ETICA METANOICĂ
O schiţă conceptuală
Auzim vorbindu-se astăzi, în diverse împrejurări şi cu multiple ocazii, despre etica creştină; şi nu de puţine ori lucrul acesta se face cu intenţia lăudabilă de a-i sublinia virtuţile vindecătoare. Este un lucru de apreciat, într-o vreme în care cultura occidentală excesiv secularizată încearcă din răsputeri să înlocuiască etica aceasta cu un amestec de idei lamentabile, al căror fundament nu poate fi decât târguiala dintre dorinţele şi poftele noastre căzute. Aşadar, faptul că la noi, în Răsăritul Europei, se mai vorbeşte încă binevoitor despre etica creştină nu trebuie dispreţuit, ci dimpotrivă trebuie dublat de autoritatea unor preocupări reale, din partea creştinilor, faţă de sensurile ei practice autentice. Numai în felul acesta se poate împiedica subţierea conceptuală şi practică a eticii creştine, ajunsă astăziaproape la nivelul unei cumsecădenii generale, care, la fel ca multe alte lucruri mărunte, simte şi ea nevoia să pozeze în haina cuminte a evlaviei. Mulţi dintre cei care vorbesc despre etica creştină, chiar în spaţiul public, ar trebui să ştie totuşi că ea are nişte sensuri destul de bine delimitate, mai ales atunci când ne referim la forma ei originară, cea biblică. Prin urmare, această etică nu trebuie confundată cu o generalitate moralizatoare lipsită de contur şi care se poate aplica oriunde şi oricum. Pentru a veni în întâmpinarea acestei nevoi, ne-am propus să prezentăm în continuare schiţa conceptuală a unei etici creştine de inspiraţie biblică.
În scopul acesta, vom porni de la constatarea fundamentală că etica creştină rezultă din împletirea a două aspecte de bază: unul teoretic şi altul practic. Ea cuprinde o teorie explicativă al cărei obiect este fenomenul general-uman al moralităţii, iar în al doilea rând, prezintă un interes masiv faţă de transformarea morală efectivă a fiinţei umane. Deşi, după cum vom vedea, etica pe care o propunem este în totalitatea ei creştină, aspectul său practic este cel care o particularizează în mod deosebit şi care-i conferă profilul specific; latura aplicativă este cea care îi confirmă autenticitatea, pentru că la acest nivel ea introduce experienţa transformării metanoice a omului. În consecinţă, putem afirma că, în absenţa acestei dimensiuni practice specifice, nicio explicaţie etică nu se poate pretinde cu adevărat creştină, întrucât creştinismul nu este o teorie explicativă, ci o practică însoţită de explicaţii. Astfel, atunci când vorbim despre etica creştină, trebuie să înţelegem că ea este, finalmente, inseparabilă de sensurile metanoiei.
Acum, după cum bine se ştie, din Scriptură se pot deriva cel puţin patru teorii etice relativ distincte: o etică a regulilor morale, o etică a idealurilor morale, o etică a activităţii sacre şi o etică pneumatologică.
Etica regulilor sau a poruncilor divine se întemeiază pe ideea că Scripturile furnizează o serie de norme comportamentale clare, pe care creştinul are datoria să le urmeze în viaţa lui practică. Privită din această perspectivă, moralitatea este o proprietate a acţiunii umane, anume, aceea de a se conforma poruncilor divine. Totuşi, pentru a evita capcana legalismului, această formă a eticii creştine împarte poruncile divine în două categorii: porunci propriu-zise, adică reguli destinate aplicării directe, şi precepte sau reguli al căror scop este orientarea principială a acţiunii. Acceptarea existenţei preceptelor se datorează şi faptului că prescripţiile biblice, asemenea oricăror prescripţii de ordin moral sau juridic, nu pot fi aplicate mecanic, adică, fără luarea în considerare a naturii concrete a situaţiilor în care sunt ele folosite. Totuşi, argumentul de bază pe care se întemeiază etica regulilor este faptul indiscutabil că poruncile morale sunt prezente şi în Vechiul şi în Noul Testament şi că respectarea lor este în mod explicit poruncită creştinului. În al doilea rând, nicio etică nu se poate dispensa de prezenţa absolutului, într-o formă sau alta, absolut pe care etica poruncilor îl identifică la nivelul preceptelor. Pe de altă parte, subliniază criticii acestei poziţii, nu se poate totuşi trece cu vederea nici faptul că etica poruncilor tinde către un conformism finalmente incompatibil cu teologia libertăţii creştine şi că ea nu produce fiinţe morale autentice, ci caută mai degrabă să controleze comportamentul unor făpturi lipsite de o moralitate lăuntrică autentică.
Cea de-a doua perspectivă asupra eticii biblice, etica idealurilor morale, se constituie printr-o generalizare a conceptului de precept moral, pe care l-am întâlnit deja. Din perspectiva ei, poruncile Scripturii nu sunt nişte legi imuabile, ci mai degrabă nişte principii destinate să contureze o serie de idealuri morale, al căror scop este orientarea comportamentului. Se interpune astfel, între poruncă şi acţiune, un anumit mod de a fi, care slujeşte drept reper comportamental. Prin urmare, din acest punct de vedere, moralitatea unei acţiuni se judecă nu prin raportarea ei la o regulă sau alta, ci prin prisma scopului pe care acţiunea caută să-l atingă, îndulcindu-se în felul acesta relaţia dintre imperativ şi acţiune. Mai mult, transformarea regulilor în precepte permite utilizarea lor în situaţii şi medii culturale diverse, sporind astfel inteligibilitatea transculturală a moralei creştine. În acelaşi timp, transformarea menţionată îmbunătăţeşte şi relaţia poruncii divine cu raţionalitatea umană.
Etica activităţii sacre înţelege, apoi, moralitatea creştină ca pe o formă de recunoştinţă, cauzată de darul divin al fiinţei şi al mântuirii. Gratitudinea se manifestă prin integrarea interioară şi acţională a creştinului în lucrarea pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume, atât în lăuntrul omului, cât şi în afara lui. Este o lucrare al cărei scop este slava divină, prin realizarea binelui integral al omului şi al creaţiei. Din acest punct de vedere, toate preceptele eticii creştine urmăresc slava lui Dumnezeu, adică arătarea frumuseţii sale în lume, prin realizarea binelui, şi au menirea de a ne învăţa, metaforic vorbind, să păşim pe urmele Mântuitorului. În consecinţă, viaţa morală creştină nu ar fi o viaţă a ascultării de norme sau una a fidelităţii oarbe faţă de nişte principii abstracte, ci este viaţa concretă a fidelităţii faţă de modul cristic de a fi, viaţă care se desfăşoară în primul rând în cadrul comunităţii creştine, iar apoi şi în exteriorul ei. Din perspectiva acestei etici, morală este acțiunea care intermediază manifestarea în lume a spiritului lui Hristos, iar moral este omul care-şi asumă lăuntric forma spirituală a Mântuitorului. Privită astfel, moralitatea creştină presupune, fără îndoială, o anumită înţelegere a revelaţiei şi a lucrării desfăşurate de Dumnezeu în lume.
În sfârşit, etica pneumatologică sau duhovnicească se întemeiază, evident, pe primirea darului Sfântului Duh şi pe accesul la călăuzirea lui. Din perspectiva ei, purtarea guvernată de principii şi reguli abstracte comportă dezavantajul cultivării conformismului şi a aservirii faţă de reguli. Ascultarea deplină nu trebuie acordată, aşadar, decât călăuzirii şi influenţei Sfântului Duh al iubirii şi compasiunii, pe considerentul că a face bine înseamnă a urma îndemnurile lui, în diversele situaţii ale vieţii. Este adevărat că, aşa cum s-a subliniat adesea, această formă a eticii creştine poate cădea în capcana subiectivizării excesive a moralităţii. Pericolul acesta nu o pândeşte însă decât în cazul în care ea este gândită ca o alternativă la etica poruncilor şi la celelalte două forme etice menţionate, mai degrabă decât ca un cadru general al acestora.
Trebuie să observăm, de asemenea, că, dintre toate cele patru teorii etice menţionate, primele două se particularizează prin importanţa pe care o acordă regulilor, în timp ce ultimele două acordă o importanţă mai mare spiritului. La această observaţie, trebuie să mai adăugăm şi principiul conform căruia spiritul întemeiază regulile şi regulile concretizează spiritul. La esenţa eticii creştine ajungem, aşadar, în momentul în care înţelegem această relaţie dintre poruncă şi Duh, care ne permite să integrăm cele patru teorii menţionate anterior într-o singură şi cuprinzătoare teorie şi practică a spiritului regulilor şi a regulilor spiritului. Unitatea celor patru puncte de vedere poate fi constatată şi la nivelul acţiunilor practice de cultivare a moralităţii creştine. Astfel, sub acest raport, cele patru forme ale moralităţii trebuie gândite ca o succesiune de etape prin care orice creştin trebuie să treacă, deoarece, fără parcurgerea cu succes a şcolii ascultării poruncii, nimeni nu este admis în şcoala călăuzirii Sfântului Duh, ci se pierde în hăţişul imaginaţiilor proprii. Acesta ar fi motivul practic pentru care moralitatea creştină biblică trebuie considerată o moralitate iniţiatică, metanoică şi pneumatologică. Trebuie să înţelegem că instruirea şi formarea morală a creştinului porneşte de la moralitatea poruncii, ajunge apoi la moralitatea activităţii sacre şi la moralitatea pneumatologică, experienţa morală creştină îmbrăcând forme diverse, în funcţie de gradul de maturizare morală şi spirituală a persoanei în cauză. Iată de ce secretul teoretic şi practic al eticii creştine biblice stă în inseparabilitatea celor patru forme ale sale, aşa cum a fost ea schiţată mai sus.
Acum că am stabilit acest cadru general, trebuie să mai adăgăm cel puţin încă două elemente, pentru a completa imaginea generală a eticii creştine metanoice. Un prim aspect care se cere adăugat aici este conceptul de imperativ moral divin. Astfel, din punctul nostru de vedere, există o diferenţă funcţională între porunca lui Dumnezeu şi poruncile lui Dumnezeu. Cea dintâi este legea morală prin excelenţă sau imperativul moral, iar acestea de pe urmă sunt regulile morale aferente. Orice om sănătos simte obligaţia să facă binele şi să se poarte cu dreptate şi compasiune, aceasta fiind forma în care fiinţa umană percepe porunca sau legea morală divină în general, într-un mod încă nespecificat de reguli. Această lege morală îmbracă însă forme diferite în situaţii diferite, dând astfel naştere regulilor sau poruncilor morale. De exemplu, în chestiuni privitoare la viaţă, legea morală se transformă în regula morală „Să nu ucizi.” În chestiuni referitoare la proprietate, aceeaşi lege morală se transformă în regula „Să nu furi” etc. Porunca divină este una singură, absolută şi universală, însă ea îmbracă forme diferite în situaţii diferite, forme care sunt relative la situaţiile în care se aplică. Sub acest raport, etica creştină este o formă a obiectivismului etic, o teorie care îmbină, în maniera specificată, elemente ale absolutismului etic cu elemente ale relativismului. După cum vom vedea, ea acomodează, de asemenea, şi câteva idei de bază aparţinând eticii deontologice, şi anume, prin felul în care concepe ideea de imperativ divin.
Astfel, pentru că la baza eticii creştine biblice se află porunca lui Dumnezeu, care este o manifestare a voinţei sale, etica biblică implică voluntarismului teologic, adică teza că binele autentic este definit de voinţa divină. Dar, după cum am văzut, deşi se explicitează prin intermediul regulilor sau al poruncilor, porunca divină nu se reduce la ele. Diferenţa majoră dintre poruncă şi porunci este faptul că porunca e constitutivă omului şi experienţei sale morale, în timp ce poruncile nu fac decât să lumineze aplicativ această formă a existenţei omeneşti. Omul are sarcina trasată prin creaţie de a manifesta în lume chipul moral al Creatorului, adică bunătatea lui, acţionând în vederea îmbunătăţirii şi a protejării creaţiei. În felul acesta, imperativul moral şi viaţa morală a omului, în general, au menirea de a face făptura umană împreună creatoare cu Dumnezeu. Omul este fiinţa căreia i s-a încredinţat o misiune, faptul acesta constituindu-l ca agent moral şi arătând, în acelaşi timp, felul în care ar trebui se înrădăcinează în a fi.
Un al doilea aspect pe care trebuie să-l adăugăm aici, pentru a completa imaginea eticii creştine metanoice, are în vedere tocmai conceptul de bine. Porunca divină constitutivă omului ne impune facerea binelui, şi puţini sunt cei care ar contesta adevărul acestei afirmaţii; dar ce este binele? Pe scurt, binele este fiinţa, iar a face bine înseamnă a contribui la înflorirea fiinţei cuiva; tot aşa cum răul este nefiinţa, iar a face rău înseamnă a contribui la diminuarea fiinţei cuiva. Altfel spus, misiunea pe care omul o primeşte prin intermediul imperativului divin care-l constituie ca agent moral stabileşte în acelaşi timp şi sensul binelui, al cărui criteriu este tocmai această poruncă. Dacă înţelegem binele în această manieră, putem afirma că a face bine înseamnă a împlini porunca lui Dumnezeu şi, în prelungire, poruncile lui Dumnezeu.
Un aspect important pe care nu trebuie să-l scăpăm din vedere este însă faptul că, prin cădere, omul a schimbat criteriul binelui, care nu mai este acum porunca divină, ci nevoia percepută a omului. Fiinţa umană a căzut într-o altă formă de cunoaştere a binelui şi a răului, adică într-o falsă moralitate, omul devenind propriul său criteriu de deosebire între bine şi rău, în locul lui Dumnezeu şi întru asemănare cu Dumnezeu. Interesul omului nu mai este acum focalizat de binele creaturii, ci doar de binele său propriu, stabilit după criteriul nevoilor lui personale, reale sau imaginare, şi adesea indiferent de binele celorlalte creaturi.
În acest context nefiresc, poruncile divine explicite, cum ar fi Cele zece porunci, au menirea de a-l reorienta pe om către adevăratul criteriu al binelui şi către binele tuturor creaturilor, mai ales al creaturilor umane. Neputinţa împlinirii acestor porunci, atunci când ea se manifestă, se datorează faptului că criteriul binelui rămâne pentru om nevoia lui personală percepută. Distingem astfel şi în felul acesta între porunca divină constitutivă omului, cea care generează conştiinţa şi legea morală în om, şi poruncile divine, care încearcă recuperarea morală a omului. Regulile morale au, aşadar, o dublă funcţie educativă. Mai întâi, pentru că omul a fost constitutiv întors către sine, prin cădere, el nu mai poate îndeplini acum nişte poruncile emise de Dumnezeu în vederea binelui tuturor creaturilor. Această incapacitate generează în fiinţa umană frustrarea imoralităţii, care scoate în evidenţă dezbinarea morală ajunsă constitutivă şi dezbinarea împotriva ei însăşi a fiinţei umane căzute şi, implicit, starea ei de păcat. În al doilea rând, pentru că, aşa cum am văzut, nicio poruncă nu se potriveşte fără rest vreunei situaţii concrete, porunca nu poate avea decât funcţii călăuzitoare, în raport cu comportamentul, învăţându-ne cum trebuie să ne purtăm. Să nu credem totuşi că transformarea poruncii în precept elimină caracterul ei obligatoriu. Ea nu face decât să scoată în evidenţă faptul că împlinirea poruncii este posibilă doar prin transformarea lăuntrică a omului, care trebuie să înţeleagă dacă sau cum se aplică preceptul la o situaţie dată, un lucru pe care nu i-l poate clarifica decât calitatea morală a inimii lui.
Iată de ce etica creştină nu se opreşte la o simplă încercare de înţelegere a imperativelor morale, ci se continuă cu o practică a transformării omului. În sensul acesta, etica creştină este obligatoriu o etică metanoică, adică, o etică a transformării minţii în vederea reasumării criteriului divin al binelui. Este o etică a viziunii spirituale, mai degrabă de cât o etică normativă, deşi această viziune se traduce prin respectarea normelor corespunzătoare. În sfârşit, ea este o etică a asumării lui Hristos şi a călăuzirii Duhului Sfânt.
Din punct de vedere practic, trecerea de la o trăire a vieţii morale sub incindenţa normelor, marcată adesea de frustrarea insuccesului, la o trăire a vieţii morale sub incidenţa asumării lui Hristos şi a călăuzirii Duhului Sfânt este intermediată de metanoia. După cum oricine ştie, practica umană depinde nemijlocit de convingeriile profunde, metacognitive, pe care omul le are cu privire la natura realităţii şi cu privire la locul său în ea. Totalitatea acestor convingeri este credinţa prezentă la nivelul minţii; sunt convingeri pe care le credităm în aşa măsură încât adesea nu le mai conştientizăm. Sunt convingeri pe baza cărora acţionăm, nu convingeri despre care discutăm. Insuccesul moral al cuiva, atât la nivel comportamental, cât şi la nivelul calităţii persoanei, derivă din credinţa omului că realitatea ultimă este de natură fizică şi că bunăstarea umană depinde esenţial de bunurile fizice. Fizicalitatea este însă fragilă, inconsistentă şi frugală, iar identificarea omului cu ea determină o existenţă marcată de anxietate. În astfel de condiţii şi pentru că binele este gândit după criteriul nevoilor personale percepute, imoralitatea comportamentală şi caracterială sunt inevitabile. Aceasta este starea omului trupesc, o stare care explică insuccesele lui morale.
Soluţia oferită de Noului Testament la problema imoralităţii omeneşti este schimbarea credinţelor fundamentale referitoare la natura realităţii şi a bunurilor esenţiale. După cum însuşi Mântuitorul ne spune: „Veţi cunoaşte adevărul [despre lume şi despre voi înşivă] şi adevărul vă va face liberi”[1] de păcat. Această transformare este metanoia. Privitor la natura fundamentală a realităţii, fizicalitatea va face loc spiritualităţii, iar în privinţa binelui, avantajul personal trupesc va face loc împlinirii voii lui Dumnezeu cu privire la noi înşine şi cu privire la lume. În aceasta constă moartea omului firesc şi tot ea facilitează şi învierea omului duhovnicesc sau formarea Hristosului lăuntric.
Aşadar, moralitatea sau neprihănirea creştină este consecinţa transformării metanoice, adică a schimbării credinţelor noastre profunde, prin cunoaşterea adevărului. Pentru că realitatea, în esenţa ei, este spirituală, nu materială, evenimentele corporalităţii nu ne mai afectează în mod fundamental fiinţa şi nu mai pot ţine locul valorilor supreme. Omul şi purtarea lui sunt guvernate acum de valorile spiritualităţii, nu de regulile materialităţii, existenţa fizică păstrând doar valenţe educative, fiind folosită de Dumnezeu pentru instruirea noastră duhovnicească şi fiind folosită de noi pentru manifestarea în lume a voii lui Dumnezeu. Creştinul metanoic trăieşte cu detaşare faţă de lume, în privinţa lui însuşi, şi cu dedicare faţă de lume, în privinţa împlinirii voii lui Dumnezeu în ea. Pentru că viaţa prezentă a creştinului se întemeiază pe promisiunea vieţii veşnice, el nu mai este afectat în mod radical de evenimentele vieţii trecătoare. El se eliberează de stringenţa condiţionărilor mundane, pentru a se dedica în libertate voii lui Dumnezeu. Această dedicare îmbracă forma asumării lui Hristos şi a trăirii după îndemnurile Duhului Sfânt, care sunt îndemnurile compasiunii.
În sensul acesta, trăirea morală creştină nu se limitează doar la acțiunea exterioară, ci comportă şi un aspect interior la fel de important, metanoia fiind ea însăşi un eveniment duhovnicesc. După cum are datoria de a-şi rafina moral acţiunea în lume, adică scopurile şi purtările, tot aşa creştinul are şi obligaţia morală de a-şi purifica mintea de convingeriile pre-metanoice păstrate involuntar, curăţindu-şi astfel şi simţirea, şi atitudinile. Purificarea interioară este o aprofundare a metanoiei, care trebuie cultivată şi întreţinută în permanenţă, pentru a produce efectele caracteriale scontate. În absenţa metanoiei, caracterul creştin nu este decât rezultatul instabil al unui efort voluntar obositor, al cărui efect nu poate fi decât o cumsecădenie vremelnică şi superficială. De asemenea, trebuie să înţelegem că lucrarea morală lăuntrică nu se realizează prin simplele decizii ale voinţei, ci numai prin revelaţiile înţelepciunii duhovniceşti. Purificarea simţirii înseamnă reorientarea iubirii către valorile spirituale, şi, pentru că nu iubim decât frumuseţea, purificarea simţirii pretinde cu necesitate capacitatea de a vedea frumuseţea morală şi frumuseţea spirituală a Divinităţii. În cele din urmă, viaţa morală a omului este o consecinţă a frumuseţii de a cărei contemplaţie se învredniceşte. Purificarea minţii şi a simţirii dau naştere virtuţii morale, acea calitate lăuntrică din care decurg toate celelalte calităţi. Prin urmare, nu greşim dacă afirmăm că virtuţile sunt forme ale purităţii sufleteşti.
În sfârşit, întorcându-ne atenţia şi către moralitatea exterioară, trebuie să înţelegem că ea nu vizează doar comportamentul, ci şi scopurile. Metanoia implică o revizuire a sensului şi a scopurilor vieţii, fapt care pune bazele motivaţionale ale purtării celei noi, creştine. Încercarea de a schimba comportamentul, fără a modifica scopurile şi fără a transforma gândirea, este sortită eşecului. Pentru creştin, sensul vieţii este împlinirea voii lui Dumnezeu şi integrarea lui personală în lucrarea pe care Dumnezeu o desfăşoară în lume. Creştinii sunt poporul prin care Dumnezeu lucrează şi astăzi între oameni, integrarea cuiva în acest proiect divin fiind o condiţie de bază a creştinătăţii lui. Dacă scopurile ne sunt altele, moralitatea comportamentului va suferi, deoarece comportamentul virtuos este esenţialmente incompatibil cu căutarea succesului lumesc. Dacă viaţa ne este călăuzită în mod esenţial de valorile lumii, comportamentul moral se transformă într-un impediment al cărui sens nu-l mai înţelegem. Purtarea morală are sens numai atunci când scopul vieţii omului este împlinirea voii lui Dumnezeu. În afara acestor condiţii, nu poate exista decât o moralitate de suprafaţă, subordonată avantajelor materiale şi profitului social.
[1] Ioan 8:32.