COMUNITATEA KENOTICĂ
Pentru că am discutat aici despre iubirea de Dumnezeu cu toată puterea, adică despre compasiunea faţă de aproapele nostru, lăsând deoparte acţiunea morală, despre care am vorbit deja, ne asumăm sarcina de a spune câteva lucruri şi despre ceea ce s-ar putea numi lucrarea lui Dumnezeu în lume, o lucrare care determină sensul şi noima acţiunii creştine. Urmărind această intenţie, întrebarea la care încercăm să răspundem în eseul acesta este cea privitoare la existenţa creştină comunitară, un subiect pe care l-am împărţi în două secţiuni, una privitoare la viaţa interioară a comunităţii, iar cealaltă referitoare la relaţiile ei cu societatea necreştină.
Creştinul vindecat de boala şi nedreptatea păcatului, sau aflat încă în proces de vindecare, nu trăieşte izolat, decât în condiţii de extremă vicisitudine. Hristos a adus în lume împărăţia adevărului şi a iubirii, ca pe o alternativă la împărăţia manipulării şi a violenţei, şi a vorbit în aceşti termeni despre biserica sa. Temelia şi identitatea bisericii creştine, ceea ce îi conferă specificitate în raport cu orice altă forme de existenţă umană comunitară, este iubirea fraternă, agape. „Prin aceasta”, spunea Mântuitorul, „vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”[1] Dar ce este dragostea creştină? Evident, ea nu este eros, adică o patimă a iubirii. Creştinii nu se iubesc între ei, în sensul firesc al termenului. Dragostea creştină nu este îndrăgostire creştină; ea nu marchează nevoia cuiva de altcineva şi nici vreo dependenţă psihologică de celălalt. Creştinul matur este independent din punct de vedere emoţional. Dragostea creştină nu este parazitism psihologic sau codependenţă, deşi creştinii se bucură atunci când se întâlnesc unii cu alţii.
Dragostea creştină nu este nici prietenie, adică filia. Există şi în cazul acesta o mare confuzie, crezându-se că iubirea creştină înseamnă familiaritate şi gregarism, adică un fel de exacerbare a tutuirii, aşa cum vedem între oamenii adunaţi în jurul unei mese dintr-un bar sau dintr-o cârciumă. Tutuirea este o manifestare a aroganţei, o pretenţie a celui de jos la egalitate cu cel aflat poate mai sus decât el. Tututirea nu este iubire de fraţi, ci înjosire de fraţi. Scriptura ne învaţă să-i privim pe ceilalţi mai presus de noi înşine şi aceasta înseamnă întotdeauna respect şi compasiune, dar în primul rând respect. Spiritul tutuirii este spiritul găştii, nu Duhul bisericii lui Dumnezeu. Mulţi sunt cei care greşesc aici. Spiritul tutuirii se manifestă uneori şi în predicare, situaţie în care devine un fel de încercare de a distra audienţa şi de a câştiga astfel admiraţia celor de faţă. Utilizarea limbajului ordinar şi de excesivă familiaritate, în relaţiile interpersonale sau în predicare, glumele şi poveştile împrumutate din viaţa personală nespirituală, cu titlul de ilustraţii, care ajung până la urmă să compună cea mai mare parte a discursului, nu comunică Duhul lui Hristos, ci duhul spălăcit al lumii. Duhul lui Dumnezeu e un duh al reverenţei şi al evlaviei. Scriptura ne îndeamnă să vorbim între noi cu psalmi şi cântări de laudă. Vorbirea noastră trebuie să manifeste respect faţă de fraţi. După cum am afirmat deja, iubirea creştină înseamnă, în primul rând, respect, iar în al doilea rând, compasiune. Gregarismul este un spirit străin, care se împotriveşte Duhului reverenţei. Duhul comunităţii creştine este kenotic, un duh al smereniei şi al golirii de sine, nu un spirit al gâlgâirii importanţei personale.
Iubirea creştină este agape, o dragoste a dăruirii de sine, a sacrificării de sine pentru ceilalţi, din dragoste faţă de Dumnezeu. Iubirea creştină nu este o stare emoţională, ci o atitudine religioasă încărcată de reverenţă şi smerenie, pentru că slujim lui Dumnezeu, atunci când slujim fratelui nostru. Această dragoste jertfitoare, modelată după chipul iubirii lui Hristos faţă de noi, este legea fundamentală a organizării şi a funcţionării normale a comunităţii creştine autentice. Orice altceva este secundar şi instrumental. Sub forma compasiunii sacrificiale, Hristos continuă să trăiască printre urmaşii săi şi, prin intermediul lor, continuă să se adreseze lumii întregi.
Comunitatea creştină este o comunitate kenotică, iar lucrul acesta explică natura specifică a structurilor sale de conducere sau, mai exact, de slujire, pentru că, dacă dorim să fim cu adevărat riguroşi, în biserica lui Hristos nu există alţi conducători în afară de el; există doar slujitori. Şi pentru că slujiorii aceştia merg înaintea turmei, autoritatea lor este una a rostirii adevărului şi a ascultării de adevăr în viaţa lor personală, nu o autoritate a poruncii şi a constrângerii. Doar în cazuri extreme se recurge la aşa ceva. În acelaşi timp, turma înţelege modul în care este slujită şi că datorează ascultare adevărului şi sfaturilor înţelepciunii. Este forma de guvernare prezentă în comunitatea oamenilor luminaţi şi iubitori de adevăr, adică a oamenilor pentru care adevărul e singura constrângere necesară. Am putea afirma, aşadar, că ierarhia bisericii alcătuieşte o piramidă cu vârful în jos, iar în vârful acesteia se află Hristos însuşi, înainte-mergătorul nostru al tuturor. Orice încercare de răsturnare a piramidei creştine, în ideea că lucrul acesta i-ar spori stabilitatea sau eficienţa, reprezintă un efort neinspirat de subminare a bisericii. Slujirea adevărului este kenoza celui căruia i s-a încredinţat slujba călăuzirii, după cum ascultarea de adevăr este kenoza celui căruia i s-a încredinţat misiunea de a se lăsa călăuzit. Acestea sunt temeliile reale ale organizării bisericeşti.
Conducerea sau slujirea bisericii este însă de două feluri, motiv pentru care putem vorbi despre două ierarhii bisericeşti relativ independente. Există o slujire spirituală sau apostolică şi o slujire administrativă sau diaconală a bisericii. Şi una şi cealaltă se întemeiază pe daruri şi vocaţii specifice acordate de Dumnezeu, nu în primul rând pe alegeri omeneşti, care nu pot conferi aleşilor lor darurile necesare îndeplinirii funcţiilor care le revin, deşi le pot recunoaşte calificarea. Alegerea cuiva într-o funcţie spirituală nu poate însemna decât recunoaşterea publică a darului divin prezent deja în persoana respectivă. Călăuzirea spirituală se întemeiază pe darurile spirituale distribuite de Dumnezeu, care îşi conduce el însuşi biserica prin felul în care acordă aceste daruri şi prin natura darurilor pe care le acordă. Biserica trebuie să fie atentă la gesturile conducerii divine manifestate în felul acesta. Dar de unde ştim că cineva posedă un anumit dar? Ştim lucrul acesta, observând calitatea lucrărilor care se fac prin intermediul lui. Ştim cine este păstorul nostru spiritual, pentru din mâna lui că ne primim hrana spirituală. Darurile spirituale nu sunt însă oferite după o măsură unică, ceea ce înseamnă că, în cazul fiecărui dar, se constituie o ierarhie a slujirii spirituale corespunzătoare lui. În felul acesta, biserica lui Hristos devine o reţea complexă de utilizare a darurilor, care conlucrează la sănătatea spirituală a tuturor. În virtutea acestei colaborări organice, biserica poartă numele de trup al lui Hristos. Există însă şi o conducere administrativă sau diaconală, care se ocupă de nevoile pământeşti, administrative şi economice, ale bisericii. Această ierarhie este de factură managerială, nu de natură spirituală, deşi cei care o compun trebuie să fie şi ei nişte oameni plini de Duhul Sfânt, pentru a-şi împlini cu onestitatea misiunea încredinţată.
Nu trebuie scăpat din vedere însă nici faptul că biserica e mereu pândită de pericolul confundării celor două ierarhii. Diaconii ajung să se confunde cu păstorii sufletelor, iar păstorii sufletelor sunt ispitiţi să decidă în locul diaconilor. Din această cauză ajung acolo unde nu trebuie, oameni nepotriviţi, ca să nu mai vorbim despre cei care doresc să iasă în faţă din cauza mândriei. Confundarea celor două ierarhii este stimulată semnificativ de uitarea faptului că principala lucrare internă a bisericii este maturizarea spirituală a fiecăruia, după modelul lui Hristos, nu organizarea de spectacole religioase de un fel sau altul; şi fiecare membru trebuie să înţeleagă că participă la adunările bisericii, în vederea acestui scop personal. Principiul este valabil şi pentru cei care slujesc, întrucât slujirea în biserica este o parte a vieţii lor spirituale personale. Nu slujim celorlalţi, decât pentru că slujim astfel lui Dumnezeu. Dacă avem impresia că putem sluji aproapelui, fără a sluji pe Dumnezeu, e semnul că am devenit agenţie de asistenţă socială şi nu mai înţelegem foarte bine mecanismele slujirii religioase.
Mai mult, atunci când scopul conştient al creşterii spirituale a fiecăruia e înlocuit de pregătirea mijloacelor destinate unei astfel de creşteri, mijloace care devin ele însele scopuri şi, implicit, ajung să funcţioneze în gol, predominanţi devin producătorii acestor mijloace, adică producătorii de programe religioase. O astfel de înlocuire a scopurilor cu mijloacele atrage după sine estomparea distincţiei dintre păstori şi manageri, pentru că mijloacele respective presupun colaborarea strânsă a celor două ierarhii. Aspectele fizice ale activităţilor cu pricina intră sub incidenţa diaconilor, în timp ce conţinutul lor spiritual trebuie decis de către păstorii şi învăţătorii sufletelor. Acesta este însă locul în care confuzia ierarhiilor devine posibilă, şi este o confuzie făcută mai ales de cei care nu mai înţeleg că adevărata lucrare internă a bisericii nu este profesionalismul programelor, ci dezvoltarea spirituală a membrilor. Treptat latura managerială devine dominantă, pentru că de ea depinde aspectul care izbeşte ochiul, iar managerul îşi va asuma funcţii spirituale pentru care nu este calificat. Aşa se ajunge de la biserica ucenicilor lui Hristos la biserica admiratorilor spectacolelor organizate în numele lui Hristos, care prin forţa dezorientării, îşi va direcţiona tot mai mult acţiunea către satisfacerea culturală a publicului şi tot mai puţin către lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu. Fără îndoială, biserica poate organiza spectacole în scop misionar sau pentru pura satisfacţie culturală a credincioşilor ei, însă nu trebuie să confunde această activitate cu lucrarea ei internă de bază.
În sfârşit, biserica lui Hristos, adică biserica întemeiată pe principiile iubirii kenotice, este trimisă în lume, ca o alternativă la sistemul lumii. Comunitatea adevărului şi a iubirii este oferta pe care Dumnezeu o face societăţii poftelor fireşti, bazată pe forţă şi viclenie. Pentru împărăţia cezarului, biserica îndeplineşte funcţia cetăţii aşezate pe munte şi are rolul sării folosite la gătit. Ea este, aşadar, modelul către care împărăţia cezarului trebuie să tindă, folosind principiile care-i sunt oferite de biserică în scopul acesta. Ca orice ideal, biserica cea adevărată cuprinde o latură critică la adresa împărăţiei cezarului. Prin chiar simpla ei prezenţă, ca lumină, ea osândeşte deja întunericul, dar trebuie să facă lucrul acesta şi în mod explicit, biserica fiind însărcinată cu deratizarea spirituală şi morală a societăţii. Ea trebuie să fie conştiinţa morală a societăţii şi depozitarul înţelepciunii ei spirituale, un statut pe care şi-l gâştigă numai prin exemplu nemijlocit. Pentru că orice atitudine critică trezeşte o reacţie adversă, biserica nu va fi iubită de avocaţii sistemului plăcerii, ura lumii, cum o numeşte Hristos, fiind crucea pe care biserica va avea bucuria să o poarte prin istorie. Este o cruce pe care nu are dreptul să o lepede, prin reducerea standardelor sale sau prin diluarea evangheliei, nici prin potrivirea ei cu chipul veacului, toate aceste acţiuni fiind nişte acte de trădare ale lucrării iubirii lui Dumnezeu, destinate lumii în care trăim.
Care este, aşadar, pe lângă marele semn al compasiunii, diferenţa capitală dintre organizarea împărăţiei lui Dumnezeu şi organizarea împărăţiei cezarului? Mântuitorul a discutat subiectul acesta cu însuşi Pilat, reprezentantul cezarului în Iudeea vremii sale. Hristos a fost adus înaintea lui Pilat şi acuzat de o crimă politică, aceea de a se fi declarat regele iudeilor. A fost o acuzaţie pe care el nu o va nega, dar al cărei sens îl va modifica. În scopul acesta, Mântuitorul îl va întreba pe Pilat, la un moment dat, dacă această acuzaţie a fost formulată de el însuşi sau dacă alţii au afirmat despre sine lucrul respectiv. Guvernatorul a răspuns deschis că a aflat lucrul acesta de la iudei, implicaţia fiind aceea că Pilat opera cu ideea de rege oferită de iudei. Conceptul de rege propus de ei era însă unul obişnuit. Ei l-au acuzat Isus că s-ar pretinde un rege din categoria celor care făceau concurenţă politică şi militară cezarului. Iudeii l-au adus pe Hristos înaintea lui Pilat ca pe un răzvrătit politic, iar aceasta era o crimă capitală, în Imperiul Roman. Dar Isus îi va explica lui Pilat că, deşi era cu adevărat un rege, împărăţia lui nu era din această lume. Dacă ar fi fost, soldaţii lui s-ar fi luptat cu soldaţii lui Pilat, ca să-l scape de la moarte. El era însă regele adevărului, iar misiunea sa în lume era aceea de a mărturisi în sprijinul adevărului. Supuşii acestui rege al adevărului sunt toţi cei care iubesc adevărul, care rostesc adevărul şi care ascultă de adevăr.[2] Din această cauză, împărăţia lui Hristos nu are nevoie de armată şi nici de poliţie. Ea este o împărăţie care funcţionează pe baza persuasiunii, nu pe temeiul forţei. Totuşi, atunci când un creştin afirmă că „Hristos este Domnul”, el face o declaraţie politică, prin care afirmă că loialitatea sa fundamentală este faţă de regele adevărului, şi abia ulterior şi prin derivaţie, faţă de alte interese. În sensul acesta, biserica lui Hristos este o organizaţie politică şi reprezintă singura alternativă reală şi viabilă la orice regim politic bazat pe forţă şi pe alte interese decât cele ale adevărului.
Din punct de vedere omenesc, regimurile politice bazate pe forţă rămân totuşi necesare, în măsura în care nu toţi oamenii sunt slujitorii regelui adevărului. Utilizarea constrângerii este cerută de neglijarea adevărului şi a compasiunii şi trebuie dozată în funcţie de măsura şi natura acestei neglijări. Agenţia care se ocupă de administrarea forţei este însă statul, nu biserica lui Hristos, deşi personalul admis în structurile de stat trebuie educat de această biserică şi trebuie să aibă urechile aplecate în direcţia sfaturilor şi a principiilor înţelepciunii ei, fără ca biserica să aibă totuşi puteri decizionale efective în privinţa problemelor care revin statului. Biserica fidelă misiunii sale nu se amestecă în treburile statului, decât prin prezentarea condiţiilor optime de funcţionare a societăţii şi prin efortul de formare spirituală şi morală a cetăţenilor şi a funcţionarilor de stat. Acțiunea ei politică în cadrul societăţii se limitează la străduinţa ei de a da naştere unor cetăţeni ascultători de adevăr şi practicanţi ai compasiunii, acesta fiind darul suprem pe care un organism spiritual de genul bisericii lui Hristos poate aspira să-l ofere societăţii în general. Orice încercare a bisericii sau a reprezentanţilor ei de a pune mâna pe pârghiile puterii generează un conflict de interese şi este compromiţătoare pentru ea, întrucât biserica reprezintă idealul iubirii divine, iar pârghiile statului sunt pârghiile forţei. Biserica este păstorul care merge înaintea turmei societăţii, arătându-i calea, în timp ce statul este păstorul care vine în urma turmei, asigurându-se că nimeni nu se abate prea mult de la calea cea dreaptă.
La rândul său, statul nu trebuie să se amestece decizional în treburile spirituale ale bisericii, ci doar să aducă înaintea ei problemele spirituale şi morale cu care se confruntă, ca un fiu înaintea unui părinte, pentru că în laboratorul spiritual al bisericii adevărate se fabrică bunăstarea reală a unui popor. Dacă biserica nu trebuie să aibă puteri decizionale asupra treburilor lumeşti ale statului, nici statul nu trebuie să aibă puteri decizionale asupra treburilor spirituale ale bisericii. Relaţia lor trebuie să rămână una consiliativă, în condiţiile respectului reciproc şi al înţelegereii binelui comun. Orice stat luminat înţelege şi preţuieşte funcţia de educator moral şi spiritual pe care biserica reală o îndeplineşte în cadrul societăţii. Statul este grădinarul care cultivă în solul poporului această floare spirituală, morală şi intelectuală care ar trebui să fie biserica. În acelaşi timp, utilizarea forţei de către stat trebuie să aibă scopuri strict recuperative şi educaţionale, nu scopuri retributive, întrucât niciun rău nu se îndreaptă prin înfăptuirea altui rău.
Fără îndoială, aşa cum am văzut deja, cele afirmate aici despre biserică se referă la o biserică matură, care îşi înţelege, îşi preţuieşte şi îşi îndeplineşte rolul în cadrul societăţii în care există. Aceste cuvinte se referă la o biserică motivată de responsabilitatea spirituală a mântuirii neamului în primul rând de pericolul reprezentat de el însuşi, nu la o biserică asfixiată de interese denominaţionale, birocratice şi politice meschine, care confundă interesele proprii, adică supravieţuirea birocraţiei şi a microculturii sale denominaţionale, destinate să justifice această birocraţie, cu interesele împărăţiei lui Dumnezeu. Este vorba aici despre o biserică în stare să înţeleagă că perimetrul său nu este dictat de dogmatisme şi tradiţii osificate, ci de luminarea spirituală şi asanarea morală a oamenilor. E o biserică în care se înţelege că esenţială nu e perpetuarea unei microculturi religioase, ci perpetuarea unui spirit venit de la Dumnezeu.
Dacă statul încearcă subordonarea acestei bisericii mature, adică integrarea ei în structurile şi acţiunile sale statale, biserica îşi va pierde funcţia călăuzitoare reală şi se va transforma într-o agenţie de propagandă a statului, adică într-o formaţiune destinată să justifice religios acţiunile puterii şi chiar acţiunile personale ale conducătorilor politici. În loc să reprezinte o permanentă provocare morală şi spirituală pentru stat, ea devine o proptea a lucrurilor adesea îndoielnice săvârşite sub umbrela statului. Din păcate, acţiunea lui Constantin a avut şi astfel de consecinţe, fapt care a afectat în modalităţi mai puţin lăudabile acțiunea spirituală a bisericii şi destinul ei istoric, deşi, trebuie să recunoaştem, biserica era deja pregătită pentru o astfel de preluare. Adevăratul serviciu pe care biserica îl poate face comunităţii umane este transformarea omului după chipul lui Hristos, iar pentru atingerea acestui scop, biserica nu are nevoie de puteri politice, ci doar de o anumită libertate de mişcare educativă şi de o cunoaştere reală a evangheliei. Noul Testament nu indică niciun regim politic preferenţial, deoarece contează pe transformarea oamenilor, nu pe petecirea păcatului cu decizii venite de sus sau de jos. Creştinul se supune mai întâi lui Dumnezeu şi apoi oamenilor, însă lucrul acesta nu trebuie să sperie nicio structură politică onestă şi bine intenţionată. La rândul ei, biserica nu trebuie să caute răsplăţile mamonei, în schimbul serviciilor sale, pentru că puterea ei nu stă în sprijinul politic sau financiar, deşi politicul poate provoca distrugeri bisericii, spre dezastrul spiritual al cetăţenilor.
Vom încheia prin a spune că revelaţia a produs, la nivel comunitar, o ruptură echivalentă cu cea produsă de convertire, la nivel individual. Din această cauză, subordonarea spirituală a bisericii faţă de stat anulează imediat radicalitatea revelaţiei şi reprezintă semnul neînţelegerii rosturilor ei. Prin încuscrirea spirituală şi administrativă cu statul, creştinismul a devenit o religie civilă, iar Dumnezeu a ajuns garantul ordinii sociale considerate fireşti la un moment dat. În loc să fie o provocare adresată lumii, biserica s-a transformat, după cum spuneam, într-o proptea a lumii. În astfel de condiţii, progresul social revine cu necesitate şi integral ateilor. Ei vor fi noii eroi ai progresului şi ai săracilor, care vor descoperi că Dumnezeu nu mai este un eliberator, aşa cum ni-l prezintă Scriptura, ci dimpotrivă, un susţinător al opresiunii.
În concluzie, biserica, fiind lucrarea spirituală a lui Dumnezeu în lume, nu trebuie subordonată intereselor statului. Statul nu trebuie să dicteze mesajul bisericii. La rândul ei, biserica nu trebuie să dorească pârghiile puterii, ci trebui să susţină acțiunea cinstită a puterii, prin producerea de oameni cinstiţi şi prin vestirea publică a mesajului evanghelic al transformării umane.
[1] Ioan 13:35.
[2] Vezi Ioan 18:33-38.