STRATEGIA FRAŢILOR LUI ISUS
Evanghelia după Ioan, cea mai adâncă dintre cele patru evanghelii ale Noului Testament, şi-a câştigat acest renume din pricina valorii duhovniceşti şi teologice a învăţăturilor pe care le cuprinde. Ea nu este o biografie a lui Isus, ci o teologie narativă a periplului Logosului prin lumea noastră. Această lucrare de căpătâi a creştinismuluise împarte în patru părţi principale. Există, mai întâi, o parte introductivă – capitolul unu – în care găsim prologul, mărturia lui Ioan Botezătorul şi chemarea ucenicilor. Urmează apoi aşa-numita Carte a semnelor – de la capitolul doi până la capitolul doisprezece – în care găsim lucrarea publică a lui Isus. Această parte este organizată în jurul câtorva semne pe care Mântuitorul le face şi a căror semnificaţie duhovnicească şi teologică o explică el însuşi în discursurile sale. De la capitolul treisprezece şi până la capitolul şaptesprezece, avem ceea ce se numeşte Cartea gloriei, în ea cuprinzându-se învăţătura tainică a lui Hristos, destinată în exclusivitate comunităţii credinţei. Lucrarea se termină cu prezentarea marelui eveniment de la Golgota şi a urmărilor sale, această parte finală a Evangheliei acoperind capitolele de la nouăsprezece la două zeci şi unu.
Undeva spre mijlocul Cărţii semnelor, mai exact, în primele nouă versete ale capitolului şapte, ne întâlnim cu o iniţiativă interesantă din partea fraţilor lui Isus. Îi vedem aici sfătuindu-l pe Hristos cum să-şi organizeze activitatea. După toate aparenţele, oamenii aceştia au ajuns la concluzia că Mântuitorul, care pentru ei era fratele lor mai mare, nu se pricepea să-şi administreze lucrurile. Aşadar, ce s-a întâmplat de fapt şi cum au ajuns ei la o astfel de convingere? Ce i-a determinat să creadă că Hristos nu ştia să-şi coordoneze lucrarea?
În capitolul anterior, capitolul şase, evanghelistul Ioan descrie marele eveniment al îmulţirii pâinilor, o faptă cu totul miraculoasă, care i-a trezit pe oameni din indiferenţa lor. Impactul evenimentului a fost imediat şi de o aşa anvergură încât poporul a voit să-l declare pe Hristos rege. Confruntat cu această situaţie, în loc să profite de oportunitatea care i se oferea, pentru a încerca să obţină funcţia supremă în stat, cum am numi-o noi astăzi, Mântuitorul a plecat singur la munte să se roage.
A doua zi, întâlnindu-se din nou cu mulţimea celor care participaseră la înmulţirea pâinilor, Hristos le-a vorbit despre nevoia lor de a se desprinde de interesele pământeşti şi de a se ataşa de lucrurile veşnice. Oamenii aceştia doreau să-l declare rege pentru că el îşi demonstrase puterea de a le rezolva problema economică, iar acum când în sfârşit alesul lor li se adresează, mesajul său vine exact împotriva expectanţelor ascultătorilor. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului.”[1] Cei prezenţi doreau să-i ofere cea mai importantă funcţie politică, dar el le vorbeşte despre nevoia transformării sistemului lor de valori. Nu pâinea fizică trebuia căutată în primul rând, ci pâinea spiritului; şi nu de un rege capabil să înmulţească nişte pâini de orz aveau ei nevoie, ci de un rege în stare să coboare din cer pâinea care dă lumii viaţă. Munciţi de materialism, la fel ca noi cei de astăzi, oamenii aceştia voiau, pe scurt, pâine fără muncă. La această problemă Dumnezeu răspunde însă cu darul pâinii spiritului, de care depinde, în final, şi pâinea trupului. Dacă pâinea trupească devine preocuparea noastră de bază, nu pierdem doar pânea spiritului, ci împreună cu ea vom pierde şi pâinea trupului. Hristos i-a învăţat pe oamenii de atunci – şi îi învaţă în continuare şi pe cei de astăzi – că adevărata împlinire a vieţii este de natură spirituală, pentru că omul este, în primul rând, o fiinţă a spiritului şi abia în al doilea rând o fiinţă materială.
Auzind lucrul acesta, oamenii adunaţi în sinagoga din Capernaum au vrut să afle ce ar putea fi această pâine duhovnicească a vieţii, iar răspunsul pe care l-au primit i-a uluit peste măsură. Pâinea vieţii era Hristos însuşi: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.”[2] Apoi, ca şi cum declaraţia anterioară nu ar fi fost suficient de ameţitoare, Mântuitorul a considerat necesar să mai adauge la precizarea anterioară şi nemaiauzita afirmaţie: „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.”[3] Cu alte cuvinte, “După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.”[4]
Ce puteau însemna toate aceste lucruri? Ele indicau, indiscutabil, nevoia asumării lui Hristos. El este viaţa divină pe care Dumnezeu o trimite împotriva morţii noastre şi în vederea învierii celor care o primesc. Mai exact, pâinea lui Dumnezeu care produce învierea noastră spirituală este trupul Mântuitorului, trup care a fost ucis prin jertfa Fiului şi înviat prin mila Tatălui. Această frângere a trupului său este pâinea pe care trebuie să o consumăm, nu doar pentru ca ea să devină parte din fiinţa noastră, ci mai ales pentru ca noi să devenim parte din fiinţa ei. Noi nu consumăm trupul lui Hristos şi nu bem sângele lui, ci consumăm frângerea trupului lui Hristos şi bem vărsarea sângelui său; şi facem lucrul acesta prin frângerea trupului nostru, a vieţii noastre trupeşti, împreună cu el şi în el, dar şi prin învierea împreună cu el la o viaţă nouă, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel. Asumarea lui Hristos înseamnă păşirea pe urmele sale, iar poteca pe care el a mers urcă pe cruce, coboară în mormânt şi urcă iarăşi, până la tronul Tatălui. Dacă noi înşine nu parcurgem traseul acesta, în el şi în urma lui, nu am înţeles suficient semnificaţia evenimentului de la Golgota. Nu este destul să ne oprim la piciorul crucii. Trebuie să urcăm noi înşine pe ea, pentru că „Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine”[5]. Răstignirea cărnii este pâinea vieţii şi lumina duhului; şi aceasta este soluţia oferită de Dumnezeu problemei omului, inclusiv problemei sale economice. Orice creştin care crede că poate rezolva problemele unui popor, dacă ajunge el la putere, nu înţelege adevărata natură a lucrurilor omeneşti şi cu atât mai puţin înţelege în ce constă soluţia, în ciuda faptului că Dumnezeu poate fi slujit prin implicarea creştinului în administraţie.
Nu ştim ce au înţeles ascultătorii lui Isus din explicaţiile lui, dar fie că le-au înţeles, fie că nu, reacţia lor este consemnată cu claritate în text. “Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: ’Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?’”[6] şi „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El”[7]. Efectul a fost imediat şi devastator. Dintr-un public care îl adora, Isus a reuşit să facă un public care i-a întors spatele. În urma mesajului adresat unei audienţe extrem de favorabile, nu l-au părăsit numai oamenii care-l ascultau, ci chiar ucenicii lui, cei care care plecaseră doi câte doi prin sate, vestind evanghelia împărăţiei, vindecând pe bolnavi şi scoţând draci, după cum ne spune Scriptura. Nu au rămas decât cei doisprezece. De la cinci mii de oameni, fără a pune la socoteală femeile şi copiii, s-a ajuns la doisprezece oameni, dintre care unul – pardon de expresie – era un drac[8]. Aşa a arătat, în situaţia respectivă şi în multe alte situaţii, succesul evanghelistic al Mântuitorului. El a reuşit, mai întâi, să intre în conflict cu iudeii de la Ierusalim, pentru că a vindecat un olog în ziua sabatului, ca şi cum nu l-ar fi putut vindeca a doua zi sau cu o zi mai devreme, intrând astfel în graţiile conducerii de la templu. Acum a reuşit să piardă şi poporul care dorise să-l facă împărat. Mai mult, a pierdut şi o mare parte dintre proprii săi ucenici. Să ne mai mirăm oare că fraţii lui au ajuns la concluzia că Isus nu se pricepea la management şi promovare?
Văzând consecinţele acţiunilor lui Hristos, aceşti oameni binevoitori au crezut că sosise momentul să intervină, pentru a salva situaţia. Şi ce l-au sfătuit ei pe Isus să facă? Principiul pe care s-au întemeiat sfaturile lor a fost următorul: „Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut.”[9] Cu alte cuvinte, ceea ce ei constataseră era că Isus nu se pricepea să-şi facă reclamă. În primul rând, dacă vrei să te faci cunoscut, nu operezi în Galileea şi nu faci înmulţirea pâinilor, un lucru absolut fabulos şi cu mare trecere la public, pe vârful unui deal cu iarbă de la marginea unui sat oarecare. Astfel de lucruri trebuiau făcute la Ierusalim, pe arena şi scena naţională, la o oră de vârf, cum ar fi, să zicem, Sărbătoarea Corturilor, până la care nu mai erau decât vreo câteva zile. Succesul la public presupune promovare, reclamă, microfoane şi chiar televiziune, dacă se poate. Dacă vrei să ai succes, Mântuitorule, arată-te lumii. Montează o scenă în mijlocul capitalei, lipeşte afişe, adună publicul, ţine-le un discurs înălţător şi laudativ, iar când toţi ochii sunt aţintiţi asupra ta, dă drumul unei întregi cascade de plăcinte şi cozonaci pe gustul fiecăruia. Mai mult, nu ar strica deloc dacă o astfel de franzelărie ar exista cel puţin câte una în fiecare dintre marile oraşe ale ţării. Iată cum atragi publicul de partea ta şi cum vei cuceri dintr-o lovitură inima întregului popor. Fariseii şi saducheii vor rămâne muţi şi vor fi obligaţi să cadă la picioarele tale. Aceasta este metoda succesului, Isuse! În schimb, ceea ce faci tu deocamdată, ne pare rău, e ridicol.
Ca să-ţi faci reclamă aşa cum se cuvine, trebuie să faci minuni, „ca să vadă şi ucenicii tăi lucrările pe care le faci”[10]. Minunea atrage publicul. Orice circ, de la dresajul de animale până la spectacolele de muzică, se întemeiază pe fiorul extraordinarului, pe surpriză. Dar pentru că nu poţi surprinde de mai multe ori cu acelaşi lucru, trebuie să inventezi constant lucruri noi şi surprinzătoare; trebuie să fii creativ. Dacă prin activitatea şi manifestările tale ai promis că nu vei plictisi, va trebui să te ţii de cuvânt. Altfel, rămâi singur. Nu poţi face în fiecare zi aceeaşi minune, ci de la o zi la alta, minuni tot mai mari şi mai neaşteptate. În sfârşit, să nu cumva să mai vorbeşti cuiva despre consumarea trupului şi a sângelui tău. Când ai spus lucrul acesta, ţi-ai pierdut toţi admiratorii. La urma urmei, ce subiect mai e şi acesta? Chiar în sens spiritual, cine crezi că ar dori vreodată să devină ca tine, un vagabond fără căpătâi? Ca să atragi publicul, trebuie să-i câştigi admiraţia, iar ca să-i câştigi admiraţia, trebuie să le faci oamenilor pe plac; sau cel puţin să le dai impresia că le faci pe plac. E chiar aşa de greu de înţeles?
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum însă este dacă, folosind aceste metode, Isus sau urmaşii lui de mai târziu ar fi reuşit să facă ucenici. Fără îndoială că nu. Ar fi câştigat admiratori, dar în niciun caz ucenici, pentru că ucenici nu sunt cei care aplaudă spectacole, nici chiar dacă aceste spectacole ar fi organizate de Isus, ci sunt cei care sunt sau devin Isus. Admiratorul nu este acelaşi lucru cu ucenicul, iar marea trimitere nu a avut ca scop producerea de admiratori şi nici organizarea de spectacole, ci facerea de ucenici. Apostolii nu au fost trimişi să planteze biserici, ci să facă ucenici, bisericile fiind un produs al ucenicizării. Accentul e pe individ, iar pe grup numai prin intermediul individului. În acelaşi timp, oricine ai fi tu, vestitor al evangheliei, nu trebuie să uiţi că biserica nu este mireasa ta, ci mireasa lui Hristos. Nu pe tine trebuie să te admirea ea, ci pe el. Tu eşti doar prietenul mirelui. Încercarea de a câştiga admiraţia bisericii pentru tine te va pune imediat într-un conflict de moarte cu mirele ei. În acelaşi timp, biserica trebuie să înţeleagă şi ea că nu preotul, pastorul, evanghelistul sau învăţătorul este mirele ei; mirele ei este Isus. Fără îndoială, ea trebuie să primească de la aceşti oameni darurile mirelui, dar ei vor rămâne în continuare nişte slujitori ai mirelui, cărora ea nu le va dărui admiraţia ei, pentru că actul acesta este un act de infidelitate.
Din lipsă de înţelepciune şi dezorientare spirituală, am ajuns însă astăzi să ascultăm mai mult de fraţii lui Isus decât de Mântuitorul însuşi. Gândim şi noi la fel ca ei, că metoda lui Isus nu prea are priză la public, că evanghelia nu mai este relevantă; vrem şi noi public, public cu orice preţ, pentru că publicul înseamnă faimă şi bani, clădiri şi servicii somptuoase, agitaţie multă şi neprihănire puţină. Oare mai seamănă lucrul acesta cu calea crucii? Unde sunt predicile despre rolul ziditor al suferinţei şi al răbdării, despre umilinţă şi bunătate, despre înţelepciune şi sfinţenie, despre păcat? Nu au fost ele alungate de la amvon de către predicile privitoare la veselie, succes personal, dărnicie şi construcţii? Nu este oare timpul să ne întoarcem spre Domnul cu inima şi cu mintea, nu doar cu faţada clădirii? Oare într-adevăr evanghelia nu mai este relevantă sau nu mai ştim noi ce este cu adevărat evanghelia, pe care am înlocuit-o cu nişte subiecte irelevante uman şi spiritual? Şi dacă atragem public, ce obţinem de fapt? Obţinem abaterea atenţiei de la evanghelie către spectacolul religios. Întrebarea esenţială este acum dacă ţi-a plăcut sau nu, nu mai este întrebarea dacă suntem sau nu sfinţi. Haideţi să ne amintim că relevanţa evangheliei stă în sfinţenie, nu în cultivarea tendinţelor noastre consumeriste, plaga contemporană a spiritului.
Nu poate fi întâmplător nici faptul că soluţia fraţilor lui Isus seamănă leit cu cea de-a doua ispitire a Mântuitorului: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: ʽEl va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.’”[11] Şi una şi alta ţin de falsa publicitate; o publicitate a vorbelor, nu o publicitate a faptelor şi a înţelepciunii.
Şi care a fost răspunsul lui Isus la propunerea managerială a fraţilor săi? „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică.”[12] Cu alte cuvinte, între strategia divină şi cea umană există o mare diferenţă. Cea dintâi operează în vederea transformării omului, în timp ce aceasta de pe urmă operează în vedere popularităţii predicatorului. Această popularitate se poate obţine cu orice prilej; este un lucru omenesc şi se realizează cu mijloace omeneşti, în timp ce transformarea omului după chipul lui Hristos nu se obţine decât prin intervenţia Cuvântului dătător de viaţă al lui Dumnezeu, iar acţiunea lui nu se subordonează organizărilor noastre omeneşti. Ceea ce omul poate să facă în această privinţă este să fie lumină, ca să aibă ceva în spate atunci când începe să vorbească. Lumina este lucrarea încredinţată nouă, iar când suntem purtători ai luminii neprihănirii şi înţelepciunii, căutătorii de lumină, neprihănire şi înţelepciune, adică cei chemaţi de Dumnezeu să le vadă le vor vedea şi vor veni să primească şi ei mântuirea.
Dar nu trebuie să sporim cu orice preţ numărul celor care vin la biserică? Nu, nu cu orice preţ. Cineva l-a întrebat odată pe Isus: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?”, şi el a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.”[13] Iată un răspuns complex. El nu supune nici mulţi, nici puţini, nu în mod direct. El ne spune că atenţia noastră trebuie să se îndrepte în altă direcţie decât cea a numărului. Trebuie să ne asigurăm că noi înşine am intrat pe poartă cea strâmtă. Calea creştină este o cale individuală şi înaintarea noastră personală pe ea este lucrarea de bază pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Abia în al doilea rând trebuie să avem în vedere şi mântuirea celorlalţi, iar în ce priveşte numărul lor, acesta nu depinde doar de ceea ce facem noi, ci depinde şi de chemarea lui Dumnezeu şi de modul în care oamenii răspund la ea. Sunt lucruri asupra cărora nu putem interveni. Avem desigur datoria să creăm toate condiţiile pentru ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, dar cea dintâi dintre aceste condiţii este ca ei să se întoarcă la Dumnezeu, adică la lumina neprihănirii şi a înţelepciunii, nu la altceva. Numai în perimetrul acestor limite putem dezvolta şi practica arta pescuirii minunate. Vor fi mulţi? Vor fi puţini? Nu ni se spune. Ni se spune doar că vor fi mulţi cei care vor dori să intre pe poarta strâmtă şi nu vor putea. Despre aceştia ştim că vor fi mulţi.
Şi de ce nu vor putea? Pentru că nu îndeplinesc condiţiile. Mântuitorul ne spune limpede că „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În Proroci este scris: ’Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.’ Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine”[14]. Nimeni poate veni la Hristos, decât dacă intră pe poarta cea strâmtă, iar chipul veacului e mult prea mare pentru a încăpea pe această poartă. Pentru a ne reduce la dimensiunea spirituală corectă şi pentru a scăpa de acreţiunile pe care le considerăm în mod fals importante, trebuie să ne atragă Tatăl, adică Tatăl şi învăţătura lui trebuie să ni se pară atrăgătoare. Numai cine se lasă învăţăt de Tatăl vine la Fiul. Fără înţelegerea învăţăturii neprihănirii şi a sfinţeniei, nu există venire la Hristosul real, ci doar la Hristosul ajuns obişnuinţă culturală. La Hristos nu vin cei atraşi de frumuseţea ritualurilor, a muzicii sau de frumuseţea retorică a predicii. La Hristos vin cei care sunt atraşi de frumuseţea Tatălui şi de frumuseţea învăţăturii lui, adică cei care iubesc lumina curăţiei de păcate. Tatăl este primul şi cel mai mare evanghelist şi învăţător. Ceilalţi nu fac decât să culeagă roadele muncii lui.
Există o cunoaştere a lui Hristos echivalentă cu viaţa veşnică, aşa cum ne învaţă apostolul Ioan: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, sigurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care l-ai trimis Tu”[15]. E o cunoaştere prin credinţa în Hristos şi o credinţă prin asumarea lui Hristos. Există însă şi o credinţă şi o cunoaştere despre Hristos lipsite de orice greutate, după cum ne învaţă acelaşi apostol Ioan când zice: „Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştilor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi”[16]. Este o credinţă care nu vine din dragostea de Dumnezeu, ci din spaima miracolului, care nu-ţi lasă libertatea să nu crezi şi nici libertatea să-l alegi pe Dumnezeu de bună voie. Aceasta este diferenţa dintre ucenicul lui Hristos şi admiratorul lui Hristos, iar Mântuitorul nu a creditat credinţa acestora din urmă. Pentru că nu este un produs al iubirii de Dumnezeu, ea nu poate fi decât rezultatul unui foc de paie. Vâlvătaia produce admiratori, dar nu produce ucenici, iar o biserică plină de admiratorii şi lipsită de ucenici ai lui Hristos înseamnă sfârşitul creştinismului autentic. Oamenii inteligenţi şi înţelepţi din biserică nu-şi vor găsi hrana în emoţiile dirijate din potenţiometre şi se vor retrage în linişte, lăsând în biserică nişte admiratori convertiţi la programe şi activităţi bisericeşti, fii ai epocii consumerismului, oameni care confundă oferta lui Dumnezeu cu oferta comercială.
A vesti evanghelia nu înseamnă a face reclamă lui Hristos. Diferenţa ţine de scop: admiratori sau ucenici. Teologia protestantă a mântuirii ieftine predispune la confundarea acestor două lucruri. Mântuirea este prin har, dar nu este pe gratis şi nici fără efort; iar harul este viaţa lui Dumnezeu coborâtă în inima şi mintea celui care-l primeşte. „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.”[17] Iată adevărata strategie evanghelistică a bisericii. Biserică a lui Hristos trebuie să rămână biserica lui Hristos!
[1] Ioan 6:27.
[2] Ioan 6:35.
[3] Ioan 6:51.
[4] Ioan 6:57.
[5] Matei 10:38.
[6] Ioan 6:60.
[7] Ioan 6:66.
[8] Ioan 6:70.
[9] Ioan 7:4.
[10] Ioan 7:3.
[11] Matei 4:6.
[12] Ioan 7:6.
[13] Luca 13:23-24.
[14] Ioan 6:44-45.
[15] Ioan 17:3.
[16] Ioan 2:23-24.
[17] Matei 5:14.