DESPRE MOARTEA AUTORULUI (ŞI A TUTUROR CELORLALŢI)
Cu câtva timp în urmă, am primit cu toţii ştirea zguduitoare a morţii autorului. Poate vă întrebaţi despre ce autor este vorba. Ei bine, dacă ar fi fost un autor anume, deşi loviţi de amar, am fi rezistat necazului fără prea multă zarvă. Problema este însă că nu s-a anunţat moartea unui autor oarecare, ci moartea autorului ca atare, a autorului prin excelenţă. Viaţa pare să-i fi fost curmată, cu precădere, la Paris, oraşul luminilor (în scădere); şi nu de către vreun… ştiţi dumneavoastră, ci de către înşişi purtătorii făcliei. I s-a administrat, în văzul lumii şi la lumina zilei, un amestec de substanţe otrăvite.
Autorul moral al întregii afaceri pare să fi fost Ferdinand de Saussure. În opinia domniei sale, semnul lingvistic nu este numele atribuit unui lucru, ci asociaţia arbitrară dintre un concept şi un sunet.[1] Cu alte cuvinte, rostul numelui nu este acela de a ne trimite la realitatea pe care o numeşte, ci acela de a diviza în bucăţele inteligibile o masă pre-conceptuală indistinctă şi amorfă. Altfel spus, nu ştim, decât după ce vorbim; ca şi cum am avea ce spune, dacă nu am înţelege înainte de a rosti. (Să sperăm că nu de la francezi li se trage multora obiceiul de a vorbi înainte de-a gândi.) Există, desigur, situaţii în care verbul fertilizează gândul, dar nu înainte ca gândirea să origineze verbul. Cu toate acestea, Saussure nu s-a sfiit să reducă gândirea la vorbă[2] şi, după cum vom vedea, să reducă vorba la zero. De ce? Pentru că semnul lingvistic astfel definit, ni se spune, îşi extrage conţinutul semantic – adică, sensul său – exclusiv[3] din relaţile pe care le are cu celelalte semne de aceeaşi natură. Ar fi, desigur, interesant de aflat ce fel de relaţie poate întreţine un nume lipsit de conţinut propriu cu un alt nume la fel de golaş, pentru ca în virtutea unui astfel de raport ambele punguţe goale să se umple cu galbenii zornăitori ai semnificaţiei. Un adevărat miracol, care nu poate fi egalat decât de isprava nemaiauzită a finanţelor contemporane, capabile să scoată bani din datorii. Dacă sistemul limbii este compus din zerouri semantice, ce fel de relaţii distincte ar putea întreţine acestea între ele, pentru ca prin intermediul lor respectivele zerourile să devină brusc sume pozitive? Mai mult, cum ar putea nişte zerouri să compună un sistem? Putem oare împacheta nimicul, pretinzând că facem cadouri?
S-ar găsi probabil cineva să obiecteze că nu doar sistemul lingvistic al buzunarelor goale e implicat aici, ci şi o masă semantică amorfă, care umple sărăcăcioasele noastre farfurioarele cu ciorba aburindă a sensului. Dar chiar în cazul acesta, distinşi cititori, nu ne-am alege oare cu aceeaşi ciorbă în fiecare farfurie, cu acelaşi conţinut în fiecare cuvânt? Fiecare vorbă ar fi astfel interschimbabilă cu oricare alta, iar sistemul limbii s-ar prăji de tot. Dacă sensurile nu ar fi cât de cât distincte înaintea împachetării lor în cuvinte, aşezarea lor cuminte în ambalajele cu pricina nu ar însemna mare ispravă. Este adevărat că sintaxa joacă un rol clarificator de sensuri, însă nu trebuie să confundăm clarificarea sensului cu originea lui. Din topitorie nu ies lingouri, decât dacă minereul este de aur. Sensul se iveşte la nivelul intuiţiei intelectuale, după care se explicitează în cuvinte. Nu cuvintele îl explicitează, ci el se explicitează în cuvinte. Există gândire înaintea vorbei, după cum există sensuri care nu intră niciodată în vorbe şi sensuri care doar circulă printre vorbe. Târâtoarele cred însă că şi păsările tot pe burtă merg şi că datul din aripi ţine de ventilaţie. Gravă este boala reducţionismului (la propria micime)!
S-a argumentat, cu aceleaşi intenţii nelăudabile, că intenţia autorului nu este nici ea relevantă, dat fiind faptul că ceea ce autorul intenţionează nu se suprapune fără rest peste ceea ce autorul realizează de fapt în textul său. Prin urmare, cititorul este obligat să improvizeze şi să aduge de la sine sensuri care-i aparţin. Astfel, ni se spune în continuare, cartea nu ţine atât de autorul care o scrie, ci mai degrabă de cititorul care o interpretează. Iată, aşadar, pe ce temeiuri s-a emis autorului un certificat de deces, din cenuşa urnei lui ridicându-se triumfător cititorul. Dacă lucrurile ar fi însă atât de grave, autorii ar trebui, desigur, aşezaţi cu respect în cimitirul culturii, publicându-se cărţi cu paginile goale, pentru ca astfel cititorilor, dacă mai pot exista, să li se poată acorda magnifica libertate de a nu mai citi nimic (o modă cu totul actuală) sau de a transforma nimicul în tot atâtea sensuri.
În ce ne priveşte, am considera o mare nenorocire obligaţia de a ne citi doar pe noi înşine, indiferent ce carte am deschide, mai ales în situaţia în care, în prealabil, ne-am declara singuri irelevanţi sau chiar inexistenţi (aviz autorilor unor astfel de idei). Ne rămâne totuşi speranţa şi bucuria că există autori care ne învaţă lucruri la care noi înşine nu am fi avut acces pe cont propriu. Fără îndoială, între cititor şi textul autorului se interpune interpretarea, motiv pentru care un text vorbeşte fiecăruia pe limba şi la nivelul său. Aceasta nu înseamnă însă că autorul nu spune nimic. Trebuie să înţelegem deosebirea dintre interpretare şi răstălmăcire. Sigur că, dacă suntem de rea credinţă, ca cititori, putem învârti cuvintele cuiva după pofta inimi. Comunicarea nu se face însă în vedere unui astfel de tratament necinstit şi barbar, ci cu speranţa că cititorul este de bună credinţă. Limba şi cumunicarea în general, aflăm[4], implică moralitate şi respect reciproc. Aşadar, cum s-ar putea explica oprimarea culturală a autorului de către cititor, dacă nu printr-un abuz hermeneutic? Există însă, dragi cititori, un cod al onoarei ascuns în faptul că vorbim, un legământ moral al comunicării, un contract lingvistic pe care l-am încheiat unii cu alţii. Limba este casa în care locuim, ne spune Heidegger. Haideţi să nu facem din ea un ospiciu al ciudaţilor, aşa cum procedează hermeneuticile radicale.
Ştim că există autori (de literatură mai nouă), care nu au nimic de spus şi care, în consecinţă, nu spun nimic, încercând totuşi să acrediteze idea că sterpiciunea spirituală ar fi o virtute şi o dovadă de modernitate a spiritului. Dacă despre aşa ceva este vorba, atunci înţelegem şi noi motivul harababurii propuse de hermeneuticile radicale, pentru că dintr-o harababură nu poţi scoate decât tot o harababură. Cu toate acestea, nu cititorul decide dacă autorul este sau nu mort; lipsa de suflet a autorului este o chestiune care-l priveşte personal. După cum prea bine ştim, numai intenţia este cea care ne permite să deosebim între acţiune şi mişcările corporale care o intermediază, datoria noastră de cititori fiind aceea de a respecta codul moral al comunicării, nu de a ne preface că autorul nu contează; pentru că atunci chiar aşa ni se va şi întâmpla, iar păgubitul nu va fi altul decât cel care îşi imaginează că citeşte. Textul nu trebuie localizat la nivelul infrastructurii sale, pentru că nu citim morfeme, şi nici la nivelul suprastructurii sale ideologice. El trebuie lăsat să existe la nivelul său, ca orice act normal de comunicare.[5] Sigur că textele au implicaţii ideologice – este caracteristica oricărei acţiuni umane – însă lucrul acesta nu înseamnă că autorul este un subversiv care trebuie demascat. Nu orice autor este un hoţ. Mai există şi oameni cinstiţi, care vor să spună exact ceea ce spun. Nevinovăţia lor trebuie creditată, până la proba contrară.
După cum ştim de la gânditorul britanic J. L. Austin, actul de vorbire presupune un aspect locuţionar (ceea ce se spune), un aspect ilocuţionar (ceea ce se face prin ceea ce se spune) şi un aspect perlocuţionar (efectele celor afirmate asupra interlocutorilor). Această schemă, devenită clasică, a fost îmbogăţită de un gânditor american, Kevin Vanhoozer, care recunoaşte actului de vorbire şi o dimensiune interlocuţionară,[6] în virtutea căreia limba conţine un legământ pe care interpretarea trebuie să-l respecte. Sigur că actul hermeneutic nu dispune de o precizie matematică, însă nici nu avem nevoie de ea. Este suficient dacă interpretăm aşa cum ştim, cu sinceritate, că trebuie să interpretăm în virtutea uzanţelor. Comunicarea nu este absolut transparentă, însă nu este nici complet opacă. Oricât s-ar strădui hermeneuticile radicale să introducă idea contrară, limba nu este un mijloc al separării, ci o formă a convieţuirii umane în mijlocul realităţii.
Excluderea din cuvinte a sensului auctorial se leagă, fără îndoială, de moartea lui Dumnezeu, declarată de Nietzsche la sfârşitul secolului XIX. Astfel, dacă marele Autor lipseşte, dacă Logosul semnificator este redus la tăcere, atunci ce ar mai avea de spus autorul uman? Dacă Sensul nu mai e, cum ar putea să existe sensurile? Se întrevede astfel simultan temeiul teologic al limbii şi comunicării, dar şi intenţia anti-teologică şi anti-culturală, a hermeneuticilor radicale. Este important să înţelegem că, dacă mersul vieţii şi al lucrurilor nu conduce Undeva, comunicarea se reduce la verbiaj şi taclale, chiar la zgomot. Limba este un intermediar al gândului, iar gândul este un intermediar al valorii. În absenţa Valorii, gândul şi cuvântul se dezorientează, şi orice discurs îşi ratează funcţia. Truditorii cuvântului nu trebuie să uite raţiunea ultimă a trudei lor, pentru că în felul acesta vor pierde din vedere diferenţa dintre cuvânt şi vorbărie. Limba este casa în care locuim în calitate de creatori de cultură, însă această casă nu ne aparţine; suntem în ea musafiri. Nu noi stăpânim limba, ci limba ne acordă harurile ei, într-o măsură mai mare sau mai mică. Această casă aparţine Valorii pe care o contemplăm, singura despre care putem vorbi.
În opinia lui Jacques Derrida, el fiind cel care a aplicat autorului uman moartea nietzscheană a marelui Autor, semnificaţia este un joc nesfârşit al gratuităţii. Un cuvânt trimite mereu la un alt cuvânt, ceea ce face ca sensul lor să fie mereu amânat, iar în cele din urmă, ele toate să nu spună nimic.[7] Este interesant de observat cum un gânditor considerat de mare calibru nu vede decât jumătatea goală a paharului. Există oare cu adevărat acest joc al semiozei nesfârşite sau, mai bine zis, al lipsei nesfârşite de semioză? Dacă nu pricepem un cuvânt decât prin alte cuvinte, la nesfârşit, cum se face că totuşi pricepem? Cum reuşim să ne înţelegem unii cu alţii? Mai mult, cum reuşim să ne înţelegem cu realitatea? Sigur că sensul unui cuvânt este luminat de sensurile altor cuvinte, rezultatul este însă luminarea, nu întunecarea sensului. Nu pierdem semnificaţie, ci câştigăm. Sensul nu este mereu amânat, ci mereu îmbogăţit. Cum poate cineva să confunde bogăţia cu sărăcia, doar pentru că cea dintâi este interminabilă?
Mai mult, logosul nu se întrupează în cuvinte, ci în cuvinte şi lucruri, pentru că distincţia dintre realitate şi limbă este similară cu cea dintre gemenii monozigoţi. Limba nu ne desparte de realitate, ci este locul în care întâlnim realitatea. Puţin contează dacă lucrul acesta are loc la nivelul numelor, al propoziţiilor, al acţiunii sau la orice alt nivel. Haideţi să nu confundăm o uşă deschisă cu una închisă; diferenţa este foarte mare.
Există, desigur, un sens în care limba îşi dovedeşte finitudinea. De multe ori când încercăm să comunicăm o idee anume, ne vedem obligaţi să reformulăm; şi cu cât ideea este mai înaltă, cu atât reformularea este mai frecventă. Bogăţia logosului întrece capacitatea mijloacelor despachetării sale. Aceasta este nevoia pe care arta de a vorbi încearcă să o acopere; o artă dramatică, menită să trezească în sufletul interlocutorului aceeaşi revelaţie a logosului care l-a animat pe autor. Oricât de riscantă ne-ar părea această tranzacţie, ea reuşeşte de cele mai multe ori şi în măsuri semnificative. Dacă un cuvânt trimite la un altul, lucrul acesta nu demonstrează natura iluzorie a sensului, ci bogăţia revelaţiei logosului în lucruri şi cuvinte. Numai negarea logosului în favoarea vorbelor le lasă pe acestea din urmă goale de sens. La urma urmei, ce-ai putea găsi într-un pahar pe care tocmai l-ai golit? Limba nu se reduce însă la vesela vorbelor, ci se înfrăţeşte strâns cu arta culinară a rostirii, în care îşi vede rostul şi vesela menţionată. Greşeala hermeneuticilor radicale, aşadar, stă în faptul că nu disting între abisul bogăţiei logosului şi abisul sărăciei pălăvrăgelii. Astfel de filosofii nu depăşesc modernitatea, ci doar parazitează pe cadavrul ei încă suculent. În consecinţă, în urma verificărilor făcute (în limitele unui articol destinat mai degrabă să atragă atenţia, decât să demonstreze), se poate afirma că autorul nu a murit. Zvonul este fals. Moartea lui ar fi însemnat moartea tuturor celorlalţi care-şi trag fiinţa din scris, un atac subversiv împotriva culturii.
[1] Ferdinand de Saussure, Course in General Linguistics, (New York: The Philosophical Library, Inc., 1959.) p.66.
[2] Ibid., p. 111.
[3] Ibid., p. 114.
[4] Kevin Vanhoozer, First Theology (Nottingham, Eng.: Apollos, 2002), p. 175.
[5] Ibid., p. 170.
[6] Ibid., p. 174-75.
[7] Jacques Derrida, “La différance”, în Marges de la Philosophie (Paris: Les Éditions de Minuit, 1972), p. 11.