şi angajare economică. Măsurabilitatea rezultatelor face din elev o simplă maşină de consumat programe şcolare, în timp ce adevăratele roade ale educaţiei, cum ar fi maturitatea intelectuală şi umană a elevului, pentru că nu sunt măsurabile, rămân în afara sferei de interes a sistemului. Fiecare câştig sperat a atras după sine o pierdere neprevăzută. Talentul profesorului a fost sacrificat pe altarul aceloraşi reglementări. Programele şi schemele de lecţii sunt factori care încorsetează în aceeaşi măsură libertatea spirituală a educatorului şi a elevului. În mijlocul democraţiei, şcoala primeşte tot mai mult forma lagărului de muncă forţată şi a coloniei penitenciare. Factorii de decizie ar trebui să înţeleagă, probabil, că exodul cadrelor didactice din învăţământ nu este în întregime determinat de veniturile mici, ci şi de mizeria umană pe care sistemul o impune, prin intermediul halucinaţiilor pedagogice ale unor pseudo-inovatori cu ochii aţintiţi asupra bugetului învăţământului.
Devenit un simplu executant, un apendice al maşinii, omul şi-a pierdut în mare parte creativitatea, lucru care i-a afectat inteligenţa nativă şi dispoziţia de a se educa. Faptul acesta a contribuit masiv la distrugerea vieţii spirituale a individului şi a comunităţii umane, care a fost înlocuită cu divertismentul gratuit şi infantil. Se ajunge astfel la un fel de îndobitocire a omului prin muncă şi circ. „Mentalitatea acestei mase de indivizi relaxaţi din punct de vedere spiritual şi incapabili de reculegere”, ne avertizează Schweitzer, „se reflectă asupra tuturor instituţiilor care ar trebui să promoveze cauza culturii” (p.19). Publicaţiile sunt obligate să coboare până la nivelul de înţelegere al cititorilor şi să renunţe complet la misiunea lor educativă. Instituţiile de cultură, astfel subţiate, nu mai reuşesc să influenţeze semnificativ societatea, lipsa de gândire fundamentală atingând proporţii epidemice, fapt dovedit de discuţiile dintre oameni, care rareori depăşesc sfera generalităţilor sau a preocupărilor lor profesionale. Nimeni nu are nimic esenţial de spus şi e mereu pândit de frica de a nu fi pus în situaţia de a i se cere să spună ceva consistent. Se naşte astfel o societate a minţilor care nu se concentrează niciodată, fapt care conduce la însăşi coruperea ideii de om. Nu căutăm decât vigoarea muncii, abandonând orice ideal mai înalt.
Este adevărat că organizarea activităţii este o condiţie a civilizaţiei, însă la fel de adevărat este şi faptul că, dincolo de o anumită limită, ne informează Schweitzer, „organizarea exterioară se dezvoltă pe cheltuiala vieţii spirituale. Personalitatea şi ideile sunt astfel subordonate instituţiilor, când de fapt cele dintâi ar trebui să le influenţeze şi să le anime din interior pe acestea din urmă” (p.27). Ideile nu mai sunt justificate raţional, ci prin invocarea opiniei publice şi a modelor culturale. Această tiranie a opiniei generale şi această renunţare la statutul de fiinţă gânditoare e mascată sub numele de respect faţă de convingerile altora, ca şi cum ar putea exista convingeri în absenţa gândirii. Maturitatea spirituală a unei societăţi e condiţionată de recuperarea autonomiei cugetării de către majoritatea indivizilor care o compun şi de întemeierea relaţiilor lor cu instituţiile statului pe baza acestei independenţe.
Abordarea tiranică, creată pe calapodul maşinii, trebuie să facă loc organizării bazate pe legământ şi fidelitate. Totalitarismul organizaţional trebuie să cedeze în favoarea adeziunii frăţeşti. Oamenii trebuie eliberaţi din robia dictatului organizaţional, în care s-au vârât singuri, pentru a se bucura de adevărata libertate şi forţă a cuvântului. Înrobirea faţă de grup ţine de incapacitatea individului de a-şi construi o identitate pe cont propriu şi de impotrivirea turmei faţă de o astfel de identitate. Majoritatea oamenilor contemporani sunt simple relee care transmit mai departe, fără să-şi dea seama, opinii gata făcute, de multe ori fără contribuţia gândirii. În acest context, propaganda a luat locul adevărului. Odată cu independenţa gândirii, a dispărut şi credinţa în adevăr şi judecata morală personală. „Organizarea mediului nostru exterior”, observă Schweitzer, „conduce la organizarea lipsei noastre de gândire” (p. 32), în plan interior. Descoperim astfel adevărul teribil că, „odată cu progresul istoriei şi dezvoltarea economică a lumii, dezvoltarea civilizaţiei autentice nu a devenit mai uşoară, ci mai grea” (p. 34).
Ajuns aici, filosoful îşi întoarce atenţia dinspre latura critică a contribuţiei sale către latura constructivă. După cum bine se ştie, este mult mai uşor să critici decât să construieşti. Demersul critic are înaintea ochilor săi nişte fapte deja împlinite, la care se poate raporta cu lux de amănunte, în timp ce demersul constructiv se împiedică adesea în aprecieri vagi şi, inevitabil, netestate în focul realităţii. Cu toate acestea, partea constructivă rămâne întotdeauna mai importantă.
Primul element constructiv pe care autorul ni-l oferă este recâştigarea optimismului referitor la destinul civilizaţiei. Nu putem porni proiectul refacerii ei, dacă nu credem în posibilitatea victoriei. Impedimentul major care stă în calea acestui optimism este teoria conform căreia, asemenea unui organism, civilizaţia îşi are vârstele ei: se naşte, se dezvoltă, decade şi piere. Pesimismul biologist nu are însă la bază decât o simplă analogie, dispariţia civilizaţiilor din trecut fiind rezultatul decăderii morale a oamenilor, nu produsul unei fatalităţi organice. În plus, o astfel de perspectivă interpretează istoria ca pe un fel de mecanism inexorabil, când de fapt civilizaţia are destinul unui trup abia atunci când se deplaseză semnificativ în direcţia valorilor trupeşti. În loc să renunţăm, striviţi de un fatalism neinspirat, am face mai bine dacă am privi lucrurile cu ochiul analitic al omului de ştiinţă şi am trece la treabă, pentru că, în pericol nu se află astăzi o civilizaţie printre altele, ci singura civilizaţie în existenţă, anume, cea care cumulează toate investiţiile umanităţii dintotdeauna. Problema, aşadar, stă în faptul că: „generaţia noastră, deşi atât de mândră de multele sale realizări, nu mai crede într-un lucru cu totul esenţial: progresul spiritual al umanităţii” (p.65), afirmă filosoful. Necesară este, deci, eliberarea spiritului uman, în aceeaşi măsură, de optimismul care nu gândeşte şi de pesimismul care îşi imaginează că meditează.
De fapt, soluţiile la problemele cu care ne confruntăm există încă din antichitate, iar ele nu sunt ascunse decât de faptul regretabil că orizontul preocupărilor omului contemporan obişnuit nu se mai extinde dincolo de marginile mentalităţii sale burgheze. Din această cauză, generaţia care consideră că cu ea începe lumea are toate şansele să fie generaţia cu care lumea se va încheia. Nu izvorul culturii europene a secat, ci a scăzut adâncimea puţurilor noastre, pe care nu le mai săpăm până la nivelul apelor ei. Secole la rând, consideră Schweitzer, religia creştină a suferit – şi mai suferă încă – de pe urma transcendentalismului iudeu şi a metafizicii greceşti. E timpul să revenim la vitalismul metanoic al bisericii de la început. Salvarea civilizaţiei depinde de redescoperirea cu viaţa a marilor adevăruri spirituale de altădată. E vorba, în esenţă, despre o activitate de restaurare, mai degrabă decât de o activitate complet novatoare. Este o activitate care trebuie întemeiată în interiorul civilizaţiei, fie şi doar pentru simplul motiv că nu mai există nimic altceva în afară ei. Atât timp cât există energie spirituală, progresele realizate într-un domeniu facilitează progresele din alte domenii. Acum însă, pentru că motorul spiritual al civilizaţiei pare să se fi oprit, progresul în domeniul organizării lucrurilor nu mai duce nicăieri. Absenţa vieţii spirituale şi a gândirii spirituale conduce la falimentul instituţiilor pentru care au luptat şi au murit generaţii de strămoşi. Din acelaşi motiv, ştiinţa s-a despărţit şi ea de gândire, iar acum încearcă să se confrunte cu realitatea şi cu lumea pe cont propriu, oferindu-ne o viziune despre univers complet lipsită de înţelepciune şi de profunzime. Savantul gânditor de altă dată a fost înlocuit de savantul needucat, din zilele noastre. Nădăjduim ca această poveste să se asemene până la capăt cu cea a fiului risipitor.
În prezent, sarcina cea mai importantă a spiritului este „producerea unei teorii a universului” (p. 80) care să fie compatibilă cu existenţa civilizaţiei, respectiv, să se afle în armonie cu idealurile morale. Dezmembrarea unor astfel de teorii, care au fost invinuite de violenţe de care nu s-au făcut ele însele vinovate, a produs generaţii de oameni debusolaţi spiritual; şi ori de câte ori spiritul nu conduce, trupul îi ia locul, generând o fiinţă umană uşor de înrobit şi de manipulat. Nu putem uita faptul că, la principiul maximizării profitului, s-a ajuns prin renunţarea la principiu maximizării omului. Ideea că cel dintâi slujeşte celui din urmă este, după cum se ştie, mioapă. Trebuie să înţelegem, ne avertizează Schweitzer, că „orice epocă trăieşte în contextul conştiinţei pe care i-au pus-o la dispoziţie gânditorii sub influenţa cărora se află” (p. 81). În consecinţă, Platon a greşit atunci când a afirmat că filosoful trebuie să fie rege, pentru că supremaţia filosofului o întrece cu mult pe cea a politicianului. Politicianul e generalul care conduce lupta, în timp ce filosoful e strategul care concepe arta războiului. Politicianul acţionează cu un material care există deja în gândirea şi mentalitatea epocii sale, un material care a fost aşezat acolo de către gânditori. Politicianul, continuă filosoful, „nu construieşte instrumentul la care trebuie să cânte” (p. 82). Prin urmare, dacă gânditorul nu produce, într-o epocă, decăderea îşi face apariţia, pentru că el este demiurgul civilizaţiei. Să nu uităm că etica stoică a fost cea care a îngropat Imperiul Roman, ucigând în sufletul lui dorinţa şi nevoia de a birui. Resemnarea nu întemeiază imperii.
Din păcate, epoca noastră e săracă în gânditori profunzi şi profundă în gânditori săraci – şi la propriu şi la figurat. Nevoia de a medita la subiecte profunde a fost înlocuită cu nevoia produsă de reclama comercială. Suntem o generaţie care a renunţat la reflecţie, invocând motive pragmatice, ca şi cum am avea ce face, dacă nu ştim ce trebuie să facem. Am ajuns astfel agenţii şi victimele unor aventuri nerodnice, în toate domeniile majore ale vieţii. După cum consideră Schweitzer, „în aceeaşi măsură pentru comunitate şi pentru indivizi, viaţa lipsită de o teorie despre lucruri are natura unei tulburări patologice la nivelul înaltei facultăţi a orientării de sine” (p. 86). Numai gândirea care se adresează gândirii are impact spiritual, progresul spiritului fiind condiţionat de dialogul gândirilor.
Deasupra gândirii, se află domeniul spiritului, la care nu avem acces decât prin vieţuire şi gândire. Astfel, „pentru că viaţa este obiectul ultim al cunoaşterii”, ne spune autorul, „cunoaşterea noastră ultimă este cu necesitate experienţa gândită a vieţii, dar lucrul acesta nu se află în afara sferei raţiunii, ci în interiorul ei” (p. 91) şi această pentru că „reflecţia dusă până la capăt sfârşeşte într-un misticism al trăirii, care constituie pentru toţi oameni un element necesar al gândiri” (92). Omul care nu împinge gândirea până la acest nivel este un exemplar bolnav al rasei sale. Din fericire, istoria ne învaţă că specia umană este capabilă să gândească în masă la problemele fundamentale. Astfel, fiecare om trebuie să devină o personalitate reflectivă, în contextul unei teorii despre univers pe care şi-o construieşte el însuşi, folosind materialele disponibile. Procedând astfel, el acţionează etic, pentru că, afirmă autorul, „etica este activitatea omului care caută să asigure desăvârşirea lăuntrică a propriei sale personalităţi” (p. 94). Morala nu este o obligaţie în sine, decât pentru un om rătăcit printre abstracţiuni. Scopul este omul, morala fiind doar instrumentul. Prin ea, omul se purifică pe sine şi îşi purifică relaţia cu lucrurile şi cu semenii. În felul acesta, morala şi teoria despre univers care-i scoate în evidenţă valoarea devin parteneri în acţiunea de refacere a civilizaţiei. Scopul etic este cel care trebuie să anime toate celelalte scopuri. Din nefericire pentru omul modern, idealurile etice s-au uzat din cauza absenţei unei teorii despre lume care să le întemeieze. Viitorul civilizaţiei depinde de capacitatea noastră de a construi o astfel de viziune.
În absenţa unei teorii de felul acesta, acţiunea umană devine simplă agitaţie. Deşi suntem „intoxicaţi cu activitate în aşa măsură încât nu avem timp să gândim” (p. 97), ne lipseşte totuşi acţiunea autentică, motivul fiind tocmai pierderea sensul lumii şi al vieţii. Din acest punct de vedere, pragmatismul american este o capcană a dezorientării. Realitatea absenţei unei teorii a universului şi pericolul pe care ea îl reprezintă trebuie sădite în mintea oricărui om, simplu sau învăţat, şi trebuie privită cu oroare. „Idealurile născute din prostie şi suferinţă, ale celor care fac opinia publică şi guvernează evenimentele publice,” ne învaţă Schweitzer, „nu vor mai avea nicio putere asupra oamenilor, odată ce ei încep să gândească la eternitate şi mortalitate, la existenţă şi disoluţie, învăţând astfel să distingă între standardele adevărate şi cele false, între cele care au valoare şi cele care nu au” (p. 103).
În sfârşit, un lucru extrem de important pe care trebuie să-l ştim şi pe care-l găsim în paginile memorabile scrise de Schweitzer, este faptul că singurul agent eficient al restaurării civilizaţiei este individul, pentru că el este singurul agent real din orizontul vieţii omeneşti. Dacă el nu se ridică la conştiinţa responsabilităţii sale, considerând că revine statului o astfel de sarcină, totul e pierdut. Puterea poate contribui la realizarea acestui obiectiv, însă nu poate înlocui acţiunea individului. Numai transformarea metanoică a individului ne mai poate salva. Civilizaţia renaşte atunci când în sufletele indivizilor se iveşte un nou tonus al simţirii şi al gândirii etice, independent şi indiferent de tonusul pe care majoritatea îl are la un moment dat. Dacă societatea influenţează individul mai mult decât influenţează individul societatea, rezultatul este deteriorarea, pentru că elementul nobil al vredniciei spirituale şi morale se află în individ, nu în abstracţiunea unei instituţii. Noua opinie publică trebuie creată în spaţiul privat, pentru că, ne spune Schweitzer, „cea existentă deja este menţinută de presă, de propagandă, de organizare şi de influenţele financiare” (p.74). Toate acestea reprezintă un mod nenatural de răspândire a ideilor, prin care suntem îndopaţi cu deşeuri, fapt care blochează, continuă filosoful, „adevărul gândurilor şi receptivitatea ascultătorului faţă de adevăruri noi” (p.74). Propagandismul şi reclama sunt asalturi ale minciunii împotriva adevărului. Spiritul uman actual e înlănţuit de organizaţii şi instituţii lipsite de reflecţie, fapt care produce o stare de îndobitocire, susţinută de mercantilismul capitalist.
Baronii capitalismului actual, continuă învăţatul, „vor folosi orice mijloace pentru a-l ţine [pe om] în această stare de impersonalitate, care le convine atât de mult. Ei se tem de personalitate, pentru că spiritul şi adevărul, pe care ei ar dori să le amuţească, îşi află în ea posibilitatea lor de exprimare” (p.76). Îndobitocirea materialistă a omului este o condiţie a menţinerii privilegiilor capitaliste. „Există astăzi”, aflăm în continuare, „o alianţă tragică între societate, ca întreg, şi condiţiile ei economice. Cu o dârzenie macabră, aceste condiţii tind să transforme omul de azi într-o fiinţă lipsită de libertate, fără capacitatea de a reflecta şi privată de autonomie, pe scurt, într-o fiinţă umană încărcată cu atâtea deficienţe încât să-i lipsească însuşirea de om” (p.76). Statul, la rândul să, în loc să-i unească pe oameni prin promovarea unor idealuri compatibile cu conservarea civilizaţiei, foloseşte toate mijloacele de care dispune pentru a aduna bani, cu scopul de a se conserva pe sine. Sugrumarea spiritualităţii prin tehnica bolşevică a copleşirii maselor de oameni cu grijile supravieţuirii sau ale înavuţirii continuă să fie aplicată şi astăzi. Impactul negativ al economicului asupra spiritualităţii contribuie, astfel, la demoralizarea constată a omului, într-un moment în care instituţiile religioase par să ne tradeze şi ele. În universităţi, gânditorii sunt înlocuiţi de funcţionari academici, care se interesează mai mult de veniturile lor bugetare decât de destinul spiritual al semenilor lor.
În pofida acestor lucruri, Schweitzer consideră că, oricât de uriaşă ar fi sarcina, ea păleşte înaintea forţei deşteptării individului din somnul care l-a dus în această situaţie. Iată, aşadar, o serie întreagă de idei asupra cărora se cuvine să medităm şi în legătură cu care trebuie să acţionăm. Este o acţiunea cât se poate de uşoară, pentru că ea ne vizează direct şi personal, adică, vizează o sferă în care noi suntem singurii stăpâni.
[1] Citatele reprezintă traduceri realizate de autor, după: Albert Schweitzer, The Decay and Restauration of Civilization, trad. C.T. Campion (London: A. & C. Black Ltd. 1923).